TEMA 1
ORGANIZAREA GENERALĂ A CORPULUI UMAN
I. Organizarea generală a corpului uman
1. INTRODUCERE ÎN ANATOMIE
ANATOMIA OMULUI este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman. Taxonomic, ea face parte din grupa ştiinţelor biologice fundamentale. Termenul de anatomie, derivă din două cuvinte ,
unul de origine latină “ana” inseamna prin,
altul din greacă “tomein” care au acelaşi inteles şi inseamnă “a taia” , “a diseca”.
Denumirea ei a luat naştere şi din termenul tehnic de “a diseca”, deoarece multă
vreme principala metoda de cercetare şi cunoaştere a corpului uman a fost disecţia, bisturiul devenind simbolul anatomiei macroscopice.
Acumularea datelor deţinute prin disecţii, desnormal forma şi structura organismului uman, a determinat la un moment dat sistematizarea lor, punându-se astfel bazele anatomiei descriptive sau sistematice. Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor pe care le grupează în sisteme şi aparate. Concomitent, necesitatea intelegerii funcţionarii părtilor componente ale corpului a dus la desprinderea din anatomie a fiziologiei care a devenit o ştiintă de sine stătătoare.
2. SEGMENTELE CORPULUI UMAN
Corpul uman este alcătuit din patru segmente: cap, gât, trunchi, membre.
Capul cuprinde:
neurocraniul (cutia craniană) care normalzintă organe moi (encefal) şi oase (temporale, parietale, frontal, etmoid, sphenoid, occipital)
viscerocraniul (faţa) care normalzintă oase (oasele feţei) şi muşchi (m. mimicii, m. masticatori, m. limbii, m. extrinseci ai globilor oculari)
Capul cuprinde majoritatea organelor de simţ şi SNC. E susţinut de coloana vertebrală şi acoperit de păr. E protejat de oasele craniului. La nivelul capului se află organele de debut ale aparatului respirator (nas, faringe, laringe) şi ale aparatului digestive (cav. bucală, faringe). Principalele simţuri care se regăsesc în organele aflate la nivelul capului sunt: văzul (ochi şi nervi optici), auzul (urechile şi aparatul auditiv), gustul (papilele gustative de pe limbă), mirosul (neuronii specializaţi din interiorul foselor nazale), simţul tactil, termic, dureros şi de normalsiune (buze, piele).
Gâtul (regiunea cervicală) leagă capul de trunchi. El normalzintă
regiunea cervicală posterioară sau nucala (ceafa) alcătuită din elementele somatice: oase (vertebre), articulaţii şi muşchi şi
regiune cervicală anterioară (gâtul propriu-zis). Aceasta, pe lânga elemente somatice (muşchi, fascii, osul hioid) contine şi organele gâtului renormalzentate de: laringe, trahee, esofag, tiroida etc.
Oasele gâtului sunt: - vertebrele cervicale C1-C7;
- osul hioid.
Arterele gâtului sunt: - artera carotidă (în şanţul dintre trahee şi m.
sternocleidomastoidian) – pe care se simte cel mai bine
pulsul;
- artera transversală;
- artera facială.
Venele gâtului (cele mai importante): - vena jugulară internă;
- vena jugulară externă;
- vena facială.
Muşchii gâtului: - m. omo-hioidian;
- m. sternotirodian;
- m. digastric;
- m. serno cleido mastoidian(poziţie oblică);
- muşchii circotirodieni.
Cartilajele gâtului: - cartilajul tiroidian;
- cartilajul cricoid.
Capul şi gâtul alcătuiesc imnormaluna extremitatea cefalică a corpului.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse:
torace
abdomen
pelvis.
În interiorul lor se găsesc cavităţile viscerale, în care se află viscerele:
toracică sau coşul pieptului este o parte din schelet, format din coaste, stern şi o parte din coloana vertebrală. În cavitatea toracică se află, ca organe principale, inima şi plămânii. Cavitatea toracica este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragm (muşchi respirator). Cuprinde:
cavitatea pericardică;
cavităţile pleurale situate între foiţele pleurei ce conţin lichid pleural;
mediastinul (partea centrală a cavităţii toracice). E situate între stern şi coloana v. şi între gât şi diafragmă. Include toate viscerele toracice, cu excepţia plămânilor: inima, esofagul, timusul, vasele sangvine mari.
abdominală (adăposteşte organele: stomac, ficat, vezică biliară, intestine subţire, cea mai mare parte a intestinului gros);
pelviană cuprinde vezica urinară, partea terminală a intestinului gros şi organele genitale interne.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, vase de sânge, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Anterior şi lateral se afla pereţii antero-laterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară. Peretele abdominal este străbătut în partea inferioară, la nivelul canalului inghinal de funiculul spermatic la bărbat şi ligamentul rotund al uterului la femeie.
Membrele:
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulara (clavicula şi omoplat). Partea liberă a membrelor superioare este formată din
braţ (humerus),
antebraţ (radius si cubitus / ulna) şi
mână (carpiene, metacarpiene, falange).
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană (oase coxale). Partea liberă a membrelor inferioare este alcatuită din trei părţi:
coapsă (femur),
gamba (tibia şi peroneu / fibula) şi
picior (tarsiene, metatarsiene şi falange).
II. Axe şi planuri de referinţă ale corpului uman
Corpul uman, ca toate corpurile şi obiectele din natură, este un corp tridimensional şi ca atare normalzintă trei axe şi trei planuri spaţiale principale. Axele de regulă exprimă direcţia spaţiala, iar planurile se referă la secţiunile convenţionale sau reale ale corpului.
Axele:
axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungimea sa şi este perpendicular pe sol;
axul sagital sau antero-posterior corespunde grosimii corpului;
axul transversal străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă obişnuit lăţimea corpului.
Din axele normalzentate, derivă ca termeni de direcţie: superior / inferior (cranial / caudal), anterior / posterior (ventral / dorsal), sinister / dexter (stâng / drept).
Planurile - se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte doua din cele trei axe principale:
planul frontal - este orientat paralel cu fruntea şi trece prin axul longitudinal şi transversal. Împarte corpul intr-o parte anterioară (ventrală - faţa) si una posterioară (dorsală - spate). De exemplu: nasul este situat anterior şi coloana vertebrală este situată posterior;
planul sagital - este perpendicular pe cel frontal, trecând prin axul longitudinal şi sagital. Trece prin mijlocul corpului ca un plan de simetrie. De exemplu: ochii sunt aşezaţi lateral faţă de nas;
planul transversal - este perpendicular pe cel frontal şi sagital şi trece prin axul sagital şi transversal. Împarte corpul în partea superioară (cranială - sus) şi partea inferioară (caudală - jos). De exemplu: nasul este situat superior faţă de gura, iar genunchiul este situat inferior faţă de şold.
III. Nomenclatură anatomică
Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.
Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.
Anterior sau frontal - în fața unui plan frontal.
Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.
Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi.
Distal - doar pentru membre: [mai] depărtat de trunchi.
Lateral - [mai] depărtat de planul mediosagital.
Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital.
Volar - snormal fața palmară a mâinii.
Plantar - snormal talpă.
EXEMPLU TOPOGRAFIE: membrul superior se referă la regiunea situată distal de deltoid. În limbaj formal, termenul mână se referă doar la portiunea de la încheietură în jos, incluzând degetele, dar excluzând bratul si antebratul. Astfel, în anatomie termenii mână, brat si membru superior nu sunt sinonime.
TEMA 2
A. NIVELURILE DE ORGANIZARE ANATOMICĂ ŞI FIZIOLOGICĂ
Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde următoarele nivele de organizare: atomic, molecular, celular, al ţesuturilor, al organelor, al sistemelor de organe.
Toate aceste structuri interacţionează şi realizează funcţiile vitale ale organismului:
de relaţie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul osos, sistemul muscular;
de nutriţie: sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul circulator, sistemul excretor;
de reproducere: sistemul reproducator masculin şi feminin;
Celula - unitatea morfofunctională şi genetică a organismelor vii. Provine din celula-ou (zigot).
Ţesutul – renormalzintă o grupare de celule care au aceeaşi structură, formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Organele - sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism (ex: inima, plămânii, creier).
Aparatele şi sistemele:
Aparatele - sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor morfologica este diferită. De exemplu:
aparatul locomotor este alcătuit din oase, muşchi, articulaţii cu funcţiile principale de susţinere a corpului şi locomoţie;
aparatul digestiv cu funcţia principală de digestie;
aparatul cardiovascular cu funcţia principală de transport a sângelui şi limfei.
Sistemele - sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi structură. Sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu:
sistemul osos,
sistemul muscular,
sistemul nervos.
B. CELULA
1. Definiţie: celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a organismelor vii. Din argumentele experimentale aduse de Schwan şi Virchow a rezultat teoria celulară bazată pe trei principii fundamentale:
toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
celulele renormalzintă unitatea structurală şi funcţională a lumii vii;
celulele provin din alte celule vii prin procesul de diviziune;
Ştiinţa care studiază structura şi ultrastructura celulelor se numeşte citologie.
2. Forma celulelor: forma celulelor variază, fiind adaptată funcţiei pe care o îndeplineşte celula. Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou (zigotului). Celulele musculare netede sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice; neuronul capătă forma stelată de cele mai multe ori; celulele vaselor conducatoare din plante au formă tubulară cu platouri ciuruite; unele, cum sunt celulele sanguine, ovulul sau celulele cartilaginoase işi păstrează forma globuloasă. Globul rosu -
3. Dimensiunea celulelor: majoritatea celulelor sunt microscopice, cu dimensiuni medii de 20-30µ. Aceste dimensiuni microscopice conferă celulelor două avantaje: un raport crescut între suprafaţa şi volum, care favorizează schimburi eficiente între celulă şi mediu şi un volum restrâns pe care nucleul îl poate controla. Există celule cu dimensiuni mai mari: de ex.: celula musculară striată poate avea lungime de 1 mm-12 cm, axonul neuronului poate depăşi 1m, ovulul = 100-200 µ (0,1-0,2 mm).
4. Structura celulei:
a. Membrana celulară:
- delimitează la exterior celula, separând exteriorul de mediul său intern;
- asigură schimburile dintre celulă şi mediul său extern;
- are permeabilitate selectivă;
- este polarizată electric;
- este excitabilă.
- este organizată după modelul mozaicului fluid, fiind fosfolipide şi proteine.
Fosfolipidele sunt formate din 2 acizi graşi legaţi la un capăt de o grupare fosfat. Această compoziţie conferă polaritate fosfolipidelor, cele 2 capete ale moleculelor lor au proprietăţi dferite în apă: capatul cu gruparea fosfat este hidrofil, iar cel al acizilor graşi este hidrofob. Deoarece citoplasma este un mediu bogat în apă, iar mediul exterior al celulei este de asemenea apos, fosfolipidele sunt dispuse în două straturi, unul cu gruparea fosfat snormal exterior şi al doilea cu gruparea fosfat în interior. Datorită acestei orientări, membrana are structura unui strat bimolecular lipidic.
Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele sunt ataşate pe suprafaţa membranei - proteine periferice - altele străbat ambele straturi lipidice - proteine integrate. Proteinele participă la transportul substanţelor prin membrană, legând o substanţă pe o faţă a membranei şi transportând-o pe cealaltă faţă a acesteia. Acest tip de transport realizat de o proteina se desfăşoară contrar diferenţelor de concentraţie dintre mediul extern şi citoplasmă, necesită consum de energie şi se numeşte transport activ.
Traversarea membranei celulare semipermeabile de către moleculele de apă se numeşte osmoză. Acest proces se desfăşoară prin difuzie, fără consum de energie. Sensul de difuzie a apei este determinat de variaţia concentraţiei mediului de moleculele de apă deplasându-se din mediul cu concentraţie mare de apă snormal mediul cu concentraţie mai mică de apă. Plasată într-o soluţie hipertonică (concentratie mai mare ca a citoplasmei), celula va pierde apă prin difuzie până la echilibrarea concentraţiilor mediilor intern şi extern. Într-o soluţie hipotonică (concentraţie mai mică decât a citoplasmei), apa difuzează în celula până la echilibrarea concentraţiilor.
Creşterea volumului celulei se numeşte citoliză.
Membrana celulară este fluida, are consistenţa uleiului vegetal. Lipidele şi proteinele membranei sunt în permanenţă mişcare: proteinele se deplasează de-a lungul lipidelor schimbându-şi locul şi formând desene sau mozaicuri. Datorită acestei proprietăţi, modelul structural modern al membranei este numit modelul mozaicului fluid.
b. Citoplasma: în celule, între nucleu şi membrană se află citoplasma. Este alcătuită
dintr-o parte nestructurată - hialoplasma. Ea constituie mediul intern al celulei în care se desfaşoară principalele procese metabolice celulare. Este o mixtură de solutie şi sisteme coloidale, în care faza de dispersie este apa, iar faza dispersată este renormalzentată de micele organice, macromoleculele proteice fibrilare, aflate în mişcare browniană. Acest amestec conţine normaldominant apa, care prin structura sa, cu un pol pozitiv (H+) şi unul negativ (H0ˉ) se comportă ca un dipol, care determină atracţia sau respingerea altor molecule, ceea ce îi conferă proprietatea de cel mai răspândit solvent din lumea vie.şi
o parte structurată - organite (structuri permanente) şi incluziuni (structuri temporare).
Organitele celulare sunt structuri care funcţionează ca nişte organe miniaturale, fiind răspunzătoare de îndeplinirea unor funcţii specifice. Sunt de două categorii: organite celulare generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii sau corpusculii lui Palade, aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii, centrozomul) şi organite celulare specifice, la anumite celule (miofibrilele, neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli, flagelii).
Organite celulare generale:
* Reticulul endoplasmatic este un sistem de canale, canalicule, cisterne şi vezicule aplatizate răspândite în întreaga celulă, care fac legătura între membrana nucleului şi membrana celulară, având ca rol principal transportul substanţelor. Poate fi neted sau rugos (cu ribozomi pe suprafaţa canaliculelor). Reticulul endoplasmatic rugos este implicat în sinteza proteinelor, iar reticulul endoplasmatic neted este implicat în sinteza lipidelor şi detoxifierea celulei. În anumite celule, reticulul endoplasmatic are funcţii specifice: reglarea nivelului ionilor de calciu în celula musculară, participa la sinteza hormonilor steroizi în celule glandulare.
* Ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte mici, lipsite de membrană proprie. Sunt alcătuiţi din ARN şi proteine, pot exista liberi în citoplasmă, ataşaţi de membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana externă a nucleului şi au rol în sinteza proteinelor specifice unui anumit tip de celulă. Această sinteză se face pe baza informaţiei genetice din AND-ul nuclear, care este copiată prin transcripţie de către ARN mesager, acesta migreaza prin porii nucleului în citoplasma până la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de ansamblare a aminoacizilor conform programului genetic, proces numit translaţie.
* Mitocondriile sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau de bastonaş cu lungimi cuprinse între 1,5-10 µm şi diametrul sub un 1µm, al căror numar în celulă variază direct proporţional cu intensitatea activităţii acesteia (în celulele hepatice sunt peste 1000 de mitocondrii). O mitocondrie este formată din înveliş şi matrix. Învelisul este format din două membrane: cea externă este netedă, iar cea internă este cutată. Cutele numite criste, au diverse forme şi maresc suprafaţa de reacţie a mitocondriei. Matrixul conţine enzime, ADN, ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt sediul respiraţiei celulare, unde compuşii organici sunt oxidaţi, iar energia rezultată este convertită în legăturile moleculare de ATP.
* Complexul Golgi sau dictiozomi, renormalzintă un ansamblu de saci aplatizaţi numiţi cisterne, aflaţi în apropierea nucleului, din care se desprind permanent vezicule. Aparatul Golgi are rolul de a transporta şi a transforma substanţele chimice pe care le conţine. Este foarte bine dezvoltat în celule glandulare, fiind responsabil de producerea secreţiilor acestora. Au rol şi în sinteza de membrane.
