Pedagogie , C2 STADIALITATEA

Criterii de definire şi structurare

Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toţi copiii, au fost denumite stadii ale dezvoltării. Acestea se succed unele după altele.

Stadialitatea este prezentă atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieţii psihice (a personalităţii cognitive, afective, social-morale), situaţie în care vorbim despre stadii genetice, cât şi în perspectiva transversală, atunci când se urmăreşte unitatea diverselor aspecte ale vieţii psihice într-o etapă anume. În acest din urmă caz vorbim despre stadii de vârstă.

Stadiul de vârstă nu este şi nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice.

Definirea celor două categorii de stadii: genetice şi de vârstă se face în baza unor modalităţi diferite.

Stadiul genetic vizează reuniunea unui ansamblu de condiţii, stadiul de vârstă exprimă caracteristici generate de anumite dominanţe.

Principalele condiţii sunt:

• de ordine – se exprimă prin succesiunea dintre caracteristicile anterioare şi cele care urmează;
• de structura specifică;
• de pregătire, saturaţie şi integrare a caracteristicilor psihice, ale stadiului respectiv, ceea ce-i conferă un specific anume

Pentru precizarea stadiilor, psihologia românească (Ursula Şchiopu, Emil Verza) propune 3 criterii:

1. Tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă; exprimă orientarea şi structurarea energiei psihice pentru asimilarea de cunoştinţe, pentru formarea, exersarea sensibilităţii, a deprinderilor, a abilităţilor care vor fi integrate în însuşiri de personalitate.

Activitatea dominantă este considerată aceea care are cele mai mari implicaţii formative în planul dezvoltării psihice.

Este, totodată, activitatea cu cea mai mare frecvenţă, cu cea mai mare pondere în sfera preocupărilor curente.

Tipuri de activitate dominantă (perioade):

• sugarului – manipularea de obiecte. În funcţie de volumul, diversitatea manipulării obiectelor, copilul ajunge la un anume nivel al dezvoltării senzorialităţii, motricităţii, sau, în perspectiva lui J.Piaget, al inteligenţei senzoriomotorii.
• antepreşcolară (1-3 ani) – automişcarea şi jocul simplu;
• preşcolară - jocul simbolic şi jocul cu reguli;
• vârsta şcolară mică – învăţarea elementară, tip pe care sunt centrate toate celelalte forme de învăţare;
• vârsta şcolară mijlocie (10-14 ani) – învăţarea organizată, sistematică;
• vârsta şcolară mare / adolescenţa (14 – 20-22 ani) – învăţarea complexă, polimorfă;
• vârsta postadolescenţei – învăţarea complexă fuzionează cu modalităţi de specializare (calificare) profesională;
• vârsta tinereţii – are caracteristic fie integrarea iniţială profesională, fie munca;
• vârsta adultului – munca şi creaţia; ambele ajung la apogeu;
• vârsta bătrâneţii – activităţi preferenţiale, de autoservire.

2. Tipul de relaţii. Cum ponderea relaţiilor sociale este mult mai prezentă decât cea a relaţiilor obiectuale (maşină, casetofon etc.), acest criteriu cunoaşte o reformulare recentă înscrisă în zona comunicării.

Astfel, acest criteriu este considerat a fi nivelul comunicării cu ambianţa.

Pentru perioadele timpurii ale dezvoltării psihice, comunicarea nonverbală are un mare rol.

3. Originea tensiunii psihice dominante. În permanenţă există o tensiune interioară ce apare ca un conflict ce generează anumite caracteristici. Exemplu:

• conflictul între cerinţele externe, intre solicitări şi posibilităţi subiective de satisfacere. Astfel de solicitări pot fi: regim de lucru, conţinuturi de învăţare;
• opoziţia dintre posibilităţi, resurse subiective (dorinţe, aspiraţii, capacităţi) şi potenţialul societăţii de a le satisface;
• opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi (deprinderi, interese, sentimente, componente caracteriale).

Calea de micşorare a distanţelor dintre elementele psihice aflate în opoziţie este dată de tendinţa firească, naturală spre echilibru şi complementar. Această tendinţă se instituie şi acţionează atunci când subiectul este preocupat de împlinirea unor obiective concrete care dau sens vieţii.