* Lizozomii sunt corpusculi sferici ( 0,2-1µ ), răspândiţi în întreaga hialoplasmă. Au formă de vezicule cu membrane simple. Conţin enzime hidrolitice, cu rol important în digestia intracelulară, în cadrul celulelor care fagocitează (leucocite, macrofage). Segăsesc în nr. mare şi în osteoclaste (cel. osoase) şi în unele celule gliale. Îndeplinesc funcţia de a digera substanţele şi particulele care pătrund în celulă, normalcum şi a fragmentelor de celulă sau ţesut.
* Centrozomul este situat în apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli cilindrici orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă vâscoasă, numită centrosferă. Are rol în formarea fusului de diviziune şi lipseşte din celulele care nu au nucleu, care nu se mai divid: hematia adultă, neuronul, ovulul, spermatozidul.
Organite celulare specifice:
* Miofibrilele sunt elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare. La miscroscopul electronic, miofribrilele sunt alcătuite din unităţi mai mici numite miofilamente de actină în discurile clare şi miofilamente de miozina în discurile întunecate. În timpul contracţiei, miofilamentele de actină glisează printre cele de miozină şi miofibrila se scurtează. Deoarece miofibrilele sunt legate între ele şi ancorate la membrana celulară, scurtarea miofibrilelor este urmată de scurtarea celulei.
* Neurofibrilele sunt formaţiuni diferenţiate ale neuroplasmei celulei nervoase. Se găseşte şi în normallungirile neuronale (axon şi dendrite). Apar ca o reţea densă de fibre. Rol: de susţinere şi transport de substanţe.
* Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN şi proteine care se colorează puternic cu coloranţi bazici. Numărul lor variază în funcţie de starea fiziologică a neuronului. La microscopul electronic apar sub formă de canale şi vezicule pe care se găsesc ataşaţi numeroşi ribozomi, fiind echivalenţi ai REG pt. celula nervoasă. Rol: în sinteza proteinelor neuronale.
* Cilii, flagelii sunt normalzenţi numai în celulele mobile.
În citoplasmă se mai găsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor procese metabolice celulare, materiale de depozit ca: picături de lipide, pigmenţi (granule de melanină), glicogen.
c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma celulei. Ocupă centrul celulei, sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a coordona procesele biologice celulare fundamentale. Conţine materialul genetic, controlează metabolismul celular, transmite informaţia genetică. Majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar pot fi binucleate (celulele hepatice), polinucleate (fibra musculara striată) sau anucleate (hematia adulta).
Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai multi nucleoli.
Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce normalzinta ribozomi si se continua cu canalul RE, snormal matricea citoplasmatica si una internă, aderentă miezului nuclear. Sub membrană se află carioplasma, formată dintr-o parte semilichidă - cariolimfa şi din cromatina. Cromatina (lb. greaca “ chroma” - culoare) se colorează uşor pentru a putea fi observată la microscop. Chimic, cromatina este alcatuita din ADN si proteine numite histone. Observată la microscopul electronic, cromatina are aspectul unui şirag de perle, unde fiecare perlă este o unitate repetitivă numită nucleosom. Acesta normalzintă un miez format din proteine histonice, inconjurat de un fragment de ADN. In timpul diviziunii celulare, cromatina se coloreaza mult mai intens, este mai evidenta deoarece se condenseaza, Nucleolul are de obicei forma sferica sau ovala, este implicat in procesele de sinteza ale acizilor ribonucleici.
5. Diviziunea celulara:
Diviziunea celulara asigura desfasurarea unor procese esentiale pentru supravietuirea sistemelor biologice: cresterea si dezvoltarea organismelor, regenerarea partilor distruse , apararea organismului prin procese imunologice, hematopoieza, astfel ca viata apare din acest punct de vedere, ca un echilibru dinamic intre diviziunea celulara si moartea celulara.
Toate celulele unui organism care se imulteste sexuat provin dintr-o celula initiate - celula ou ( zigotul ).
Viata unei celule cuprinsa in intervalul de timp de la formarea ei prin diviziune pana la generarea de noi celule fiice, se numeste ciclu celular. Ciclul celular cuprinde doua etape: interfaza si divizunea.
Interfaza renormalzinta 90% din ciclul celular. In aceasta etapa, cromatina nucleara este distribuita sub forma de retea in interiorul nucleului. Aceasta etapa cuprinde doua subetape:
- G1 - perioada normalsintetica: are o durata variabila dupa tipul celular, ocupand 25-50 % din interfaza. Ea este de scurta durata la mamifere (4-10 ore), si mai scurta, chiar absenta la celulele canceroase. In timpul acestei faze, cantitatea de ADN caracteristica speciei, corespunzand la 2n cromozomi ai celulelor somatice, ramane constanta. Fiecare cromozom monocromatidic cu diametrul de 25 µm, este format dintr-o molecula de ADN dublu catenara, combinata cu proteine histonice. Sinteza de ARN se realizeaza plecand de la eucromatina, ceea ce arata ca aceasta producere de ARN nu necesita in mod obligatoriu o replicare a ADN-ului, care va avea loc in faza urmatoare;
- S - perioada de sinteza: are o durata constanta de 5-8 ore si ocupa 35-40% din interfaza. In aceasta faza are loc replicarea moleculelor de ADN (dublarea), cromozomii devenind bicromatidici. Replicarea AND-ului are loc dupa modelul semiconservativ, in care fiecare molecula rezultata este alcatuita dintr-o catena noua si o catena veche ce a constituit matrita pentru formarea pe baza de complementaritate a catenei noi;
- G2 - perioada normalmitotica: are o durata de 3-5 ore si incepe dupa ce s-a terminat replicarea ADN-ului. In aceasta subetapa , celula se normalgateste pentru diviziunea propriu-zisa; are loc sinteza fibrelor fusului de diviziune. Moleculele de ARN se sintetizeaza pe parcursul intregii interfaze.
MITOZA
Mitoza cuprinde patru faze:
1. Profaza:
- cromozomii sunt bicromatidici, dublarea lor a a vut loc in interfaza (“S”);
- nucleolul se dezorganizeaza;
- membrana nucleara se dezorganizeaza;
- cromozomii vin in contact direct cu citoplasma celulei;
- cromozomii incep sa se ataseze cu ajutorul centromerului de firele fusului de diviziune;
2. Metafaza:
- cromozomii sunt bicromatidici si localizati in zona centrala a celulei, formand placa metafazica;
- cromozomii ating gradul maxim de condensare, de aceea descrierea cariotipului se realizeaza in aceasta faza;
3. Anafaza:
- cromozomii sufera de un proces de clivare longitudinala a centromerului, astfel incat cromatidele surori se separa si numarul cromozomilor se dubleaza, devenind cromozomi fii monocromatidici. Fiecare cromozom-fiu este tras prin contractia fibrelor fusului de diviziune snormal cei doi centrioli dispusi la polii celulei, astfel incat fiecare celula va mosteni aceeasi cantitate de informatie ereditara;
4. Telofaza:
- cromozomii-fii ajung la polii celulei;
- membrana nucleara se reface;
- nucleolul se reorganizeaza;
- in zona ecuatoriala a celulei se diferentiaza un perete despartitor ceea ce duce la separarea celor doua celule fiice:
2n🡪2n 🡪 2n
🡪 2n
🡪2n 🡪 2n
🡪 2n
MEIOZA
Lb. greaca “meion” = a injumatati
- are loc in organele reproducatoare, cand organismul ajunge la maturitate;
- asigura injumatatirea numarului de cromozomi, a cantitatii de ADN in celulele fiice (n - haploide ) : spori (la plante) si gameti;
- refacerea complementului normal, diploid de cromozomi se va realiza ca urmare a procesului de fecundatie, intre doi gameti cu potential sexual diferit;
- se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza, numai ca AND-ul se dubleaza o singura data, iar celula se divide de doua ori, ceea ce duce la injumatatirea numarului de cromozomi;
- se desfasoara in doua etape: - meioza I ( etapa reductionala );
- meioza II ( etapa evationala );
MEIOZA I – se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza si este normalcedata de interfaza, in care are loc dublarea materialului nuclear.
1. Profaza I:
- asigura procesele de recombinare genetica;
- are loc dezorganizarea membranei nucleare, nucleolului, atasarea cromozomilor de fibrele fusului de diviziune;
- formarea bivalentilor - asezarea sub forma de perechi a cromozomilor omologi (cuprinde un cromozom matern si unul patern, care au aceleasi dimensiuni, pozitie a centromerului, contin gene alele), atingerea cromatidelor acestora in unul sau mai multe puncte, formarea chiasmelor, ruperea cromatidelor, schimbul de segmente cromozomiale (“crossing-over”);
2. Metafaza I:
- cromozomii omologi migreaza sub forma de perechi – bivalenti - tetrade cromozomiale in zona ecuatoriala a celulei si formeaza placa metafazica;
- cromozomii raman bicromatidici;
3. Anafaza I:
- cromozomii bicromatidici sunt trasi snormal polii celulei;
- dintr-o pereche de cromozomi omologi, unul este deplasat snormal un pol, iar celalalt snormal polul opus celulei;
4. Telofaza I:
- celulele care se formeaza au numarul de cromozomi redusi la jumatate, dar cromozomii sunt bicromatidici (adica cantitatea de material genetic nu este injumatatita, este la fel ca celula mama);
MEIOZA II – se desfasoara in aceleasi faza ca si mitoza;
- este normalcedata de o interfaza scurta, in care nu mai are loc dublarea cantitatii de material genetic (ei sunt deja dublati din etapa anterioara);
1. Profaza II – ca la mitoza;
2. Metafaza II – cromozomii din bicromatidici devin monocromatidici;
3. Anafaza II – ca la mitoza;
3. Telofaza II- rezulta 4 celule haploide, in care numarul de cromozomi este redus la jumatate (n).
C. ŢESUTURILE
1. Definitie: tesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeasi forma si structura si indeplinesc aceeasi functie.
Celulele sunt unite între ele printr-o substanta intercelulara fie în cantitate mică (s. de cimentare), fie în cantitate mai mare (s. fundamentală). Ţesuturile sunt rezultatul histogenezei, care implică numeroase diviziuni mitotice şi diferenţiere celulară.
Ramura biologiei care se ocupa cu studiul complex morfo-anatomic, fiziologic si biogenetic al tesuturilor poarta numele de histologie.
Tesuturile sunt de 4 tipuri: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.
2. Tipuri de tesuturi:
I. Tesutul epitelial:
este format din unul sau mai multe straturi de celule strans legate intre ele, asezate pe o membrana bazala;
nu este vascularizat, nutritia lui se face prin difuziune, pe seama tesutului conjunctiv aflat sub membrana bazala;
functional, epiteliile se clasifica in epitelii de acoperire, glandulare si senzoriale:
tesut epitelial de acoperire
- acopera organismul la exterior (epiderma), captuseste la interior principalele organe cavitare, formând mucoase.
- după nr. straturilor de celule pe care le au, pot fi :
🡪 epiteliile unistratificate ale căror celule sunt dispuse intr-un singur strat şi pot avea forme diferite. Ele pot fi:
epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura, pericardul, tunica interna a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele) capilarelor, alveolelor pulmonare;
epitelii cubice simple: intra in structura bronhiolelor, a peretilor unor canale mici ale glandelor salivare;
epitelii cilindrice simple: intra in constitutia mucoasei tubului digestiv de la cardia pana la rect, a trompelor uterine.
🡪 epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar nuclei acestora sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza imnormalsia de stratificare. Intra in structura mucoasei ce captuseste nazofaringele, traheea, bronhiile mari;
🡪 epiteliile pluristratificate contin mai multe straturi de celule asezate pe membrane bazala. Pot fi :
pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate (epiderma) sau necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului);
cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formeaza epiteliul canalelor mici ale glandelor salivare si sebacee;
cilindrice: stratul superficial contine celule cilindrice, formeaza mucoasa valului palatin, epiteliul canalelor mari ale glandelor salivare;
epiteliul de tranzitie: intra in constitutia mucoasei cailor excretoare urinare (vezica, uretere, uretra), nu permite absorbtia urinei si protejeaza mucoasa de actiunea iritanta a acesteia.
tesuturi epiteliale glandulare
- formate din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produsi de secretie specifici si care formeaza parenchimul glandular. Imnormaluna cu tesut conjunctiv, vase de sange si fibre nervoase, acestea formeaza glande.
Glandele pot fi:
exocrine: isi varsa produsii de secretie prin canale la exteriorul corpului (glanda
sebacee, sudoripare) sau in tubul digestiv (glande salivare, gastrice, intestinale);
🡪 endocrine: isi varsa produsii de secretie, numiţi hormoni, direct in sange sau limfă
(hipofiza, tiroida, etc.);
🡪 mixte: au functie endocrina si exocrina (pancreasul, testiculele, ovarele).
tesuturi epiteliale senzoriale
- sunt formate din celule receptoare, specializate în receptionarea diferitilor stimuli externi si interni si celule de sustinere cu rol protector. Aceste epitelii intra in structura segmentului periferic al analizatorului gustativ, auditiv, vestibular.
II. Tesutul conjunctiv:
este alcatuit din:
celule conjunctive,
fibre conjunctive (de colagen, reticulina, elastina) si
substanta fundamentala – ocupă spatiul dintre celule si fibre. Poate fi moale, dura sau semidura. Intervine in metabolismul apei şi al sarurilor minerale. E produsa tot de celulele conjunctive.;
dupa consistenta substantei fundamentale se deosebesc trei tipuri de tesuturi conjunctive: moi, semidure si dure;
tesuturi conjunctive moi: cu urmatoarele tipuri:
🡪 tesut conjunctiv lax: formeaza hipodermul si insoteste alte tesuturi; are rol trofic, de sustinere si de aparare; componentele sale sunt uniform raspandite si in proportii egale;
🡪 tesut reticulat: se gaseste in ganglionii limfatici, splina, maduva hematogena; fibrele de reticulina si celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate in retea; celule conjunctive normaldomina;
🡪 tesut fibros: normaldomina fibrele de colagen, formeaza tendoanele, ligamentele, capsulele si fasciile musculare, avand rol mechanic;
🡪 tesut adipos: normaldomina celulele care depoziteaza grasimi (adipocite), se gaseste in hipoderm, mezenter, in jurul unor organe (rinichi, globi oculari, etc.), avand rol de izolant termic al corpului;
🡪 tesut elastic: normaldomina fibrele de elastina, formeaza tunica medie a arterelor mari si venelor.
tesut conjunctiv semidur (cartilaginos):
- substanta fundamentala contine condrina, imnormalgnata cu saruri de calciu si sodiu; nu este vascularizat, nutritia lui se realizeaza din tesutul conjunctiv care il inconjoara (pericondru – membrana conjunctivo-vasculara ce inveleste cartilajul). Celulele tinere se numesc condroblaste si secreta substanta fundamentala. Celulele mature se numesc condrocite si sunt dispuse in cavitati numite condroplaste. Exista trei tipuri de tesut cartilaginos:
🡪 tesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrala (de cartilaj), la embrion formeaza scheletul, iar la adult formeaza cartilajele costale, traheo-bronhice, laringeale, septul nazal;
🡪 tesut cartilaginos elastic: este normalzent in structura pavilionului urechii, conductul auditiv extern, epiglota, unele portiuni ale laringelui si ale trompei lui Eustachio;
🡪 tesut cartilaginos fibros: formeaza discurile intervertebrale, meniscurile articulare, simfiza pubiana, iar uneori este normalzent si la locul de insertie a tendoanelor pe os;
tesut conjunctiv dur (osos):
- substanta fundamentala contine oseina, imnormalgnată cu saruri de calciu si fosfor. Contine trei tipuri de celule: osteoblaste, celule tinere care secreta oseina, osteocite, celule mature cu multe normallungiri, adapostite in cavitati numite osteoplaste, si osteoclaste, celule gigantice, multinucleate, cu un echipament enzimatic bogat, care distrug si limiteaza formarea tesutului osos. Exista doua tipuri de tesut osos:
🡪 tesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimiteaza cavitati de diferite marimi, areole, in care se afla maduva hematogena (producatoare de elemente figurate sangvine). Se gaseste in interiorul oaselor lungi, in oasele scurte si late, dispozitia trabeculelor asigura o mare rezistenta capetelor oaselor lungi.
🡪 tesut osos compact: formeaza peretele diafizei oaselor lungi si lamele superficiale ale oaselor scurte si late. Unitatea morfologica si functionala a osului compact este osteonul (sistemul haversian), alcatuit din canale haversiene in jurul carora se dispun
5-30 de lamele osoase concentrice intre care se gasesc osteoplastele cu osteocite.
Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, normalzentând o serie de repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea unor articulaţii
nearticulare nu normalzintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, normalzentând cartilaj articular.
neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile renormalzintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni).
II.1. SÂNGELE:
Caracteristici:
este considerat o forma de tesut conjunctiv, in care elementele figurate renormalzinta celulele, iar plasma este substanta fundamentala;
renormalzinta aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce inseamna circa 5l de sange pentru un individ de 70 kg greutate;
se deosebeste un volum de sange stagnant de circa 2 l (in splina, ficat, tesut subcutanat) si un volum de sange circulant, de circa 5 l;
culoarea este rosie datorita hemoglobinei din eritrocite, rosu deschis pentru sangele oxigenat si rosu inchis pentru cel neoxigenat;
reactia este slab alcalina pH-7,35;
temperatura variaza intre 36o C in plamani si 40o C in ficat;
densitatea sangelui este de 1055 fata de cea a apei 1000.
Alcatuire: Sangele este alcatuit din plasma si elemente figurate.
1. Plasma: renormalzinta 55% din volumul sanguin, este un lichid galbui, vascos, care poate fi separat de elementele figurate prin sedimentarea acestora, in conditiile in care se impiedica procesul de coagulare prin amestecarea sangelui cu o substanta anticoagulanta (oxalat de sodiu). Din punct de vedere chimic, plasma contine 90% apa si 10% reziduu uscat (9% substante organice si 1% substante anorganice).
Substantele organice sunt renormalzentate prin:
proteine (albumine, globuline, fibrinogen, protrombina, hormoni, enzime, anticorpi,etc.),
glucide (glucoza),
lipide (acizi grasi, trigliceride, colesterol),
compusi azotati (uree, creatinina, acid uric),
acid lactic, etc.
Dintre toate, cele mai importante sunt proteinele, deoarece:
mentin pH-ul, au rol de sisteme tampon, comportandu-se ca acizi sau ca baze;
albuminele transporta diferite substante;
gamaglobulinele sunt suportul chimic al anticorpilor;
participa la hemostaza si coagulare ( protrombina si fibrinogenul, etc. );
participa la reglarea tuturor functiilor controlate de catre hormonii si enzimele pe care ii transporta;
sunt o rezerva de aminoacizi pentru organism.
Substantele anorganice sunt renormalzentate prin saruri aflate in stare disociata: Na+, Clˉ, HCO3ˉ, etc.
2. Elemente figurate: sunt renormalzentate prin globule rosii (eritrocite, hematii), globule albe (leucocite), plachete sanguine (trombocite).
Globule rosii (eritrocite, hematii):
cele adulte sunt celule anucleate (nu se pot inmulti, nu-si pot reface proteinele uzate, etc.), cu forma de disc biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5 μ, in numar de 4-6 milioane/ mm3 sange;
raman in sange (in circulatie) aproximativ 120 zile, dupa care sunt distruse (hemoliza) in diferite organe, dar mai ales in spina;
ele se produc mereu (eritropoieza, hematopoieza) la nivelul maduvei hematogene (maduva osoasa rosie) sub influenta stimulatoare a unui hormon produs de catre rinichi, numit eritropoietina. In mod normal intre eritropoieza si hemoliza exista un echilibru, care asigura mentinerea constanta a numarului de globule rosii.
numarul lor poate creste temporar prin mobilizarea sangelui de depozit sau poate creste definitiv (poliglobulie, in cazul persoanelor care locuiesc la altitudine sau in anumite situatii patologice);
numarul lor poate sa scada (anemie), Aceasta poate aparea fie din cauza ca hematiile se produc intr-un ritm normala lent (daca nu exista materia prima- proteine, fier) – anemie eritropoietica, fie din cauza ca se distrug intr-un ritm normala alert (in caz de infectii, transfuzii incompatibile, etc.) - anemie hemolitica;
hematiile contin hemoglobina, heteroproteina, alcatuita din hem (pigment ce contine fier bivalent Fe2+) si globina (contine grupari aminice). Datorita fierului, hemoglobina se poate combina cu oxigenul formand oxihemoglobina, iar datorita gruparilor aminice se poate combina cu dioxidul de carbon formand carbohemoglobina. Aceste doua combinatii sunt labile si se pot desface cu usurinta. In conditii patologice, hemoglobina se poate combina ireversibil cu o serie de substante: cu monoxidul de carbon formeaza carboxihemoglobina, iar cu drogurile sau alte substante toxice formeaza methemoglobina. Daca aceste combinatii afecteaza o cantitate mare de hemoglobina se poate ajunge la moarte prin asfixie celulara (la celule nu mai ajunge oxigenul necesar, deoarece nu are cine sa-l transporte).
Globule albe (leucocite):
sunt celule nucleate, de forme si marimi variate, in numar de aproximativ 5-10000/ mm3 sange, mobile (pot emite pseudopode si trece in tesuturi prin diapedeza), cu rol esential in imunitate
toate leucocitele se produc in maduva osoasa, cu exceptia limfocitelor si a monocitelor, care se produc si in organele limfopoietice (splina, amigdale, ganglioni limfatici, timus);
se clasifica in:
🡪 neutrofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati si diametru de 10-14 microni; au in citoplasma granule care se coloreaza in roz cu coloranti neutri, traverseaza prin diapedeza peretii capilarelor, acumulandu-se in tesutul afectat si digera microorganismele prin fagocitoza; renormalzinta 65% din totalul leucocitelor;
🡪 acidofile: se mai numesc eozinofile, sunt celule sferice cu nuclei bilobati si diametru de 10-14 microni, au in citoplasma granule care se coloreaza intens in rosu cu coloranti acizi, numarul creste in boli parazitare si alergice, renormalzinta 1-3% din totalul leucocitelor;
🡪 bazofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati, diametrul de 10-12 microni, au in citoplasma granule care se coloreaza in albastru cu coloranti bazici, contin enzime si substante vasodilatatoare, numarul lor creste in stadiile tardive ale inflamatiilor, renormalzinta 0,5% din totalul leucocitelor;
🡪 monocite: sunt celule sferice, cu diametrul de 12-24 microni, cu nuclei ale caror forme variaza de la rotunda la lobata, migreaza in tesuturi unde se transforma in macrofage si fagociteaza bacterii si resturi celulare, renormalzinta 25-35% din totalul leucocitelor;
🡪 limfocite: sunt celule sferice cu nuclei mari si diametru de 5-17 microni, produc anticorpi, substante cu rol in imunitatea naturala a organismului, au o durata de viata cuprinsa intre cateva ore si cativa ani, renormalzinta 25-35% din totalul leucocitelor.
Plachete sanguine (trombocite):
sunt cele mai mici elemente figurate, sunt aplatizate, nu au nucleu, adera la suprafata endoteliilor vasculare lezate si elibereaza factori ce intervin in coagularea sangelui, se formeaza in maduva hematogena din megacariocite, au o durata de viata de aproximativ o saptamana, dupa care sunt distruse de splina. Numărul: 150000 – 300000/mm3. Dimensiuni: 2-4 μ
Hematopoieza: renormalzinta procesul de formare a celulelor sangvine. Elementele figurate se formeaza continuu din celule speciale, hematopoietice, care provin din sacul vitelin al embrionului uman si migreaza apoi in ficat. In cursul dezvoltarii fetale, celulele hematopoietice migreaza in maduva osoasa. Dupa nastere, ficatul inceteaza sa mai produca elemente figurate. Acest proces este de doua tipuri: eritropoieza (formarea eritrocitelor) si leucopoieza (formarea leucocitelor).
Formarea eritrocitelor este stimulata de un hormon numit eritropoietina secretat de rinichi. Secretia de eritropoietina creste de cate ori cantitatea de oxigen care ajunge la rinichi sau la alte organe este insuficienta. Cresterea cantitatii de eritrocite permite marirea cantitatii de oxigen necesar tesuturilor.
Hemostaza si coagularea sangelui:
Hemostaza este procesul de oprire a hemoragiilor prin constrictia puternica a vasului lezat si prin devierea sangelui prin dilatarea vaselor colaterale. Hemostaza are loc in doua faze:
Hemostaza temporara (primara) – formarea dopului plachetar. In momentul aparitiei unei leziuni vasculare se declanseaza un proces de vasoconstrictie, iar trombocitele adera la marginile plagii, se aglutineaza si formeaza dopul plachetar, care onormalste temporar sangerarea.
Hemostaza definitiva – coagularea sangelui: are loc in trei faze:
se formeaza tromboplastina, cu participarea unui numar mare de factori ai coagularii, plasmatici si trombocitari;
se formeaza trombina, prin actiunea tromboplastinei asupra protrombinei;
se formeaza cheagul (trombusul), prin transformarea fibrinogenului solubil in fibrina insolubila si aglomerarea elementelor figurate in ochiurile retelei formata de catre fibrina.
Dupa procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub actiunea unei enzime – plasmina.
Grupele de sange:
Hematiile normalzinta pe suprafata lor aglutinogenele A si B (antigene). In plasma exista aglutininele (anticorpii) α si β, corespunzatori aglutinogenelor A si B. Consecinta normalzentei acestor antigene si anticorpi este aparitia grupelor sanguine.
Factorul Rh:
Un alt grup de antigene care se gasesc pe suprafata eritrocitelor constituie factorul Rh. Indivizii care au respectivele antigene se numesc Rh pozitivi. Acestia pot fi homozigoti DD sau heterozigoti Dd. Indivizii care nu normalzinta aceste antigene sunt Rh negativi. Acestia sunt numai homozigoti dd. Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi, deoarece gena pentru Rh negativi este recesiva. Factorul Rh are importanta deosebita in cazul transfuziilor si al mamelor Rh negative, care poarta copii Rh pozitivi. In mod normal, in timpul sarcinii, placenta izoleaza sistemul imunitar al mamei Rh negative de antigenul Rh al fatului. In timpul nasterii, sistemul imunitar al mamei poate fi expus actiunii respectivului antigen si sa poduca anticorpi impotriva acestuia. Anticorpii respectivi traverseaza placenta, provocand hemoliza eritrocitelor fatului. In consecinta, copilul se naste anemic (maladia hemolitica a noului-nascut), necesitand inlocuirea sangelui Rh+ cu sange Rh−.
III. Tesutul muscular:
intra in alcatuirea muschilor, care sunt principalele organe efectoare din organism;
este alcatuit din celule alungite numite fibre musculare cu proprietatea principala de a se contracta;
exista mai multe tipuri de tesut muscular:
tesut muscular neted:
formeaza peretii organelor interne;
celulele sunt fusiforme cu lungimea de 10-200 μ, iar grosimea in portiunea centrala este de 10 μ;
fibrele sunt dispuse paralel una fata de alta in asa fel incat portiunea mai groasa a uneia vine in contact cu extremitatile subtiri ale fibrelor vecine.;
se afla sub control involuntar- vegetativ;
celulele au un nucleu mare, central, iar miofibrilele nu normalzinta striatii, ele au microfilamente de actina si miozina, dar nu sunt asezate sub forma de sarcomere;
au o viteza de contractie mica, iar durata contractiei este mai mare decat la fibra striata, dar amplitudinea lor este mai scazuta.
tesut muscular striat:
formeaza musculatura scheletica, avand control nervos voluntar;
celulele au forma prismatica sau cilindrica, cu capetele ovoide, ascutite, mai rar ramificate;
celulele au membrana (sarcolema), citoplasma (sarcoplasma) cu organite comune si specifice si numerosi nuclei asezati periferic;
miofibrilele sunt organite specifice fibrelor musculare, care le confera acestora proprietati contractile. Sunt formate din miofilamente de miozina (groase) care formeaza discuri intunecate (imnormaluna cu capetele libere ale miofilamentelor de actina) si de actina (subtiri) care formeaza discurile clare;
o miofibrila este alcatuita din aproximativ 1500 miofilamente de miozina si 3000 miofilamente de actina dispuse astfel: fiecare miofilament de miozina este inconjurat de 6 miofilamente de actina si fiecare miofilament de actina este inconjurat de 3 miofilamente de miozina;
miofilamentele sunt dispuse ordonat si au forme regulate la nivelul musculaturii striate si cardiace, iar la nivelul musculaturii netede sunt dispuse dezordonat si au forme neregulate;
discurile intunecate si cele clare alterneaza si sunt asezate la acelasi nivel in toate fibrele musculare, conferindu-le acestora aspect striat. In centrul discului intunecat se afla o portiune mai luminoasa – banda H, iar in centrul discului clar, o portiune mai intunecata – membrana Z. Doua membrane Z successive delimiteaza un sarcomer – unitatea morfo-functionala a fibrei musculare.
tesut muscular cardiac:
formeaza miocardul, are contractie involuntara;
fibrele musculare sunt alungite si ramificate, cu dimensiuni mai mici decat ale celor striate;
nucleul este mic, situat central;
miofibrilele au structura striata, aceste celule vin in contact unele cu altele la nivelul unor discuri intercalare, care renormalzinta jonctiuni intercelulare specializate
IV. Tesutul nervos:
- este alcatuit din neuroni si celule gliale;
1. NEURONUL
- neuronii sunt unitatile de structura si de functie ale sistemului nervos;
Clasificarea neuronilor:
Structura neuronului. Neuronii sunt formati din corp celular si normallungiri: dendrite si axoni;
corpul celular:
- formeaza substanta cenusie a nevraxului si este delimitat de neurilema;
- in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomi, neurofibrile (rol de sustinere si transport), corpii Nissl (rol in sintezele neuronale), nucleul situat central;
normallungiri: pot fi:
🡪 dendrite:
- sunt normallungiri neobligatorii, ramificate, contin neurofibrile si corpii Nissl; conduc influxul nervos aferent (centripet);
🡪 axonul:
normallungire obligatorie, unica, delimitata de axolema care contine mitocondrii, lizozomi, neurofibrile;
conduce influxul nervos eferent (centrifug);
este protejat de trei teci: - teaca de mielina: este secretata de celulele gliale Schwann sau de oligodendrite; are rol nutritiv, de protectie, izolator;
- teaca Schwann: este formata din celule gliale, este dispusa concentric in jurul tecii de mielina; intre doua celule Schwann se afla o strangulatie Ranvier; are rol in secretia tecii de mielina, de protectie, trofic si in conducerea saltatorie a influxului nervos;
- teaca Henle: este formata din substanta fundamentala amorfa si fibre conjunctive asezate in retea; are rol trofic si de protectie.
ramificatii axonale butonate: butonii terminali contin neurofibrile, mitocondrii, vezicule cu mediatori chimici cu rol in transmiterea influxului nervos prin intermediul sinapselor.
Neuronii se leaga intre ei prin sinapse care pot fi chimice si electrice. Structura unei sinapse chimice normalzinta:
membrana normalsinaptica- apartine butonului terminal al axonului (cu vezicule cu mediator chimic = neurotransmitator) si este renormalzentata de axolema acestuia;
fanta sinaptica- renormalzentata de spatiul dintre membrana normalsinaptica si postsinaptica;
membrana postsinaptica- este renormalzentata de neurilema corpului celular (sinapse axo-somatice) sau a dendritelor (sinapse axo-dendritice), de axolema portiunii initiale a axonului (sinapse axo-axonice) sau de sarcolema fibrei musculare striate in cazul placii motorii (sinapse neuro-musculare).
Proprietatile neuronului:
1. excitabilitatea: renormalzinta capacitatea materiei vii de a raspunde prin manifestari specifice la actiunea stimulilor. In conditii experimentale poate fi determinata cantitativ la animale si la om. Se caracterizeaza prin urmatorii parametrii:
- intensitatea prag a stimulilor (reobaza): renormalzinta intensitatea necesara unui stimul pentru a produce un influx nervos. Stimulii cu intensitate inferioara pragului se numesc subliminari, iar cei cu intensitate superioara pragului se numesc supraliminari (legea “tot sau nimic “).