Echilibrul în plan afectiv conduce la satisfacţie, bucurie, stimulare tonică iar cel intelectual, la capacitate de proiectare a unor noi obiective.

4.2. Etape, cicluri, stadii de dezvoltare psihică

La baza acestor 3 criterii s-au stabilit 2 mari etape:

Etapa I – prenatală.

Etapa II – postnatală, de la naştere până la moarte. Această etapă cuprinde 3 cicluri:

1. Ciclul de creştere şi dezvoltare (de la 0 – 20-24 ani) cuprinde copilăria, pubertatea şi adolescenţa, fiecare cu substadiile corespunzătoare.

Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă pentru dezvoltarea ulterioară, întrucât în această perioadă (0 – 10 ani) se formează cele mai importante conduite ce asigură adaptarea, se elaborează structurile cele mai reprezentative de tip intelectual, afectiv, voliţional, se pun bazele viitoarei personalităţi.

În acest ciclu se dobândesc toate achiziţiile energetice, fizice şi psihologice ale fiinţei umane, se încheie construirea personalităţii în ceea ce are fundamental.

Ciclul respectiv are următoarele stadii:

• stadiul sugarului (0 – 1 an) cunoscut şi sub denumirea de stadiul inteligenţei senzorio-motorii (J.Piaget);
• stadiul antepreşcolarităţii (1 – 3 ani) sau cel al primei copilării. Se pun bazele autodeplasării şi ale însuşirii mecanismelor verbale;
• stadiul preşcolarităţii (3 – 6 ani) cunoscut ca „a II-a copilărie” sau „vârsta de aur”. Încep să se contureze mecanisme conştiente şi voluntare. Este „vârsta jocului”;
• stadiul micii şcolarităţi sau „a III-a copilărie” (6 – 10 ani). Se dobândesc instrumentele intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul). Contribuie la dezvoltarea unor trebuinţe şi interese dobândite, interiorizate;
• stadiul preadolescenţei – are specific procesul de dezvoltare a eu-lui şi a conştiinţei de sine. Este perioadă de sensibilitate, de fragilitate psihică, aspecte care se prelungesc, adeseori şi în adolescenţă;
• stadiul adolescenţei (13-14 – 18-20 ani), orientarea expresă este spre identitatea de sine;
• stadiul postadolescenţei (18-20 – 24-25 ani) se consolidează toate achiziţiile fizice şi psihice. Este o perioadă marcată de prelungirea adaptării şi de maturizarea personalităţii.

2. Ciclul adult sau maturizare (24-25 – 65 ani). Este denumit şi „vârsta a II-a”. Cuprinde substadiile:

• stadiul tinereţii (24-25 – 35 ani) – perioadă de maximă vitalitate, de manifestare plenară a funcţiilor şi caracteristicilor psihice;
• stadiul adult cu:

• vârsta adultă precoce (35 – 44 ani);
• vârsta adultă medie (45 – 54 ani);
• vârsta adultă prelungită (55 – 64ani).

Este stadiul de maturizare a funcţiilor complexe (critică evaluativă, de rezolvare şi creare de probleme). Este etapa de antrenare în roluri, statute profesionale şi extraprofesionale, mediată de necesitatea „învăţării permanente”.

3. Ciclul de regresie, de involuţie (65 ani – moarte). Este „vârsta a III-a”.

Cuprinde substadiile:

• stadiul bătrâneţii timpurii (66 – 70 ani);
• stadiul bătrâneţii propriu-zise (70 – 90 ani);
• stadiul marii bătrâneţi (terminal) peste 90 ani.

Este ciclul în care productivitatea scade datorită modificării funcţiilor organice şi psihice, apar bolile de degenerescenţă.

MODALITĂŢI DE OPERARE A CRITERIILOR ÎN DEFINIREA STADIILOR

STADIUL	CRITERII
	TIPUL FUNDAMENTAL DE ACTIVITATE	TIPUL DE RELAŢII (DE COMUNICARE)	TIPUL DE CONTRADICŢII (TENSIUNI)
Sugar 0 – 1 an	Satisfacerea trebuinţelor organice.	Reflexe necondiţionate (alimentar, de apărare).	Dependenţă totală faţă de adult.
Antepreşcolar 1 – 3 ani	Manipularea obiectelor dar lipseşte scopul conştient.	Începe elaborarea primelor reflexe condiţionate (alimentar, igienic).	Scade gradul de dependenţă faţă de adult. Se dezvoltă capacitatea de verbalizare.
Preşcolar 3 – 6/7 ani	Jocul are caracter conştient, se desfăşoară pe bază de reguli, copilul adoptă roluri, în funcţie de care alege comportamente adecvate.	Stabileşte relaţii sociale, dobândeşte statut social, are drepturi şi obligaţii (să se trezească la numite ore, să se echipeze, are dreptul de a merge la grădiniţă etc.).	Se diminuează dependenţa faţă de adulţi datorită constituirii conştiinţei de sine.
Şcolar mic 6/7 – 10/11 ani	Învăţarea impusă, dirijată din exterior.	Relaţiile sociale se extind, drepturile şi obligaţiile se majorează.	Gradul de dependenţă este influenţat de apariţia punctului de vedere propriu.
Preadolescent 10 – 14 ani	Învăţarea impusă, învăţa­rea independentă (îşi permite să înveţe selec­tiv, să absenteze de la cursuri fără motive speci­ale).	Relaţiile se diversifică de-păşind pragul şcolii (grup spor-tiv, artistic etc.).	Este vârsta marilor contradicţii, se dezvoltă conştiinţa de sine, doreşte să-şi impună opiniile dat nu întotdeauna are succes pentru că argumentele abia sunt în curs de formare. Con­tradicţia dintre generaţii nu tre­buie transformată în conflict.
Adolescent 14 – 18/20 ani	Învăţare. Activitate crea­toare (are posibilitatea să-şi impună originalita­tea).	Treptat se integrează, cu­cereşte o anumită poziţie în ierarhia socială.	Treptat se temperează atribu­ţiunile de independenţă. Ado­lescentul şi adultul operează în aprecierea celuilalt cu criterii valorice.
Postadolescent	Învăţare complexă, inte­grare iniţială.
Tânăr	Integrare profesională, muncă.
Adult	Munca, creaţia ating apo­geul.
Bătrân	Activităţi casnice, auto­servire.

Teorii privind dezvoltarea psihică

  

• Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul piagetian) – Jean Piaget

• Abordarea psihodinamică(teoria psihanalitică) – Sigmund Freud

  

• Teoria dezvoltării morale – L. Kohlberg

• Teoria dezvoltării psihosociale – Erik Erikson

Teoria dezvoltării cognitive – J. Piaget

Cea mai cunoscută teorie privind dezvoltarea cognitivă (epistemologia genetică, adică dezvoltarea căilor prin care lumea externă îi devine cunoscută individului uman) a fost elaborată de Jean Piaget (1896-1980). El s-a preocupat de studiul dezvoltării inteligenţei la copil.

Evoluţia ontogenetică a inteligenţei este examinată ca o construcţie progresivă ce depinde atât de factori interni (capacităţile iniţiale ale individului), cât şi de factori externi (caracteristicile mediului în care evoluează fiinţa umană). Pentru întemeietorul epistemologiei genetice, inteligenţa înseamnă, în primul rând, adaptare, respectiv un echilibru între organism şi mediu, care este rezultatul interdependenţei a două procese complementare: asimilarea şi acomodarea.

Asimilarea şi acomodarea sunt factorii determinanţi ai dezvoltării structurii cognitive care îl fac pe individ capabil să coopereze, să rezolve problemele şi să se adapteze mai bine la schimbările de mediu.

Piaget spune că schimbările în inteligenţă apar secvenţial, în stadii succesive. Fiecare stadiu depinde de cel anterior. După Piaget, dezvoltarea inteligenţei se face în secvenţe invariabile (stadii). Acestea sunt:

• stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul cunoaşte prin intermediul activităţilor fizice pe care le îndeplineşte. Îşi achiziţionează baza întregului edificiu al cunoaşterii umane: schema obiectului permanent. Stadiul se încheie cu achiziţia limbajului şi a gândirii simbolice;
• stadiul preoperaţional (2-5/7 ani): este caracteristic copilului de vârstă preşcolară,luptând pentru a-şi achiziţiona gândirea logică;
• stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani): copilul poate gândi logic probleme„concrete”, „acum şi aici”. Gândirea devine reversibilă, în limitele realităţii,copilul înţelege deducţia necesară cunoscând proprietăţile obiectelor;
• stadiul operaţiilor formale (12/13 ani): sunt adolescenţii capabili să opereze mental asupra unor probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gândire ştiinţifică , fac deducţii sistematice pe baza unor ipoteze.