- timpul util: renormalzinta timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a produce un influx nervos.
- cronaxia: renormalzinta timpul minim necesar unui stimul (curent electric), avand o intensitate dubla fata de reobaza, pentru a produce un influx nervos.
- labilitatea: renormalzinta capacitatea neuronului de a raspunde la un anumit numar de stimuli pe unitatea de timp.
- perioada refractara: renormalzinta proprietatea neuronului de a nu raspunde la un stimul nou, in timpul unui raspuns la un stimul anterior.
- bruschetea: renormalzinta rapiditatea cu care actioneaza stimulul.
2. conductibilitatea: renormalzinta capacitatea de autopropagare a influxului nervos prin axon snormal alt neuron sau snormal un organ efector. Suportul fizico-chimic al excitabilitatii si al conductibilitatii este renormalzentat de potentialul electric membranar.
Functionarea sinapselor
Influxul nervos care se manifesta ca o unda de depolarizare, odata ajuns la nivelul butonilor terminali, determina fuzionarea veziculelor cu membrana normalsinaptica, spargerea lor si eliminarea mediatorilor chimici. Acestia difuzeaza prin fanta sinaptica si ajung in contact cu fata externa a membranei postsinaptice, la nivelul receptorilor specifici. Membrana postsinaptica este depolarizata si permite propagarea influxului nervos. Neurotransmitatorii sunt inactivati rapid de enzimele din fanta sinaptica, apoi sunt reinglobati in vezicule sau trec in circulatia sangvina. Sinteza de noi cantitati de mediatori chimici se face pe seama ATP din mitocondriile existente in numar foarte mare la nivelul butonilor terminali ai axonului. La nivelul sinapselor dintre receptori si neuroni, datorita fantei sinaptice foarte inguste, influxul nervos se autopropaga prin mecanismul circuitelor locale. La nivelul placii motorii, acetilcolina se fixeaza prin receptori specifici de sarcolema depolarizand-o si determinand un potential local terminal de placa. Acesta va genera potentiale de actiune ce se propaga de la placa motorie in toate directiile.
Clasificarea sinapselor:
2. CELULELE GLIALE (NEVROGLIILE):
sunt in numar de peste 10 ori mai mare decat neuronii;
normalzinta normallungiri citoplasmatice de lungimi variabile si bogat ramificate;
au capacitate de diviziune si asigura cicatrizarea, suportul, protectia si nutritia neuronilor, participa la formarea tecii de mielina;
exista doua tipuri de nevroglii: macroglia (renormalzentata de astrocite si oligodendrocite) si microglia (renormalzentata de celulele gliale mobile).
TEMA 3
FUNCTIILE ORGANISMULUI UMAN
Organismul uman indeplineste trei functii de baza:
1. Functia de relatie:
Sensibilatea: Sistemul nervos; organele de simt; glandele endocrine
Locomotia: Sistemul osos; Sistemul musculos
2. Functia de nutritie, indeplinita de:
3. Functia de reproducere, indeplinita de:
FUNCTIA DE RELATIE
I. ANALIZATORII
Sistemul nervos isi indelineste rolul de integrare a organismului in mediul inconjurator si de coordonare a functiilor organelor interne pe baza informatiilor receptionate din mediul extern si din mediul intern. Structurile anatomice care realizeaza aceste functii se numesc analizatori. Analizatorii sunt sisteme complexe care receptioneza, conduc si transforma excitatiile in senzatii adecvate.
Analizatorii sunt formati din trei segmente:
- segmentul periferic- receptorul - este o celula sau un grup de celule specializate pentru receptionarea variatiei unei anumite forme de energie care renormalzinta excitantul specific;
dupa teritoriul de receptie a excitatiilor, receptorii se clasifica in: exteroceptori, proprioceptori si interoceptori;
dupa distanta de la care actioneaza excitantul, receptorii pot fi: de contact (tactili, gustativi) si de distanta (auditivi, olfactivi, etc.). Receptorii pot fi liberi sau pot fi inclusi in organele de simt;
- segmentul intermediar (calea aferenta - este constituit din neuroni pseudounipolari, din ganglionii spinali si tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor nervi cranieni; caile aferente trimit colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral;
- segmentul central - este renormalzentat de ariile corticale, unde informatiile sunt transformate in senzatii specifice, dupa procese de analiza si sinteza.
I.1. ANALIZATORUL CUTANAT
Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea active, prin reactii adaptative generate pe baza excitatiilor normallucrate de SNC si transformate in senzatii tactile, termice si dureroase.
1. Segmentul periferic este renormalzentat de receptorii tactili, termici, durerosi, de normalsiune si vibratorii situati in piele (organ de simt).
Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata organismului si se continua cu mucoase la nivelul orificiilor.
Structura pielii. Pielea este constituita din trei straturi:
epidermul (tesut epitelial pluristratificat cheratinizat; in stratul bazal se afla melanocite, care secreta melanina, cu rol fotoprotector),
dermul (tesut conjunctiv dens, la contactul cu membrana bazala normalzinta papile dormice; stratul profound este mai rezistent datorita fibrelor de collagen, reticulina si elastice) si
hipodermul (tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite; depoziteaza triglyceride, rezerva de grasime subcutanata a organismului).
Receptorii din piele:
Terminatiile nervoase libere (TNL) receptioneaza excitatii tactile, termice, dureroase normalsionale si vibratorii. Sunt situate in toate straturile pielii.
Corpusculii Meissner (M) sunt stimulate de atingeri fine. Se gasesc la nivelul papilelor dermice.
Corpusculii Pacini (P) sunt stimulate de miscari slabe, rapide si de intensitate mica. Sunt situati in hipoderm, muschi, tendoane si articulatii.
Corpusculii Ruffini (R) receptioneaza excitatiile pentru senzatia de cald, tractiunile si deformatiile. Sunt situati in derm si hypoderm.
Corpusculii Krause receptioneaza excitatiile pentru senzatia de rece. Sunt mai numerosi la nivelul mainilor si fetei.
Discurile Merkel sunt stimulate de atingeri puternice, se adapteaza lent si partial. Sunt situate in epiderma.
2. Segmentul intermediar este format din caile sensibilitatii tactile, termice si dureroase.
3. Segmentul central este format din zona de proiectie a sensibilitatii generale din scoarta cerebrala.
Anexele pielii sunt de doua tipuri: cornoase (parul si unghiile) si glandulare (glandele sudoripare, sebacee, mamare).
Datorita structurii sale complexe, pielea indeplineste urmatoarele functii: organ de simt, protectie, excretie, termoreglare, depozit si absorbtie.
Factorii de mediu pot produce la nivelul pielii, atunci cand igiena este normalcara:
- leziuni elementare - eritemul (inrosirea pielii, insotita de pririt sau usturime), vezicula (cu continut lichid clar sau galbui), papula (excrescenta dura, rosiatica, fara lichid), ulceratia (eroziune ce ajunge la nivelul dermei);
- piodermite (inflamatii ale pielii si ale anexelor ei): impetigo (bube dulci), ectima (piodermita pustulo-ulceroasa care lasa cicatrice), zabala (fisura localizata in coltul buzelor), foliculita (vezicule mici cu puroi localizate in jurul radacinii firelor de par);
- micoze: tricofitia, care produce leziuni uscate sau supurate atat pe pielea acoperita cat si pe cea neacoperita de par;
- dermatoze alergice (reactii de intoleranta/sensibilizare a organismului): eczema (vezicule pline cu lichid clar, insotite de inrosirea pielii si prurit), urticaria (leziuni asemanatoare celor produse de urzica), prurigo (vezicule insotite de prurit si care prin rupere, produc cruste hemoragice);
- psoriazis - pete rotunde sau ovale, mici si rosii acoperite de scuame albe care, dupa indepartare se refac si se extind, formand adevarate harti pe piele;
- herpes - de natura virotica, se manifesta prin aparitia de vezicule localizate in jurul gurii, ai nasului si al organelor genitale;
- tuberculoza produsa de bacilul Koch;
- cancer.
I.2. ANALIZATORUL OLFACTIV
Analizatorul olfactiv receptioneaza si normallucreaza informatiile referitoare la proprietatile chimice ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de organism.
1. Segmentul receptor este renormalzentat de celule olfactive (neuroni bipolari) din mucoasa olfactiva. Aceasta renormalzinta o suprafata de 2-3 cm2 situata in dreptul lamei ciuruite a etmoidului, cornetului nazal superior si a unei zone mici din partea posterioara a septului nazal. Mucoasa olfactiva contine celule receptoare (olfactive) si de sustinere.
2. Segmentul intermediar: neuronii bipolari sunt atat receptori cat si protoneuroni ai caii olfactive. Dendritele lor scurte si groase se termina cu cate un buton terminal, o umflatura normalvazuta cu 10-20 cili olfactivi. Acestia maresc suprafata de contact cu substantele odorante. Axonii neuronilor bipolari din mucoasa olfactiva formeaza nervii olfactivi, ce strabat lama ciuruita a etmoidului si fac sinapsa in bulbul olfactiv cu deutoneuronul caii olfactive. Axonii deutoneuronilor formeaza tracturile olfactive, care ajung la segmental central.
3. Segmentul central este renormalzentat de aria olfactiva din girul hipocampic si de nucleul amigdalian din santul lateral Sylvius.
Simtul mirosului se adapteaza rapid si este slab dezvoltat la om, care poate diferentia intre 2000 si 4000 de mirosuri diferite. Intensitatea senzatiilor olfactive depinde de concentratia substantelor odorante, de gradul lor de solubilitate, de acomodarea mucoasei olfactive si de umiditatea acesteia. Rolul fiziologic al analizatorului olfactiv comporta trei aspecte:
normalvenirea patrunderii in organism a substantelor daunatoare;
anormalcierea calitatii alimentelor;
declansarea secretiilor digestive.
Factorii de mediu ce actioneaza asupra analizatorului olfactiv pot produce disfunctii de tipul: rinita, guturai, hemoragie (epistaxis), sinuzita.
I.3. ANALIZATORUL GUSTATIV
Analizatorul gustativ receptioneaza si normallucreaza excitatiile determinate de proprietatile chimice ale substantelor sapide solubile care intra in contact cu mucoasa bucala.
1. Segmentul periferic este renormalzentat de mugurii gustativi situati in mucoasa linguala, epiglotica palatina, faringiana, labiala si amigdaliana. Mugurii gustativi sunt formati din celule receptoare, in jurul carora se gasesc terminatii nemielinizate ale nervilor ce deservesc sensibilitatea gustativa, celule de sustinere si celule bazale. Mugurii gustative din mucoasa linguala sunt grupati in papile gustative:
calciforme- de forma unor cupe, in numar de 9-11, sunt grupate in V la baza limbii;
fungiforme- de forma unor ciuperci, in numar de 150-200, sunt asezate pe varful si la marginile limbii;
foliate- de forma filelor de carte, sunt asezate pe partile postero-laterale ale limbii;
filiforme- normalzinta un manunchi de normallungiri filiforme, sunt raspandite pe toata suprafata limbii si contin receptori tactili.
2. Segmentul intermediar este renormalzentat de calea gustativa, formata din fibre senzoriale ale nervilor cranieni VII, IX, X. Protoneuronul caii este situate in ganglionii nervosi de pe traiectul nervilor cranieni VII, IX si X.; dendritele lor fac sinapsa cu celulele receptoare gustative, iar axonii fac sinapsa cu deutoneuronul situat in nucleul tractului solitar din trunchiul cerebral. De aici pornesc fibre care imnormaluna cu lemniscul medial, ajung, dupa incrucisare, la al treilea neuron situat in talamus.
3. Segmentul central se afla in scoarta cerebrala, in portiunea inferioara a girului postcentral.
Omul percepe patru gusturi fundamentale: amar (pe fata dorsala a limbii), acru (pe marginile limbii), dulce (pe varful limbii), sarat (pe partea anterioara a fetei dorsale a limbii).
Bolta palatina percepe mai intens gusturile amar si acid, mai slab gusturile dulce si sarat. Faringele si epiglota percep toate gusturile fundamentale. Simtul gustului normalzinta o mare adaptabilitate, de aceea senzatia gustative dispare repede, chiar daca stimulul persista. Sensibilitatea receptorilor gustativi variaza de la un grup de substante la altul. Pentru fiecare substanta exista un prag de excitatie renormalzentat de cea mai scazuta concentratie capabila sa produca senzatia gustativa. Pragul de excitatie pentru substantele dulci este mai ridicat decat pentru cele amare. Intensitatea senzatiei gustative depinde de concentratia substantei, de numarul receptorilor si de temperature solutiei (temperature optima este in jur de 24 grade C). Rolul analizatorului gustativ consta in declansarea secretiei de saliva si de sucuri digestive. Alaturi de analizatorul olfactiv, contribuie la reglarea ingestiei de alimente si la impiedicarea patrunderii in organism pe cale digestiva a substantelor nocive si a alimentelor alterate.
Dintre afectiunile cavitatii bucale, mai des intalnite, sunt: stomatitele (inflamatiile mucoasei ce captuseste cavitatea bucala) si glositele (inflamatiile limbii).
I.4. ANALIZATORUL VIZUAL
Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz. Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si in activitatile specific umane.
A. Anatomie
1. Segmentul periferic este inclus in globul ocular, constituit din: invelisuri, aparatul optic si receptorul.
Invelisurile globului ocular:
sclerotica - tunica fibroasa, formatiune conjunctiva, alba la exterior, cu rol protector; pe ea se insera musculature extrinseca a globului ocular; normalzinta anterior corneea transparenta, iar posterior este strabatuta de nervul optic;
coroida - tunica vasculara, este pigmentata si vascularizata; are functii trofice, confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura; din ea se constituie in partea anterioara irisul si corpul ciliar;
retina - tunica nervoasa, cuprinde celule fotoreceptoare.
Aparatul optic cuprinde medii transparente:
corneea transparenta- este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii nervoase libere;
umoarea apoasa- este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare si drenat prin sistemul venos;
cristalinul- este o lentila biconvexa, transparenta, invelita intr-o capsula- cristaloida; este situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor, nu este vascularizat, inervat;
corpul vitros- este un gel transparent, umple cavitatea posterioara a globului ocular intre cristalin si retina.
Receptorul este retina, constituita din zece straturi celulare:
stratul celulelor pigmentare - este format din celule care contin pigment melanic; culoarea inchisa a acestui strat favorizeaza concentrarea radiatiilor luminoase in celulele fotoreceptoare;
stratul celulelor fotoreceptoare - este alcatuit din celule nervoase inalt specializate, care nu se divid, numite, dupa forma lor, bastonase si conuri; bastonasele, in numar de 125-130 milioane, renormalzinta receptorii vederii nocturne si crepusculare, se gasesc snormal zona periferica a retinei, contin rodopsina, un pigment inrudit cu vitamina A, care se gaseste stocat in membrane segmentului extern; conurile, in numar de 5-7 milioane, renormalzinta receptorii vederii diurne, colorate, se gasesc la nivelul petei galbene, exista trei tipuri de conuri, unul pentru perceperea luminii rosii, altul pentru perceperea luminii verzi si al treilea pentru lumina galbene, contin iodopsina, care se descompune in normalzenta luminii si se resintetizeaza in normalzenta vitaminei A;
membrana limitanta externa - este o retea de normallungiri ale celulelor gliale, ce inconjoara baza celulelor fotoreceptoare;
stratul granular extern - cuprinde corpii neuronali si normallungirile celulelor fotoreceptoare;
stratul plexiform extern - renormalzinta zona sinaptica dintre celulele fotoreceptoare si neuronii bipolari;
stratul plexiform intern - renormalzinta zona sinaptica dintre neuronii bipolari si neuronii multipolari;
stratul granular intern - este format din corpii neuronilor bipolari;
stratul neuronilor multipolari - cuprinde corpii neuronilor multipolari;
stratul fibrelor optice - este alcatuit din axonii neuronilor multipolari;
membrana limitanta interna - delimiteaza retina snormal fata sa externa.