Abordarea psihodinamică a dezvoltării - S. Freud

Sigmund Freud (1856-1939)

Viziunea psihanalitică a lui Freud privind dezvoltarea cognitivă a avut un efect profund asupra gândirii psihologice încă de la apariţia acesteia în prima parte a sec. XX..Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie l-a condus la specializarea în tulburările nervoase. El a observat că majoritatea tulburărilor nevrotice manifestate la pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea mai degrabă în experienţele traumatice din trecut şi nu în bolile fizice.

Freud a elaborat faimosul său tratament psihanalitic al tulburărilor emoţionale şi de personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei tehnici de personalitate:

• asociaţia liberă – pacienţii sunt încurajaţi să se relaxeze şi să-şi exprime liber fluxul care accede în mintea lor;
• analiza viselor ;
• interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.

Din studiile de caz ale pacienţilor săi, Freud a elaborat teoria psihicului uman şi a personalităţii, o teorie pe care a continuat să o dezvolte pe tot parcursul vieţii sale.Termenul psihanaliză se referă atât la metodă, cât şi la teorie/orientare.

Elementele centrale în teoria psihanalitică sunt următoarele:

• existenţa unui psihic inconştient, construit în perioada copilăriei, adăpostind amintirile refulate care motivează şi influenţează gândurile conştiente şicomportamentul. Conţinuturile sunt refulate întrucât sunt dureroase sau ameninţătoare;
• existenţa instinctelor care motivează şi reglează comportamentul uman chiar dinperioada copilăriei: de exemplu, Eros (instinctul general de viaţă constituit din instinctele de conservare şi sexuale) şi Thanatos (instinctul morţii care implică instincte agresive şi destructive). Sursa acestor instincte este energia psihică, iar cea mai dominantă este energia sexuală –libido-ul. Freud considera libido-ul ca o forţă care constrânge oamenii să se comporte într-o manieră ce duce la reproducerea speciei. El susţinea că intensitatea energiei psihice a unui individ este fixă şi că energia poate fi legată de obiecte, oameni, gânduri şi acţiuni. Freud a denumit acest proces investire (cathexis).

Un element central în teoria psihanalitică se referă la importanţa mecanismelor de apărare cum ar fi: refularea (îndepărtarea experienţelor dureroase din memoria conştientă); regresia (întoarcerea la moduri de comportament de nivel inferior din punct de vedere al complexităţii, pentru a scăpa de situaţiile stresante); proiecţia (exprimarea propriilor atitudini sau trăiri tulburătoare ca şi cum ele ar proveni de la o altă persoană); sublimarea (exprimarea instinctelor bazale, de exemplu exprimarea tendinţelor agresive printr-o activitate, cum ar fi prin creaţie artistică).

Un concept important introdus de Freud este cel de identificare, mecanism psihologic care încearcă să explice asemănarea crescândă între comportamentul copiilor şi generaţiile mai în vârstă. Identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex are două consecinţe importante:

1. Copilul adoptă rolul de gen ce va fi asumat în viaţă.

2. Copilul adoptă standardele morale ale părinţilor, atitudinile şi interdicţiile împreună cu normele morale ale societăţii. Prin urmare se naşte supraeul, iar valorile şi credinţele unei culturi sunt transmise de la o generaţie la alta.

Freud postulează că în cursul dezvoltării copiii trec printr-o serie de stadii. În timpul fiecărui stadiu, satisfacerea este obţinută pe măsură ce libido-ul (sau energia sexuală) este direcţionat spre diferitele părţi ale corpului. El s-a referit la „instinctele sexuale”, deşi în atribuirea acestui termen copiilor, Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de „plăcere fizică”. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. Eşecul în soluţionarea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia, sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu. Fixaţia determină ca individul să menţină până mai târziu în viaţă unele dintre caracteristicile acelui stadiu, iar cazurile severe vor duce la apariţia nevrozelor în viaţa de adult.