2. Segmentul intermediar este format din trei neuroni. Primii doi neuroni, senzitivi, sunt renormalzentati de neuronal bipolar (protoneuronul), respectiv de neuronal multipolar (deutoneuronul) din retina. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic, chiasma optica si tractul optic. Nucleii normaltectali din mezencefal renormalzinta centrii reflexului fotomotor. Nervii optici transmit informatii din jumatatea nazala si temporala a retinei de aceeasi parte. La nivelul chiasmei optice, fibrele din jumatatea nazala a retinei se incruciseaza, ca urmare tractul optic, pe de o parte aduce informatii de la jumatatea temporala a retinei de pe aceeasi parte si din jumatatea nazala a retinei din partea opusa. Fibrele tractului optic fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron al caii optice in corpii geniculati laterali din metatalamus.
3. Segmentul central este situate in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii calcarine. Distrugerea acestuia determina orbirea.
B. Fiziologia analizatorului vizual
Analizatorul vizual permite recunoasterea formei, marimii, culorii, luminozitatii, miscarii obiectelor si anormalcierea distantelor. In corelatie cu analizatorii acustic, vestibular, kinestezic, realizeaza orientarea in spatiu si mentinerea echilibrului. Proiectarea imaginii pe retina se datoreaza aparatului optic care, prin procese de refractie, adaptare la intensitatea luminii si acomodare la distanta, asigura focalizarea razelor de lumina la 24 mm inapoia cristalinului, pe directia axului optic, pe pata galbena. Imaginea formata este reala, mai mica si rasturnata.
Procesul vederii este descris in mai multe faze, care se desfasoara concomitent:
Reflexul de convergenta - consta in miscarea concomitenta a celor doi ochi, avand ca urmare modificarea pozitiei axelor optice si reperarea corecta a obiectelor in spatiu, indifferent de distanta pana la obiect si de pozitia acestuia. Campurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun partial. Zona de suprapunere formeaza campul de vedere binoculara. Prin analiza corticala si diferentierea impulsurilor de vedere monoculara si binoculara, la care se adauga impulsurile proprioceptive de la muschii extrinseci in timpul reflexelor de convergenta, se asigura anormalcierea distantelor fata de obiecte. Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit, generand vederea stereoscopica, in relief.
Adaptarea la intensitatea luminii se realizeaza prin doua categorii de procese:
- reactia pupilara - irisul regleaza reflex cantitatea de lumina proiectata pe retina. Stimulul este lumina, receptorul este retina, caile aferente sunt somatice, iar caile eferente sunt vegetative, simpatice si parasimpatice;
- adaptarea fotochimica - la proiectarea luminii pe retina, pigmentii fotosensibili scad cantitativ, fiind descompusi in cantitate direct proportionala cu intensitatea acesteia. La trecerea de la lumina la intuneric, adaptarea dureaza 30-40 de minute, timp in care se resintetizeaza pigmentii si scade pragul de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. La intuneric creste cantitatea de pigmenti depozitata, ceea ce are ca urmare scaderea pragului de excitabilitate a celulelor receptoare. Adaptarea la trecerea de la intuneric la lumina se petrece mai rapid, 3-4 minute.
Acomodarea la distanta - este realizata relex prin actiunea muschilor circulari si radiari ai corpului ciliar, care maresc sau micsoreaza convexitatea fetei anterioare a cristalinului. Aceste procese duc la modificarea unghiurilor de refractie a razelor luminoase. Atunci cand muschiul ciliar circular este relaxat, ligamentul suspensor, mentine cristalinul aplatizat, realizandu-se adaptarea pentru vederea la distanta. La contractia muschilor circulari, determinata de parasimpatic, ligamentul suspensor se relaxeaza, cristalinul se bombeaza, favorizand vederea obiectelor apropiate.
Stimularea retinei - consta in excitarea receptorilor retinieni de catre radiatiile luminoase:
- lumina strabate celulele retiniene pana la stratul pigmentar si este absorbita de pigmentii fotosensibili din celulele cu bastonase si conuri;
- scindarea pigmentior fotosensibili sub influenta luminii, in retinol si opsina, cu eliberare de energie; aceste procese determina cresterea permeabilitatii membranei celulelor receptoare pentru sodiu si aparitia potentialului de receptor;
- transformarea potentialului de receptor in potential de actiune, care este condus sub forma de influx nervos modulat de catre celulele bipolare;
- refacerea pigmentilor, proces de sinteza in care un rol important il detine vitamina A;
Defectele vederii - snormal deosebire de ochiul normal (emetrop), la ochii cu deficiente (ametropi) formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbena. Ametropia se datoreaza mai multor factori:
modificarea lungimii axei ochiului sau variatia indicelui de refractie:
ax mai lung sau refractie excesiva, cu formarea imaginii clare inaintea retinei, in cazul miopiei;
ax mai scurt sau refractie slaba, cu formarea imaginii clare inapoia retinei, in cazul hipermetropiei;
scaderea elasticitatii cristalinului si a contractilitatii muschilor ciliari, care reduc limitele de acomodare; afectiunea se numeste normalsbitism si este caracteristica persoanelor varstnice;
deformari ale corneei si/ sau ale cristalinului; afectiunea poarta numele de astigmatism si se corecteaza cu lentile cilindrice;
absenta partiala sau totala a pigmentilor fotosensibili din celulele cu conuri determina perturbari in perceperea culorilor (daltonism).
I.5. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Din punct de vedere functional, cei doi analizatori sunt independenti, dar anatomic, receptorii ambilor analizatori se afla in urechea interna, iar caile de conducere sunt ramuri ale aceluiasi nerv cranian (VII).
A. Anatomie
Urechea este constituita din trei componente:
urechea externa- este formata din pavilion si conductul auditiv extern; tegumentul conductului este normalvazut cu peri si glande sebacee modificate care secreta cerumen, substanta cu rol protector;
urechea medie- este situata intr-o cavitate a osului temporal; snormal exterior normalzinta membrana timpanica, iar snormal interior fereastra ovala si fereastra rotunda; intre membrana timpanica si membrana ferestrei ovale se afla lantul de oscioare: ciocanul, nicovala si scarita; urechea medie comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio;
urechea interna- este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in interiorul caruia se afla labirintul membranos; labirintul osos cuprinde vestibulul, canale semicirculare si melcul osos (cohleea); labirintul membranos este constituit din utricula si sacula (in vestibulul osos), canalele semicirculare membranoase (in canalele semicirculare osoase) si melcul membranos sau canalul cohlear (in cohlee); in labirintul membranos se afla endolimfa, intre labirintul osos si cel membranos se afla perilimfa; la baza canalelor semicirculare, in utricula si sacula se afla receptorii analizatorului vestibular, in canalul cohlear se afla receptorul analizatorului acustic.
Segmentul periferic
Receptorii auditivi sunt situati in melcul membranos (canalul cohlear), in organul Corti, asezat pe membrana bazilara. Organul Corti este alcatuit din: celule receptoare asezate pe doua straturi: intern (unistratificat) si extern (pluristratificat). Fiecare celula receptoare este normalvazuta la polul apical cu cili care strabat membrana reticulara, secretata de celulele de sustinere, si al caror varf proemina in membrana tectoria, secretata de celulele epiteliale ce acopera creasta spirala.
Receptorii vestibulari sunt situati in labirintul membranos:
in utricula si sacula, care contin aparatul otolitic (macula), unde exista celule receptoare normalvazute cu cili care proemina intr-o membrana reticulata gelatinoasa ce acopera cupula si in ochiurile careia se afla otolitii (granule de carbonat de calciu);
in crestele ampulare (la baza canalelor semicirculare) unde exista celule receptoare ciliate si celule de sustinere acoperite de o masa gelatinoasa numita cupula.
Segmentul intermediar este renormalzentat de caile auditiva si vestibulara.
Calea auditiva este formata din trei neuroni:
- protoneuronul este situat in ganglionul spiral Corti; dendritele protoneuronului inconjoara baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul acustic;
- deutoneuronul este situat in nucleii pontini; axonul sau emite colaterale catre coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal, unde se inchid reflexele de orientare auditiva;
- al treilea neuron este situat in corpul geniculat medial din metatalamus.
Calea vestibulara este formata din trei neuroni:
- protoneuronul este situat in ganglionul Scarpa; dendritele protoneuronului inconjoara baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul vestibular;
- deutoneuronul este situat in nucleii vestibulari bulbari; axonul sau emite colaterale catre arhicerebel, maduva si catre nucleii cranieni III, IV, VI;
- al treilea neuron este situat in talamus.
Segmentul central
Aria auditiva primara este situata in profunzimea scizurii Sylvius, in lobul temporal. Ariile auditive de asociatie sunt situate in lobul parietal.
Segmentul central al analizatorului vestibular este putin cunoscut; se normalsupune ca proiectia corticala vestibulara se face in lobul temporal.
B. Mecanismul auzului
Urechea umana percepe unde sonore cu o frecventa cuprinsa intre 16-20000Hz (cicli/s) si cu o intensitate cuprinsa intre 0-120 dB
Sunetele se caracterizeaza prin inaltime, determinata de frecventa undelor sonore, intensitate, determinata de amplitudinea undelor sonore, si prin timbru. Totalitatea sunetelor percepute sub forma de senzatie auditiva poarta numele de camp auditiv. Acesta se reduce progresiv, odata cu varsta .
Urechea externa capteaza undele sonore prin pavilion si le transmite timpanului prin canalul auditiv extern. Vibratiile timpanului se transmit catre urechea interna prin lantul de oscioare al urechii medii. Scarita se sprijina pe fereastra ovala, o membrana subtire care separa urechea medie de canalul cohlear. Astfel, undele sonore se transmit perilimfei din rampa vestibulara apoi, prin helicotrema, perilimfei din rampa timpanica. Vibratiile perilimfei produc vibratii endolimfei, care determina deplasarea membranei bazilare, pe care se afla celulele receptoare auditive. In consecinta, pozitia acestora fata de membrana tectoria se modifica, cilii de la polul apical al celulelor receptoare se indoaie, ceea ce determina declansarea de potentiale de actiune de-a lungul membranei receptorilor auditivi. Astfel, stimulii sonori sunt transformati in influx nervos, care ajunge pe calea auditiva la scoarta cerebrala din regiunea temporala, unde se transforma in senzatie auditiva. La baza melcului membrabnos se percep sunetele inalte, iar la varf sunetele joase. Dupa ce se propaga prin perilimfa, unde se estompeaza, vibratile sonore ajung la fereastra rotunda, o alta membrana subtire care se afla intre urechea medie si cea interna. Sensibilitatea auditiva scade treptat daca urechea primeste timp indelungat sunete cu aceeasi frecventa si amplitudine, deoarece are loc fenomenul de adaptare.
C. Mecanismul echilibrului
Stimulul specific al receptorilor vestibulari il renormalzinta schimbarea pozitiei capului sau a intregului corp. Receptorii din canalele semicirculare orizontale informeaza asupra pozitiei din jurul axului vertical, iar cei din canalele semicirculare verticale, asupra pozitiei din jurul axului orizontal. Receptorii din utricula si sacula percep variatiile acceleratiei liniare. Excitarea receptorilor vestibulari nu provoaca senzatii ci reflexe statochinetice pentru constientizarea pozitiei corpului, prin impulsurile ce sosesc de la nivelul proprioceptorilor sistemului locomotor. De exemplu, la pierderea echilibrului, reflexele de redresare sunt rapide si prompe. Ulterior, devenim constienti ca am fost aproape de cadere, dar ne-am restabilit echilibrul.
Principalele boli ale aparatului acustico-vestibular, provocate de diversi agenti patogeni sau de factori de mediu sunt:
- otite (externe sau medii) - inflamatii ale conductului auditiv extern ale casei timpanului, provocate de factori fizici, chimici, biologici;
- mastoidita - consecinta a otitei medii supurate tratate necorespunzator;
- otoscleroza - determinata de deteriorari ale labirintului osos, urmate de imobilizarea oscioarelor urechii medii si de surditate;
- sindromul Meniere - care produce surditate si pierderi de echilibru, fiind asociat cu disfunctii vegetative.
I.6. ANALIZATORUL MOTOR (KINESTEZIC)
1. Segmentul periferic este renormalzentat de:
- corpusculi Vater-Pacini, proprioceptori situati in periost, articulatii, pericondru, ligamente si tendoane;
- fusuri neuromusculare, situate in muschii striati;
- corpusculii Golgi, proprioceptori care se gasesc la locul de unire dintre muschi si tendon;
- terminatii nervoase libere;
Fusurile neuromusculare, proprioceptori senzitivo-motori, sunt situate printre fibrele musculare striate (fibre extrafusale), dispuse paralel cu acestea. Sunt stimulate de intinderea portiunii lor centrale. Fiecare fus este format din 2-10 fibre musculare striate subtiri, cu caracter embrionar (au striatii putine), numite fibre intrafusale. Acestea sunt cuprinse intr-o capsula conjunctiva. Fiecare fibra intrafusala are o portiune centrala, necontractila, si extremitati contractile, care se prind de tendoane sau de fibre extrafusale. Portiunea centrala este infasurata de dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali dispuse spiralat (fibre anulospiralate), prin care influxul nervos se propaga cu viteza mare.Aceste fibre sunt flancate de terminatii nervoase mai subtiri, dispuse “ in buchet “, prin care influxul nervos circula cu viteza mica.
La extremitatile contractile ajung axonii motoneuronilor gamma din coarnele anterioare medulare, care fac sinapsa de tip placa motorie cu fibrele intrafusale. Motoneuronii gamma primesc impulsuri de la nivelul trunchiului cerebral si al substantei reticulate. Impulsul se transmite eferent la fusul neuromuscular determinand contractia acestuia. In consecinta, portiunea sa centrala se intinde, ceea ce determina stimularea terminatiilor nervoase anulospiralate si “ in buchet “. Astfel, impulsul nervos se transmite aferent snormal maduva. In concluzie, un impuls eferent snormal fibrele musculare determina o stare de contractie tonica. Fusurile neuromusculare sunt singurii receptori care nu manifesta oboseala sau obisnuinta. Ele receptioneaza viteza si gradul de intindere al muschiului si informeaza sistemul nervos central in vederea elaborarii raspunsului corespunzator.
Organele tendinoase Golgi sunt situate in zona de jonctiune dintre muschi si tendoane, printre fasciculele tendinoase. Sunt formate dintr-o retea de fibre nervoase normalvazute cu terminatii butonate (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali).
Organele Golgi sunt stimulate de contractia musculara. Impulsurile generate de acesti proprioceptori inhiba contractia musculara, mergand pana la incetarea acesteia. Nu normalzinta fenomenul de adaptare.
2. Segmentul intermediar este renormalzentat de fibre sensitive ale nervilor spinali, de fasciculele Goll si Burdach si spinocerebeloase anterior si posterior
3. Segmentul central se afla in zona senzitivo-motorie a lobilor frontal si parietal.
Alaturi de analizatorii vizual, cutanat si vestibular, analizatorul motor regleaza activitatea reflexa pentru mentinerea echilibrului si coordonarea fina a miscarilor, si informeaza permanent sistemul nervos central desnormal pozitia corpului in spatiu si desnormal gradul de contractie a muschilor.
II. SISTEMUL NERVOS
Totalitatea organelor constituite normaldominant din tesut nervos, specializat in receptarea, transmiterea, normallucrarea excitatiilor sau informatiilor din mediul intern sau extern formeaza sistemul nervos.
Sistemul nervos indeplineste doua functii esentiale:
integrarea organismului in mediul inconjurator;
coordonarea activitatii tuturor tesuturilor, organelor, sistemelor care constituie organismul.
Din punct de vedere morfologic si functional, sistemul nervos poate fi:
SISTEM NERVOS AL VIETII DE RELATIE (sistem nervos somatic): asigura legatura dintre organism si mediul extern, transformand excitatiile in reactii de aparare sau adaptare. Poate fi:
sistem nervos central (SNC, nevrax) format din encefal si maduva spinarii.
sistem nervos periferic (SNP) format din nervi (spinali si cranieni) si ganglioni.
SISTEM NERVOS AL VIETII VEGETATIVE: regleaza si coordoneaza activitatea organelor interne.
sistem nervos simpatic;
sistem nervos parasimpatic.
Sistemul nervos are o tripla protectie:
protectia osoasa- encefalul si maduva spinarii sunt protejate de organe dure numite oase. Astfel, encefalul este protejat de oasele craniene, iar maduva spinarii de canalul coloanei vertebrale;
meningele- in adapostul lor osos, encefalul si maduva spinarii sunt invelite de trei foite numite meninge, care le protejeaza si le hranesc:
duramater- formata din tesut conjunctiv dens, slab vascularizat, adera de formatiunile osoase ce protejeaza organele nervoase;
arahnoida- subtire, avasculara, aderenta la duramater, intre ea si piamater se afla lichidul cefalorahidian;
piamater- are vascularizatie nutritiva, adera la organele nervoase;
lichidul cefalorahidian- se afla intre arahnoida si piamater, indeplineste rol de protectie a tesutului nervos impotriva traumatismelor si de transport al unor hormoni, constituie o bariera in calea patrunderii in tesutul nervos a unor substante daunatoare din sangele circulant.
SISTEMUL NERVOS SOMATIC
II.1. MADUVA SPINARII
A. Anatomie
Maduva spinarii este situata in canalul vertebral, format prin suprapunerea orificiilor vertebrale, pe care insa nu il ocupa in intregime, lungimea ei avand variatii individuale. Se intinde de la gaura occipitala sau de la originea primului nerv cervical (C1) pana la nivelul vertebrei a II-a lombare (L2), de unde se continua cu o formatiune foarte subtire - filum terminale - pana la vertebra a II-a coccigiana. Filum terminale imnormaluna cu nervii sacrali si coccigieni formeaza coada de cal.
Maduva spinarii are forma unui cilindru usor turtit dorso-ventral, normalzinta doua umflaturi: cervicala (de unde isi au originea nervii brahiali, ce inerveaza membrele superioare) si lombara (de unde pornesc nervii lombari ce inerveaza membrele inferioare). Fata anterioara normalzinta fisura mediana anterioara, mai larga si mai adanca. Lateral, se afla santurile antero-laterale, pe unde ies radacinile anterioare ale nervilor spinali. Fata posterioara normalzinta santul median posterior, mai putin adanc, santurile postero-laterale, pe unde patrund radacinule posterioare ale nervilor spinali si santurile intermediare, care delimiteaza fasciculele Goll si Burdach.
In sectiune transversala, se observa substanta cenusie la interior si substanta alba la exterior.
Substanta cenusie, situata la interior, este formata celule si fibre nervoase. In sectiune are forma literei H sau de fluture, mai pronuntata la umflaturi, normalzinta trei perechi de coarne: anterioare, posterioare si laterale. Coarnele anterioare, mai voluminoase, contin neuroni somatomotori, ce coordoneaza activitatea musculaturii striate si ai caror axoni constituie radacinile anterioare ale nervilor spinali. Coarnele posterioare, mai alungite contin neuroni somatosenzitivi si intercalari (de asociatie), ce primesc informatii prin fibrele sensitive ale nervilor spinali. Axonii unor neuroni somatosenzitivi formeaza caile ascendente, ce conduc informatiile de la diversi receptori catre cortexul cerebral. Coarnele laterale contin neuroni vegetativi: viscerosenzitivi, snormal partea posterioara, ce receptioneaza impulsurile de la viscere si visceromotori, snormal partea anterioara, care coordoneaza motilitatea musculaturii netede. Intre coarnele posterioare si cele laterale si in jurul canalului ependimar se afla substanta reticulata, formata din grupuri de neuroni asezati in retea. In centrul substantei cenusii se afla comisura cenusie , in interiorul careia se gaseste canalul ependimar, rest al tubului neural.
Substanta alba, aflata la exterior, este formata din fibre nervoase mielinice si amielinice si din nevroglii. Este organizata in trei perechi de cordoane: anterioare (intre fisura mediana anterioara si coarnele anterioare), posterioare (intre coarnele posterioare si santul median posterior) si laterale (intre coarnele anterioare si posterioare). Cordoanele renormalzinta caile de conducere a impulsurilor intre diferitele etaje ale sistemului nervos central. Caile pot fi scurte (leaga diferite etaje medulare) sau lungi (ascendente, ale sensibilitatii, care conduc informatiile de la receptori, si descendente, motorii, care conduc impulsuri catre efectori).
Maduva spinarii este conectata cu receptorii si efectorii prin 31 de perechi de nervi spinali micsti (constituiti din fibre nervoase motorii si sensitive, somatice si vegetative), care apartin sistemului nervos periferic: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali si 1 coccigian. Nervii spinali sunt dispusi simetric de-a lungul maduvei spinarii si sunt formati din 2 radacini, trunchi si mai multe ramuri. Din punct de vedere structural este alcatuit din: epinerv (membrana conjunctiva ce inveleste nervul), perinerv (tesut conjunctiv ce provine din epinerv si inveleste fasciculele de fibre nervoase intre care se afla capilare sanguine si nervi vegetativi) si endonerv (formatiune conjunctiva desprinsa din perinerv care solidarizeaza fibrele nervoase dintr-un fascicul). Componentele nervului spinal sunt:
radacina anterioara: este motorie, formata din axoni ai neuronilor din coarnele anterioare si axoni ai neuronilor vegetativi din coarnele laterale. Aceste fibre formeaza caile eferente ale arcurilor reflexe medulare somatice si vegetative, distribuindu-se la musculatura striata, la cea neteda a organelor interne, la glandele exocrine si endocrine, la vasele sangvine. Iese din maduva prin santul median anterior.
radacina posterioara: este senzitiva, formata din axoni ai neuronilor senzitivi pseudounipolari somatici si vegetativi din ganglionii spinali. Dendritele culeg informatii de la piele, muschi scheletici si viscere. Aceste fibre formeaza caile aferente ale arcurilor reflexe medulare. Intra in maduva prin santul lateral posterior.
trunchi: se formeaza prin unirea radacinii anterioare cu cea posterioara la nivelul canalului vertebral. Este mixt.
ramuri: dorsala (este mixta, se distribuie la tegumentul spatelui si la muschii cefei si ai spatelui), ventrala (este mixta, se distribuie la tegumentul si la muschii regiunii antero-laterale a trunchiului, membrelor superioare si inferioare; in regiunea toracica au distributie metamerica, formand cele 12 perechi de nervi intercostali; in celalalte regiuni formeaza plexuri: cervical, brachial, lombar, sacral, coccigian), comunicanta alba (este mixta, contine fibre normalganglionare simpatice din coarnele laterale si fibre viscerosenzitive din ganglionii spinali; realizeaza legatura cu neuronii postganglionari simpatici), comunicanta cenusie (este mixta, contine fibre postganglionare simpatice, amielinice, realizeaza legatura cu ganglionii simpatici paravertebrali), meningeala (contine fibre viscerosenzitive si vasomotorii, inerveaza meningele spinale).
B. Fuctiile maduvei spinarii
Maduva spinarii indelineste doua functii: functia de conducere si functia de centru reflex.
B.1. Functia de conducere a maduvei spinarii: are ca substrat anatomic substanta alba constituita in fascicule ascendente si descendente.
1. Caile ascendente: sunt caile sensibilitatii.
a) Caile sensibilitatii exteroceptive: sunt cai specifice, lungi, cu proiectie corticala, deservesc:
sensibilitatea tactila grosiera (protopatica) - condusa prin fasciculul spinotalamic anterior;
sensibilitatea tactila fina (epicritica) - condusa la cortex prin fasciculele spinobulbare Goll si Burdach;
sensibilitatea termica si dureroasa - condusa prin fasciculul spinotalamic lateral.
b) Caile sensibilitatii proprioceptive: sunt cai specifice, care deservesc:
sensibilitatea proprioceptiva inconstienta- condusa prin fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig), pentru partea inferioara a corpului, si prin fasciculul spinocerebelos incrucisat (Gowers) pentru partea superioara a trunchiului si pentru membrele superioare;
sensibilitatea proprioceptiva constienta- condusa prin fasciculele spinobulbare, cu proiectie corticala.
c) Caile sensibilitatii interoceptive: sunt cai nespecifice. Sensibilitatea interoceptiva este condusa prin fasciculele spinotalamice, alaturi de sensibilitatea tactila, termica si dureroasa, normalcum si prin substanta reticulata medulara.
2. Caile descendente, ale motilitatii, deservesc motilitatea voluntara si involuntara.
a) Caile motilitatii voluntare: motilitatea voluntara este condusa prin fascicule piramidale ( corticospinale ) direct si incrucisat. Ambele cai pornesc din cortex si ajung la motoneuronii somatici medulari. Prin axonii acestora, influxul nervos se distribuie la musculatura scheletica, determinand contractii musculare constiente.
b) Caile motilitatii involuntare: motilitatea involuntara, automata, este condusa prin caile extrapiramidale, cu origine in trunchiul cerebral. In substanta alba medulara se formeaza fasciculele
rubrospinale- cu originea in nuclei rosii din mezencefal;
vestibulospinale- din nucleii vestibulari bulbari;
tectospinale- din coliculi cvadrigemeni din mezencefal;
olivospinale- din nuclei olivari bulbari;
reticulospinale- din substanta reticulata a trunchiului cerebral.
B.2. Functia reflexa a maduvei spinarii
Raspunsul organismului la stimuli din mediu se numeste reflex sau act reflex. Orice reflex are o baza anatomica, un traseu prin care este condus impulsul nervos, care poarta numele de arc reflex. Componentele arcului reflex sunt:
receptorii - sunt formatiuni sau organe specializate care normaliau informatiile din mediul extern sau intern si le transforma in influx nervos (impuls nervos). Pot fi:
exteroceptori - recepteaza stimuli, informatiile din mediul extern. Se gasesc la nivelul pielii, mucoasa linguala, in urechea interna, retina, mucoasa nazala superioara;
interoceptori - recepteaza stimuli din mediul intern. Se gasesc in oase, tendoane, muschi (proprioceptori) sau in organele interne (visceroceptori);
2. calea aferenta (senzitiva) - renormalzentata de pelungirile neuronilor senzitivi din ganglionii spinali;
3. centrul reflex - neuronii motori medulari si neuronii de asociatie, care genereaza impulsuri;
4. calea eferenta (motorie) - axonii neuronilor motori medulari;
5. efectorul - muschi scheletic (la reflexele somatice) si muschi visceral sau glanda.
Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face in sens unic.
R → cale aferenta →centru nervos reflex → cale eferenta → efector
Deosebim acte reflexe medulare somatice si acte reflexe medulare vegetative.
1. Reflexele medulare somatice
Reflexele monosinaptice - se mai numesc reflexe miotatice sau osteotendinoase, de extensie. Arcul lor reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian, ahilean, etc.);
Reflexele polisinaptice - se mai numesc reflexe de flexie sau reflexe nociceptive, de raspuns la actiunea unui stimul nociv. Arcul reflex are cel putin un neuron intercalar.
2. Reflexele medulare vegetative- se inchid in coarnele laterale ale substantei cenusii medulare. Receptorii sunt interoceptori, iar efectorii sunt glande sau muschi viscerali. Exemple de reflexe medulare vegetative sunt: pupilodilatator, cardioaccelerator, vasomotor, de sudoratie, pilomotor, de mictiune, de defecatie, sexuale.
II.2. TRUNCHIUL CEREBRAL
Trunchiul cerebral este situat in continuarea maduvei spinarii.
A. Anatomie
Este format din 3 etaje: bulb rahidian, puntea lui Varolio, mezencefal.
Bulbul rahidian este delimitat de maduva spinarii prin decusatia piramidala, zona in care se incruciseaza fibrele din piramidele bulbare, iar de puntea lui Varolio prin santul bulbo-pontin. normalzinta piramidele bulbare (continuarea cordoanelor anterioare ale maduvei spinarii). Lateral de acestea se afla cordoanele laterale bulbare, ce normalzinta in partea superioara olivele bulbare separate de piramidele bulbare prin santurile normalolivare. normalzinta fasciculele Goll si Burdach care patrund in nuclei Goll si Burdach. normalzinta pedunculii cerebelosi inferiori, cai de legatura cu cerebelul. normalzinta nuclei ai nervilor cranieni si nuclei vestibulari.
Puntea lui Varolio este delimitata de mezencefal prin santul ponto-peduncular. normalzinta piramidele pontine, continuarea piramidelor bulbare si pedunculii cerebelosi mijlocii, cai de legatura cu cerebelul si nuclei ai nervilor cranieni.
Mezencefalul normalzinta pedunculii cerebrali, despartiti de fosa interpedunculara ce contine componentele hipotalamusului. normalzinta coliculii cvadrigemeni (2 superiori si 2 inferiori), pedunculii cerebelosi superiori, cai de legatura cu cerebelul.
Trunchiul cerebral are la exterior substanta alba si la interior substanta cenusie. Substanta alba este constituita din fibrele ascendente si descendente descrise la maduva, fibrele transversale din punte si fibrele proprii care leaga intre ei diferiti nuclei de substanta cenusie. Substanta cenusie- daca in jumatatea inferioara a bulbului dispozitia substantei cenusii este asemanatoare celei din maduva, in jumatatea lui superioara si in celelalte segmente ale trunchiului cerebral, substanta cenusie este dispersata sub forma de nuclei. Nucleii trunchiului cerebral se impart in : nuclei senzitivi, nuclei motori, nuclei vegetativi si nuclei proprii.
B. Functiile trunchiului cerebral
Componentele trunchiului cerebral au doua functii: functia de conducere si functia reflexa.
B.1. Functia de conducere - apartine substantei albe, constituita din fibre ascendente, descendente si de asociatie. Ele conduc impulsurile de la maduva la cortex si invers, intre nucleii trunchiului sau intre nuclei si maduva sau cortex.
B.2. Functia reflexa - in nuclei trunchiului cerebral se inchid arcurile reflexe ale unor acte reflexe somatice si vegetative.
Reflexe somatice:
reflexe de tuse, stranut, deglutitie, voma (in bulb);
reflexe de supt, clipire, masticatie (in punte);
reflexe de reglare a miscarilor si a alternantei somn-veghe (in substanta neagra);
reflexe de diminuare a tonusului muscular (in nucleul rosu);
reflexe de orientare a capului in functie de sursa de lumina (in coliculii cvadrigemeni superiori) sau in functie de sursa de zgomot (in coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal).
Reflexe vegetative:
reflexe de salivatie pentru glandele parotide, reflexe respiratorii si cardiovasculare (in bulb);
reflexe lacrimale si de salivatie pentru glandele sublinguale si submandibulare (in punte);
reflexe pupilare fotomotorii si de acomodare la distanta (in mezencefal).
Nervii cranieni – sunt analogi nervilor spinali, imnormaluna cu care formeaza sistemul nervos periferic. Ei sunt in numar de 12 perechi si se pot grupa dupa functii in: senzitivi, motori si micsti.
II.3. CEREBELUL
A. Anatomie
Cerebelul este situat in partea posterioara a cutieie craniene, sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale. Este constituit din doua emisfere cerebeloase, legate prin vermis. El renormalzinta 1/10 din volumul encefalului. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi cerebelosi: inferiori, mijlocii si superiori.
Pedunculii cerebelosi inferiori leaga cerebelul de bulb, pedunculii cerebelosi mijlocii leaga cerebelul de punte, iar pedunculii cerebelosi superiori leaga cerebelul de mezencefal. Ei sunt constituiti din fibre aferente si eferente.
Substanta cenusie este dispusa la exterior, unde formeaza scoarta cerebeloasa, si la interior unde formeaza nucleii cerebelosi. Scoarta cerebeloasa este formata din trei straturi:
stratul molecular - contine celule stelate la exterior si celule “ in cosulet “ la interior;
stratul mijlociu (al celulelor Purkinje) - este format din cellule piriforme Purkinje care il conecteaza cu celelalte etaje ale nevraxului;
stratul granular - este format din celule granulare si celule Golgi.
B. Functiile cerebelului
Din punct de vedere functional, cerebelul normalzinta trei componenete cu vechime filogenetica diferita: arhicerebelul, paleocerebelul si neocerebelul.
Arhicerebelul sau lobul floculonodular, formatiunea cea mai veche, indeplineste functia de reglare a echilibrului. Primeste aferente vestibulare si proprioceptive inconstiente. Lezarea arhicerebelului determina pierderea echilibrului, dar nu afecteaza normalcizia miscarilor comandate de scoarta.