 

Stadiile psihosexuale (după Freud)

Stadiul oral (de la naştere la 1 an)

Sinele este dominant. Energia libidinală este centrată asupra gurii, iar copilul obţine satisfacţia prin sugere şi muşcare. Freud opina că:

1) stadiul oral poate fi împărţit în subfaza suptului pasiv, receptiv, a primelor luni şi subfaza muşcării active, agresive care se instalează mai târziu;

2) fixaţia poate fi cauzată fie de suprasatisfacere, fie prin frustrarea copilului de nevoile orale. Un copil ale cărui nevoi orale nu sunt satisfăcute sau sunt suprasatisfăcute va manifesta mai târziu caracteristicile acestui stadiu. Fixaţia se poate exprima prin dependenţe, cum ar fi fumatul, lăcomia sau alcoolismul; roaderea unghiilor; sarcasmul excesiv.

Stadiul anal (al doilea an de viaţă )

Acest stadiu are în centru senzaţiile de plăcere de la nivelul mucoaselor rectului. Copilul obţine satisfacţia prin expulzarea sau retenţia fecalelor, iar acum este în stare să-şi exercite un anumit control asupra acestor funcţii ale corpului. Copilul îşi poate mulţumi părinţii fie prin a fi „curat”, fie dejucându-le planurile prin a face „murdărie”. Aşadar, senzaţiile de plăcere asociate cu „expulzarea” sau „retenţia” se asociază cu comportamentul care are implicaţii sociale. Un eveniment semnificativ în viaţa copilului este efortul părinţilor de a-i impune un instructaj igienic. Fixaţia în stadiul anal, probabil rezultată din conflictul părinte/copil în timpul instruirii igienice, poate duce la apariţia unei personalităţi excesiv preocupate de curăţenie şi sistematizare (expulzare) sau care este avară, refractară şi obsesivă în perioada adultă (retenţie).

Stadiul falic (de la 3 la 6 ani)

Acum, energia libidinală se centrează asupra organelor genitale, iar sentimentele devin evident sexuale. Freud a definit problemele importante, originare în complexul Oedip, descriind prima secvenţă

de evenimente caracteristice copilului de sex masculin. Fanteziile băieţelului includ dorinţele unei intimităţi sexuale cu mama lui. El invidiază relaţia intimă a tatălui cu mama şi se teme de pedeapsa sub forma castrării dorinţelor sale interzise. Complexul Oedip este rezolvat când copilul se identifică  cu tatăl pentru a se linişti şi pentru a deveni ca el în cât mai multe moduri posibile.

  Evaluarea progresului copiilor de sex feminin din stadiul falic nu este bine conturată, Freud propunând explicaţii alternative pentru eventuala identificare a fetiţei cu mama. Probabil cel mai des raportat –complexul Electra– este acela că fetiţa,considerându-se deja castrată, deoarece nu posedă penis, suferă de invidie de penis. Aceasta favorizează căutarea unui puternic ataşament de iubire faţăde tată, posesorul unui penis, iar în final se identifică cu mama pentru a fi ca ea. Rezolvarea satisfăcătoare a complexelor Oedip şi Electra are ca efect identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex.

Perioada de latenţă (de la 6 ani la pubertate)

Aceasta este o perioadă de calm relativ după zbuciumul stadiului falic. În acest timp, libido-ul este slabşi nu se centrează asupra vreunei regiuni a corpului. Este perioada dezvoltării eului, mai ales în raport cu deprinderile sociale şi intelectuale.

Stadiul genital (pubertatea)

Modificările hormonale stimulează reapariţia libido-ului. Se intensifică interesul pentru plăcerea sexuală şi toate pulsiunile sexuale anterioare asociate cu regiuni specificeale corpului se transformă într-un set integrat de atitudini şi trăiri sexuale adulte.