Paleocerebelul, format din nucleii cerebelosi, are rol in mentinerea tonusului muscular, actioneaza prin intermediul fasciculelor vestibulospinale si rubrospinale. Extirparea paleocerebelului determina cresterea tonusului muscular, iar excitarea lui determina scaderea acestuia.
Neocerebelul, formatiune noua filogenetic, este constituit din emisferele cerebeloase si nucleul dintat. Este caracterizat prin normalzenta cortexului cerebelos format din trei straturi de celule: stratul molecular, stratul mijlociu si stratul granular. Cel mai important este stratul mijlociu, ganglionar, format din celule piriforme Purkinje. Neocerebelul asigura coordonarea miscarilor fine comandate de scoarta cerebrala, diminuand sau intarind aceste comenzi si determinand astfelarmonizarea activitatii diferitelor grupe musculare. Extirparea neocerebelului este urmata de pierderea capacitatii de executie a miscarilor fine, tulburari in mers si atonie.
Lezarea sau extirparea totala a cerebelului nu produce moartea, dar determina tulburari grave in locomotie si in mentinerea echilibrului: astazia (imposibilitatea de a sta in picioare fara o baza larga de sprijin), astenia (oboseala musculara rapida), atonia (diminuarea tonusului muscular). Toate aceste tulburari dispar progresiv in timp, principalele functii ale cerebelului fiind normalluate de scoarta cerebrala.
II.4. DIENCEFALUL
A. Anatomie
Diencefalul sau creierul intermediar este situat in normallungirea trunchiului cerebral, intre mezencefal si emisferele cerebrale. Este format din urmatoarele mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus si hipotalamus. normalzinta doua fete: bazala (vizibila la exterior, contine printre alte formatiuni, chiasma optica, tracturile optice si hipofiza) si posterioara (acoperita de emisferele cerebrale, contine printre alte formatiuni epifiza si talamusul).
B. Functiile diencefalului
II.5. EMISFERELE CEREBRALE
A. Anatomie
Emisferele cerebrale renormalzinta partea cea mai voluminoasa a encefalului. Cele doua emisfere sunt despartite prin fisura interemisferica si legate intre ele prin corpul calos, trigonul cerebral si comisuri.
Emisferele cerebrale normalzinta o fata dorso-laterala, una mediala si una bazala. Fetele sunt strabatute de santuri adanci (scizuri), care delimiteaza lobi, si santuri mai putin adanci, care delimiteaza girusurile (circumvolutiunile). Santurile cele mai importante sunt: santul lateral Sylvius, santul central Rolando, santul parieto-occipital si santul calcarin. Lobii delimitati de aceste santuri pe fiecare emisfera sunt: frontal, parietal, temporal si occipital. Pe fata bazala este situat girusul hipocampului. Pe fata mediana se observa girusul corpului calos si santul calcarin.
Substanta alba (60% din masa emisferelor) se afla la interior si este constituita din fibre de asociatie, fibre comisurale si fibre de proiectie ascendente (sensitive) si descendente (motorii).
Substanta cenusie (40% din masa emisferelor) este dispusa la exteriorul emisferelor cerebrale, unde formeaza scoarta cerebrala, si la baza emisferelor, formand nuclei bazali (corpi striate). In fiecare emisfera se gaseste cate un ventricul lateral (I,II), cu lichid cefalorahidian, care comunica cu ventriculii III si IV din trunchiul cerebral si cu canalulependimar medular.
Scoarta cerebrala
Scoarta cerebrala este segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centru integrator al senzatiilor, constiintei, vointei, invatarii, memoriei, starilor emotionale si comportamentale. Structural si functional, scoarta cuprinde doua formatiuni distincte:
sistemul limbic - formatiune veche filogenetic, este constituit din doua straturi de celule nervoase: stratul granular (senzitiv) si stratul piramidal (motor). Functional, deosebim:
paleocortexul- creierul olfactiv, constituit din bulbii, tracturile si trigonul olfactiv, care are functii legate de simtul primar al mirosului (zona olfactiva primara);
arhicortexul- creierul de comportament, care este constituit mai ales din formatiuni hipocampice.Arhicortexul este centrul de reglare a unor reactii vegetative. In corelatie cu hipotalamusul, determina comportamentul emotional si instinctual, reglarea aportului alimentar si a unor miscari legate de actul alimentatiei (supt, deglutitie, masticatie), reglarea activitatii sexuale si mentinerea atentiei.
neocortexul- formatiune noua filogenetic, este constituit din sase straturi de celule: molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern si fusiform. Din punct de vedere fiziologic, neocortexul cuprinde zone senzitive (neocortexul receptor), motorii (neocortexul efector) si de asociatie.
Zonele senzitive sunt arii sensitive si senzoriale in care normaldomina celulele granulare. Ariile senzitive sau somestezice, situate in girusul postcentral din lobul parietal, sunt zonele unde se proiecteaza fibrele sensibilitatilor cutanate si proprioceptive. Fibrele sensibilitatii tactile, termice, dureroase si proprioceptive proiecteaza amestecat. Renormalzentarea grafica schematica a proiectiei anumitor regiuni ale corpului in aria somestezica primara, in functie de densitatea fibrelor sensitive, se numeste homunculus senzitiv. Ariile senzoriale sunt arii speciale unde se proiecteaza fibrele vizuale (aria vizuala), auditive (aria auditiva), gustative (aria gustativa) si olfactive (aria olfactiva).
Zonele motorii cuprind arii ale motricitatii. Aria motricitatii voluntare este localizata in girusul normalcentral al lobului frontal. De aici iau nastere caile descendente piramidale. Aria normalmotorie renormalzinta originea fibrelor nervoase care, dupa sinapsa din corpii striati, ajung in nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc caile extrapiramidale. Renormalzentarea grafica schematica a proiectiei diferitelor regiuni ale corpului pe suprafata ariei motorii principale, in functie de densitatea fibrelor motorii si de marimea suprafetei de proiectie, poarta numele de homunculus motor.
Zonele de asociatie sunt situate in lobul frontal (pentru functii psihice si de comportament), in lobul temporal (pentru reactii emotionale, memorie auditiva, activitate sexuala) si in zona parieto-occipitala (de integrare superioara a activitatii somatice). Functiile acestora fac parte din activitatea nervoasa superioara a neocortexului. Aferentele si eferentele vegetative proiecteaza, in ariile somestezice si in aria normalmotorie. Intre zonele corticale exista numeroase fibre de legatura care asigura unitatea functionala a cortexului. Datorita acestora, stimularea zonelor senzitive determina raspunsuri motorii sau vegetative, realizand o unitate senzitivo-motorie.
B. Fiziologia scoartei cerebrale
La baza activitatii sistemului nervos stau actele reflexe. Se descriu doua categorii de reflexe: reflexe conditionate si reflexe neconditionate.
Reflexele neconditionate, innascute si commune tuturor indivizilor, sunt constante si invariabile. Arcurile lor reflexe exista de la nastere si se inchid la nivele inferioare ale nevraxului. Unele reflexe neconditionate sunt simple (clipit, tuse, stranut, secretie salivara, etc.), altele sunt complexe si stau la baza formarii instinctelor (alimentar, de reproducere, de aparare, matern, etc.)
Reflexele conditionate, dobandite in cursul vietii, sunt temporare si individuale. Arcurile lor reflexe se inchid la nivelul cortexului. Reflexele conditionate se formeaza pe baza celor neconditionate. Mecanismul formarii unui reflex conditionat consta in stabilirea unei legaturi functionale temporare intre focarele de excitatie corticala ale celor doi excitanti care coincid (EN- excitant neconditionat si EC- excitant conditionat).
Excitatia este procesul cortical activ, care provoaca, mentine sau intensifica activitatea nervoasa, avand un efect pozitiv asupra organismului.
Inhibitia este un proces activ care se manifesta prin diminuarea sau incetarea unor activitati corticale si poate fi : inhibitia externa (neconditionata sau innascuta, este caracteristica reflexelor neconditionate si apare sub actiunea unui excitant extern, fara o normalgatire normalalabila a scoartei) si inhibitia interna (conditionata sau dobandita, este caracteristica scoartei cerebrale si apare numai dupa o normalgatire a acesteia).
Iradierea consta in extinderea excitatiei sau a inhibitiei dintr-o zona corticala in zone vecine legate functional de prima, marimea ei depinde de intensitatea stimului.
Concentrarea este un proces activ, opus fenomenului de iradiere, costand in revenirea excitatiei sau inhibitiei la zona initiala.
Inductia reciproca consta in faptul ca un focar de excitatie provoaca inhibitie in jurul lui, in timp ce un focar de inhibitie provoaca in jurul lui o zona de excitatie.
Veghea renormalzinta starea functionala cerebrala determinata de cresterea tonusului SAA (sistem reticulat activator ascendent), concomitent cu orientarea constientei snormal o anumita activitate. Veghea incepe cu stabilirea contactului constient cu mediul inconjurator sau cu gandurile proprii si se termina cand acest contact inceteaza.
Somnul se defineste ca o pierdere naturala, periodica si reversibila a relatiilor senzitivo-motorii cu mediul extern. Se datoreaza oboselii neuronilor care mentin starea de veghe, prin inhibarea SAA. In timpul somnului se produc faze ciclice de activitate neuronala:
somnul paradoxal sau profund, caracterizat prin miscari rapide ale globilor oculari si aparitia viselor;
somnul lent, caracterizat prin miscari oculare lente si sforait.
Durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar, 10 ore la copii si adolescenti, 8 ore la adulti si de 6-7 ore la persoanele varstnice.
C. Activitatea nervoasa superioara
C.1. Activitati cognitive
Invatarea renormalzinta procesul de acumulare constienta de informatii si dobandire de experienta; se desfasoara in timpul starii de veghe si necesita activitatea SAA, a diencefalului, a sistemului limbic si a neocortexului. Este influentata de factorii ambianti, de normalzenta unor stimuli suplimentari si de o motivatie corespunzatoare; in cazul neintaririi apare inhibitia de stingere, de aici reiese rolul important al repetitiei.
Memoria renormalzinta capacitatea sistemului nervos de a retine activ, de a recunoaste si evoca selectiv informatii si experiente anterioare: memoria instantanee ( capacitatea sistemului nervos de a inregistra si reproduce imediat evenimente, imnormalsii sau imagini care au avut loc cu cateva secunde sau minute inainte ), memoria de scurta durata ( asigura conservarea informatiei pe durata de ore sau zile ), memoria de lunga durata ( permanenta, asigura depozitarea informatiei pe durata indelungata ).
Inteligenta renormalzinta capacitatea intelectuala innascuta de intelegere, rezolvare si adaptare la noi probleme si conditii de viata si implica si factorii de mediu socio-cultural.
Gandirea umana renormalzinta forma cea mai inalta a cunoasterii, care ofera posibilitatea reflectarii realitatii si proiectarii actiunilor viitoare
C.2. Activitati afective
Emotiile sunt procese afective de durata scurta, normalcum bucuria, mania, frica, placerea si neplacerea. Se exprima somatic si vegetativ. Modificarile somatice se exprima prin: mimica, plans, ras, gesture, voce, tonus muscular, urmate uneori de atac sau fuga. Emotiile se exprima si prin activitati viscerale: tahicardie sau bradicardie, modificari de tensiune arteriala, secretie sudorala, secretie endocrina, modificari in motilitatea tubului digestiv. Substratul fiziologic al emotiilor cuprinde lobul frontal, sistemul limbic si hipotalamusul.
Motivatia renormalzinta un proces nervos complex care sta la baza tuturor actelor de comportament, activeaza si directioneaza un anumit tip de comportament.
C. 3. Activitati volitive
Vointa renormalzinta o forma de activitate nervoasa constienta, renormalzinta pentru individ puterea de a lua decizii, dar si perseverenta de a le duce la indeplinire. In elaborarea unor activitati voluntare un rol il are lobul normalfrontal, ca sediu de integrare superioara a personalitatii si comportamentului social al individului.
SISTEMUL NERVOS VEGETATIV
Sistemul nervos vegetativ – SNV – coordoneaza si regleaza functiile organelor interne. Sistemul nervos vegetativ este constituit din doua componente:
SNV simpatic si
SNV parasimpatic, ambele inerveaza aceleasi organe, avand de cele mai multe ori efecte antagonice.
Actiunea SNV simpatic si parasimpatic asupra organelor efectoare
Sistemul nervos simpatic
Componenta centrala a sistemului nervos simpatic este renormalzentata de centrii nervosi aflati in coarnele laterale medulare, unde ajung axonii neuronilor aferenti din viscere: centrii pupilodilatatori din maduva cervico-dorsala, vasomotori, pilomotori si sudorali din maduva osoasa. Componenta periferica este renormalzentata de lanturile ganglionare paravertebrale (22-25 de perechi de ganglioni uniti prin ramuri interganglionare), plexurile viscerale (celiac, mezenteric superior, mezenteric inferior si hipogastric) si plexurile intramurale. Caile eferente sunt constituite din doi neuroni. Sinapsa dintre neuronii normalganglionari si neuronii postganglionari se face intr-una din aceste formatiuni nervoase, cat mai aproape de maduva.
Sistemul nervos parasimpatic
Sistemul nervos parasimpatic are doua componente centrale, localizate in trunchiul cerebral si in maduva sacrata.
Parasimpaticul cranian - in trunchiul cerebral se afla: nucleul accesor al oculomotorului (III), de unde provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului, nucleii salivator superior si lacrimal, de unde iau nastere fibrele parasimpatice ale facialului (VII), nucleul salivator inferior, de unde pornesc fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX) si nucleul dorsal al vagului (X), care renormalzinta originea fibrelor parasimpatice vagale.
Parasimpaticul sacrat - isi are originea in segmentele medulare sacrate S2-S4. Componenta periferica a SNV parasimpatic este formata din doi neuroni, dar snormal deosebire de SNV simpatic, neuronul normalganglionar face sinapsa cu neuronul postganglionar in peretii organelor inervate sau in apropierea acestora.
III. SISTEMUL ENDOCRIN
Unitatea functionala a organismului se realizeaza prin actiunea conjugata a sistemului nervos si a sistemului endocrin.
Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secretie interna din organism. Glandele endocrine au in structura lor epitelii secretorii ale caror celule isi varsa produsii, numiti hormoni, direct in sange. Hormonii sunt substante active cu actiune specifica reglatoare a metabolismului celular. Prin actiunea lor, hormonii contribuie la dezvoltarea si functionarea normala a organismului. Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-functional complex, coordonat de sistemul nervos, avand rolul de a armoniza, pe cale umorala, activitatea organelor interne. Astfel, se realizeaza integrarea activitatii organelor interne in ansamblul functiilor organismului.
Dupa natura biochimica, hormonii pot fi:
sterolici - deriva din colesterol (hormonii sexuali, hormonii corticosuprarenalei);
proteici - deriva din proteine ( marea majoritate a hormonilor ).
Principalele glande endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, glandele suprarenale, pancreasul endocrin, epifiza, timusul, ovarul endocrin si testiculul endocrin.
III.1. HIPOFIZA
Hipofiza sau glanda pituitara are dimensiunile unui bob de fasole si 0,5 g greutate. Este localizata la baza encefalului, in saua turceasca a osului sphenoid. Este formata din trei lobi:
lobul anterior (75% din masa glandei),
lobul mijlociu (2%), ambele de origine epiteliala, constituind adenohipofiza,
lobul posterior (23%), de origine ectodermica, neurohipofiza.
Hipofiza este legata de hipotalamus prin tija pituitara, care cuprinde sistemul circulator port hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding si tractul hipotalamo-hipofizar. Prin sistemul port, factorii de eliberare si inhibare din nuclei hipotalamici mijlocii ajung in adenohipofiza. Prin tractul hipotalamo-hipofizar, produsii de neurosecretie ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza.