Teoria dezvoltării morale (L. Kohlberg)

În analiza întreprinsă asupra psihologiei vârstelor şcolare un accent deosebit estepus asupra evoluţiei cognitive şi asupra judecăţii morale a copilului. Într-o primă fază aceasta este heteronomă (preia norme, reguli, interdicţii, valori) din anturajul imediat,fiind neselectivă, nesituativă, rigidă, vizând doar fapta nu

şi motivaţia. Apoi ea devine autonomă prin interiorizarea şi implicarea propriului sistem valoric în actul de judecare.Distincţia heteronom-autonom în judecata morală şi implicaţiile sale evidente în conduita morală îi aparţine cercetătorului american L. Kohlberg. Aceste cercetări i-au permis psihologului amintit să identifice trei niveluri mari ale evoluţiei judecăţii morale în funcţie de impactul intercultural asupra acestei categorii de vârstă. Acest model teoretic prezintă şase stadii ale genezei raţionamentului moral:

1. nivelul premoral sau preconvenţional(4-10 ani), unde standardele de judecare sunt etichetele culturale ale anturajului, dintr-o perspectivă binară: bun/rău, are dreptate/se înşeală, cuminte/obraznic, faptele fiind judecate după consecinţele lor şi în mai mică măsură prin prisma cauzalităţii. Acest nivel presupune următoarele subniveluri:

a) al moralităţii ascultării, în care pedeapsa şi recompensa sunt criterii foarte puternice, iar evitarea pedepsei şi supunerea la normă apar ca avantaje personale imediate

b) al moralităţii hedonismului instrumental naiv, unde conformarea la normă este sursă de beneficii şi, ca atare, trebuie realizate pentru că fiind recompensată poate fi şi plăcută în consecinţele sale;

2. nivelul moralităţii convenţionalităţii morale (10-13 ani); este nivelul conformării la normele exterioare şi al jucării rolului de copil aşa cum este acesta cerut de universul familiei şi de alte grupuri de apartenenţă; conformarea are la bază plăcerea de a se recunoaşte purtarea, de a avea un statut „bun”, deci de a fi apreciat. La nivelul aceste imoralităţi se desprinde:

a) moralitatea bunelor relaţii; copilul respectă norma din dorinţa de a fi recunoscutca un băiat „bun” sau o fată „bună”; totodată începe să se prefigureze judecarea faptelor după intenţia lor şi nu numai după consecinţe;

b) moralitatea legii şi ordinii, unde respectarea autorităţii, a normelor şi a legilor se realizează ca necesitate ce reglementează conduita tuturor, fapt care acţionează şi în beneficiul personal;

3. nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării personale a principiilor morale (după 13 ani, la tinereţe sau niciodată). Şi acest nivel al acceptării normelor cunoaşte mai multe subniveluri şi particularităţi ale moralităţii desprinzându-se în acest sens:

a) moralitatea contractuală, caracterizată prin acceptarea democratică a legii şi a înţelegerii standardelor morale ca rezultat al unei decizii mutuale; legile nu sunt intangibile şi pot fi schimbate pe considerente raţionale;

b) moralitatea principiilor individuale de conduită; se cristalizează propriul sistemde valori prin semnificaţiile personale acordate conceptelor de justiţie, reciprocitate,egalitate, demnitate; judecarea de sine este percepută ca a fi mai puternică decât cea care vine din exterior.

Teoria dezvoltării psihosociale (Erik Erikson)

Erikson propune opt stadii care acoperă perioada întregii vieţi, această periodizare fiind una dintre primele teorii psihodinamice ale dezvoltării. În viziunea sa stadialitatea dezvoltării se prezintă astfel:

Primul an de viata (stadiul oral) – încredere versus neîncredere (dependenta copilului de calitatea îngrijirii paterne).

Stadiul 1 – 3 ani – autonomia si emanciparea versus simtul rusinii si al îndoielii.

Stadiul 4 – 5 ani – constituirea initiativei versus vinovatia. În cazul în care initiativa nu este îngradita, ea devine caracteristica psihica.

Stadiul 6 – 11 ani – sârguinta versus inferiorizarea.

Stadiul 12 – 18 / 20 ani – constientizarea identitatii eului versus confuzia rolurilor.

Vârsta mijlocie 20 – 30/35 ani – intimitate versus izolare.

Vârsta adulta mijlocie 35 - 50/60– altruism versus egocentrism.

Anii bâtrânetii 60... ani – realizare versus disperare.