1. Lobul anterior
Este constituit din cordoane celulare, care formeaza epiteliul secretor al glandei. Acesta cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii secretati. Adenohipofiza secreta hormonul somatotrop si hormonii glandulari tropi.
a. Hormonul somatotrop (STH), hormonul de crestere, are ca actiune principala stimularea cresterii armonioase a intregului organism. Intervine in dezvoltarea celulelor, activeaza transportul aminoacizilor in celule si stimuleaza sinteza tisulara a proteinelor, cu efect asupra cesterii oaselor, muschilor si viscerelor; intensifica oxidarea lipidelor, asigurand energia necesara sintezei proteice; are efect de crutare a glucidelor, deci rol hiperglicemiant; stimuleaza secretia glandelor mamare.
Hipersecretia de STH inainte de pubertate determina gigantismul (crestere exagerata in inaltime, talie peste 2 m), iar dupa pubertate produce acromegalia (crestere exagerata a extremitatilor membrelor, oaselor fetei, buzelor, limbii si a unor viscere).
Hiposecretia de STH determina la copii nanismul hipofizar ( sau piticism, caracterizat prin dimensiuni reduse ale corpului, fara afectarea functiilor psihice si intelectuale. La maturitate produce casexia hipofizara, caracterizata prin atrofii ale organelor, caderea parului, a dintilor si unghiilor, regresia organelor genitale, sterilitate si in final moarte.
Secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol inhibitor (somatostatina) si unul cu rol stimulator. Alti factori stimulatori sunt: hipoglicemia, inanitia, starile de stress, somnul.
b. Hormonii glandulari tropi
Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si activitatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. Hipersecretia de ACTH determina hipertrofierea corticosuprarenalei si hipersecretie de hormoni ai acesteia, avand ca urmare tulburari metabolice. Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de corticotropina si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute ale hormonilor corticosuprarenalei asupra adenohipofizei.
Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si secretia de hormoni ai glandei tiroide. Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de tirotropina si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute de hormoni tiroidieni asupra adenohipofizei.
Hormonii gonadotropi controleaza functiile gonadelor feminine si masculine; controleaza secretia glandelor mamare la femeie; ei sunt:
hormonul foliculostimulant (FSH) care determina la femei cresterea si maturarea foliculilor ovarieni si secretia hormonilor estrogeni, iar la barbati stimuleaza dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculelor si spermatogeneza.
hormonul luteinizant (LH) care determina la femei ovulatia si aparitia corpului galben de sarcina, iar la barbati stimuleaza secretia hormonilor androgeni.
Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, prin hormonul eliberator de gonadotropine si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute ale hormonilor sexuali asupra adenohipofizei.
Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimuleaza la femei secretia corpului galben si secretia lactata, iar la barbati nu se cunoaste actiunea lui. Secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol stimulator si unul cu rol inhibitor. Alti factori stimulatori sunt: efotul fizic, stresul, somnul, graviditatea.
2. Lobul mijlociu
Lobul mijlociu al hipofizei secreta hormonul melanocitostimulant (MSH) care stimuleaza sinteza de melanina in melanocite, cu rol in procesele de pigmentare a pielii.
3. Lobul posterior
Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nuclei hipotalamici anteriori si celule gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produsi de hipotalamusul anterior. Hormonii neurohipofizari sunt: vasonormalsina si ocitocina.
Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasonormalsina contribuie la mentinerea volumului normal al lichidelor extracelulare in organism, prin stimularea absorbtiei de apa la nivel renal. Are efect antidiuretic, prin reducerea cantitatii de urina eliminate. Secretat in doze mari determina vasoconstrictie si hipertensiune arteriala, dar are efecte metabolice. Stimuleaza peristaltismul intestinal.
Ocitocina favorizeaza nasterea, prin stimularea contractiilor musculaturii netede a uterului gravid, si alaptarea, prin stimularea contractiei celulelor mioepiteliale ale canalelor galactofore din glandele mamare.
III.2. TIROIDA
Tiroida este cea mai mare glanda cu secretie interna din organism, avand o greutate de circa 30 g. Este situata in partea anterioara a gatului, in dreptul cartilajului laringian al carui nume il poarta. Tiroida este formata din lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian. Structural, normalzinta un parenchim glandular format din celule epiteliale grupate in foliculi. Acesti foliculi contin la interior un coloid, tireoglobulina, care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni. Tiroida este bogat vascularizata si inervata. Inervatia vegetativa are numai functii vasomotorii.
Hormonii tiroidieni, derivati iodati ai tirozinei aflata in structura tireoglobulinei, sunt tiroxina si triiodotironina. Acesti hormoni au efecte identice, dar mai rapide si mai puternice in cazul triiodotironinei.
Actiunea lor in organism este complexa:
au efect calorigen, manifestat prin cresterea metabolismului bazal, a consumului de oxigen si a oxidarilor celulare;
controleaza, imnormaluna cu hormonul somatotrop, cresterea si diferentierea celulara;
intensifica eliminarile de azot din organism, catabolismul proteic;
reduce depozitele lipidice prin activarea lipolizei;
intensifica absorbtia intestinala de glucoza si catabolismul glucidic, determinand hiperglicemie;
stimuleaza activitatea gonadelor;
imnormaluna cu prolactina mentin secretia lactata.
Hipofunctia tiroidiana determina efecte variate in functie de varsta. La copii determina nanismul tiroidian (cretinism gusogen), caracterizat prin talie redusa, intarziere mintala, toate structurile corpului sunt afectate, senzatie permanenta de frig, piele uscata si ingrosata (ca sa nu piarda prin transpiratie din energia care si asa este insuficienta), gusa. La adult, din cauza energiei insuficiente, rezulta scaderea capacitatii de invatare, senzatie permanenta de frig, anemie, caderea parului, piele uscata si ingrosata. Deoarece, substantele se descompun deficitar (arderile fiind slabe), organismul devine obez, iar tesuturile sunt imbibate cu edem mucos producand mixedem (“ edem “- acumulare de lichid la nivelul unui tesut).
La populatiile din zonele montane, cu ape sarace in iod, apare gusa endemica, manifestata prin crestera in volum a glandei. Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod sau sare iodata.
Hiperfunctia tiroidiana determina boala lui Basedow, frecventa mai ales la femei, caracterizata prin: cresterea metabolismului bazal, hiperfagie, scadere in greutate, piele calda si umeda, tremuraturi ale mainilor, gusa exoftalmica (cresterea in volum a glandei), globi oculari mariti (exoftalmie), nervozitate.
III.3. GLANDELE PARATIROIDE
Paratiroidele sunt patru glande mici (aproximativ 80 g), situate in partea posterioara a tiroidei. Hormonii secretati au rol in mentinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Ei sunt: parathormonul si calcitonina.
Parathormonul (PTH) are ca actiune principala cresterea calcemiei (concentratia de Ca in sange) si scaderea fosfatemiei (concentratia de fosfati din sange) prin eliminarea pe cale renala a fosforului. Astfel, se produce demineralizarea osoasa, prin stimularea activitatii osteoclastelor (celule osoase, gigantice, multinucleate, cu rol in modelarea osoasa). Hipersecretia produce boala Recklinghausen, caracterizata prin decalcifiere osoasa urmata de deformari si fracturi spontane, depuneri fosfocalcice in tesuturile moi si formare de calculi urinari. Hiposecretia la copii determina dezvoltare defectuoasa a dintilor, intarziere mintala, iar la adulti produce tetanie (cresterea excitabilitatii neuromusculare si aparitia spasmelor musculaturii striate si netede), slabiciune musculara si calcifiere interna.
Secretia de PTH este reglata in principal in functie de concentratia sangvina a Ca, atat printr-un mecanism nervos cat si printr-un mecanism umoral, si secundar, in functie de concentratia sangvina a fosfatilor. Scaderea concentratiei sangvine a Ca2+ stimuleaza secretia de PTH (apare hipercalcemia), iar scaderea concentratiei de Ca2+ inhiba secretia de PTH (apare hipocalcemia).
Calcitonina, secretata si de tiroida, are actiune antagonica parathormonului, prin scaderea calcemiei si cresterea fosfatemiei, determinand mineralizarea normala a oaselor.
Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburari metabolice, datorate lipsei calciului din organism, cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestari ale tetaniei sunt:
tulburari motorii - contractii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice;
tulburari sensitive - sensibilitate sporita la frig;
tulburari nervoase - irascibilitate, confuzii mintale, halucinatii;
tulburari trofice - caderea parului si a dintilor, unghii friabile;
tulburari viscerale - spasme ale musculaturii digestive si ale laringelui.
III.4. TIMUSUL
Timusul este in principal un organ limfoid (organ in care se formeaza limfocite) situat inapoia sternului. Functioneaza in copilarie si isi diminuiaza activitatea la 18-20 ani. Este invelit intr-o capsula conjunctiva din care pleaca septuri care il impart in lobuli. Fiecare lobul este format din foliculi. Foliculul timic normalzinta doua zone: una corticala si una medulara. Zona corticala este formata din timocite, care provin din celulele primordiale hematopoietice din maduva osoasa. Timocitele migreaza din timus in organele limfoide periferice. Zona medulara contine corpusculi Hassal, formati din celule turtite, dispuse ca foitele de ceapa.
Timusul indeplineste doua functii importante:
limfopoieza- formarea limfocitelor T, cu rol in imunitate;
organ endocrin, prin secretia de timocrescina, care intervine in metabolismul calciului, in controlul cresterii scheletului si in dezvoltarea organelor sexuale.Timocrescina are actiune antagonica hormonilor sexuali, ceea ce explica degenerarea timusului in perioada postpuberala.
III.5. EPIFIZA
Epifiza, numita si glanda pineala datorita formei sale asemanatoare cu un con de pin, este un organ al diencefalului cu functie endocrina. Epifiza este localizata in partea posterioara a diencefalului (epitalamus). Functia epifizei este incomplet cunoscuta. Hormonul sau principal, melatonina, are actiune inhibitoare asupra glandelor sexuale ce explica involutia epifizei dupa pubertate. De asemenea, actioneaza si asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Melatonina are si efect hipoglicemiant. Epifiza are legaturi functionale cu retina globului ocular, stimulii luminosi determinand, prin intermediul nervilor simpatici, scaderea sintezei de melatonina.
III.6. PANCREASUL ENDOCRIN
Alaturi de functiile sale digestive, pancreasul este si o glanda endocrina. Renormalzinta 1-2 % din masa intregului pancreas. Pancreasul endocrin este renormalzentat de insulele lui Langerhans, asezate intre acinii glandulari ai pancreasului exocrin. Aceste insule sunt formate din trei tipuri de celule:
celule alfa ( 20 % ) care secreta glucagonul;
celule beta ( 75 % ) care secreta insulina;
celule delta ( 5 % ) care secreta somatostatina.
Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului. Insulina actioneaza in directia cresterii gradului de utilizare a glucozei in celule, al depunerii glucozei sub forma de glicogen si al transformarii glucidelor in lipide. Stimuleaza sinteza de proteine.
Hiposecretia de insulina produce diabetul zaharat, afectiune caracterizata prin:
hiperglicemie (cresterea cantitatii de glucoza in sange);
glicozurie (eliminarea glucozei prin urina);
poliurie (eliminarea unei cantitati mari de urina);
polifagie (consum mare de hrana, de alimente);
polidipsie (consum exagerat de lichide);
scadere in greutate;
In stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici in organism, ca urmare a tulburarilor metabolice, duce la coma diabetica si chiar la moarte, in lipsa unui tratament adecvat. Tratamentul consta in administrarea de insulina.
Hipersecretia de insulina produce hipoglicemie insotita de slabirea fortei fizice, de tulburari ale activitatii nerboase si chiar coma.
Reglarea secretiei de insulina se face prin doua mecanisme:
umoral- se realizeaza prin feed-back: cresterea concentratiei de glucoza sangvina mareste secretia de insulina, iar insulina determina transportul glucozei in ficat, muschi si diverse celule. In consecinta, concentratia sangvina a glucozei scade, iar secretia de insulina este inhibata. Pentru producerea energiei sunt utilizate lipidele;
nervos- este declansat de variatii ale glicemiei care stimuleaza chemoreceptorii din sistemul vascular. Acestia transmit impulsuri la centrii glicoreglarii din hipotalamus, de unde pleaca snormal centrii parasimpatici ce stimuleaza secretia de insulina. Secretia de insulina este reglata si prin intermediul altor hormoni: adrenalina si noradrenalina o inhiba, iar secretina, colecistokinina, gastrina si glucagonul o stimuleaza.
Glucagonul, secretat si de duoden, are efecte opuse insulinei, determinand hiperglicemie prin glicogenoliza hepatica (nu si musculara), intensificarea gluconeogenezei din aminoacizi si scaderea utilizarii celulare a glucozei, cu accentuarea lipolizei. Imnormaluna cu hormonii medulosuprarenalieni, glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului. Reglarea secretiei de glucagon se face prin doua mecanisme:
umoral, prin feed-back declansat de concentratia glucozei sangvine;
nervos, comandat de hipotalamus, ce actioneaza asupra centrilor nervosi vegetativi: simpaticul stimuleaza secretia de glucagon, iar parasimpaticul o inhiba.
III.7. GLANDELE SUPRARENALE
Glandele suprarenale sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare glanda are o zona corticala, corticosuprarenala, dispusa la periferie (80 % din masa glandei), care inconjoara complet zona medulara, medolusuprarenala (20 %). Cele doua zone difera din punct de vedere embriologic, anatomic si functional.
Corticosuprarenala - secreta trei categorii de hormoni, pe baza de colesterol:
Mineralocorticoizii- au ca renormalzentant principal, aldosteronul, cu rol in reglarea metabolismului mineral. Determina reabsorbtia Na+ ( si retentie de apa ) si eliminarea K+ la nivelul tubilor distali si colectori ai nefronilor. Se mentine echilibrul acido-bazic si normalsiunea osmotica normala a mediului intern. Hipersecretia determina boala lui Conn, caracterizata prin cresterea masei sangelui circulant si hipertensiune arteriala.
Glucocorticoizii, renormalzentati de cortizol, intervin in metabolismul intermediar al glucidelor. Au efecte:
metabolice- cresc eliminarile de azot, produc hiperglicemie, cresc lipemia si stimuleaza catabolismul proteic;
sangvine - cresc numarul de elemente figurate;
digestive - scad absorbtia lipidelor, cresc secretia de HCl si pepsinogen;
renale - scad permeabilitatea tubilor distali pentru apa, stimuland eliminarea excesului de apa, cresc filtrarea glomerulara;
nervoase - cresc sensibilitatea la stimuli olfactivi si gustative, induc modificari ale EEG si iritabilitate, scad puterea de concentrare.
Excesul de glucocorticoizi provoaca boala lui Cushing caracterizata prin obezitate, hiperglicemie, hipertensiune arteriala.
Hormonii sexoizi ( sexosteroizi ) sunt secretati in cantitati foarte mici si au actiuni asemanatoare cu cei secretati de gonade. Imnormaluna cu acestia contribuie la aparitia si dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la pubertate. De asemenea, stimuleaza anabolismul proteic.
Excesul de hormoni sexoizi, determina sindromul androgenital, caracterizat la femei, prin “ masculinizare “, iar la copii prin stoparea cresterii si aparitia unei pubertati normalcoce.
Hiposecretia de hormoni ai corticosuprarenalei, determina boala lui Adison care se manifesta prin melanodermie (colorarea pielii in brun), astenie, scaderea eficientei neuromusculare, tulburari gastrointestinale si cardiovasculare, scadere in greutate, diminuarea functiei imunitare.
Reglarea secretiei se realizeaza prin mecanisme neurohormonale de tip feed-back. Un caz aparte il renormalzinta reglarea secretiei de aldosteron in care intervin, pe langa sistemul hipotalamo-hipofizar, variatiile volumului sangvin si ale concentratiei K din sange si din lichidul interstitial.
Medulosuprarenala este considerata un ganglion simpatic de dimensiui mari, deoarece contine neuroni postganglionari simpatici care si-au pierdut axonii si secreta hormoni: adrenalina (epinefrina) si noradrenalina (norepinefrina). Acesti hormoni au efecte similare cu ale stimularii simpaticului, dar in timp ce adrenalina stimuleaza in special metabolismul energetic, noradrenalina are actiuni vasculare mai intense. Cei doi hormoni au efecte multiple in organism.
Reglarea se face exclusiv pe cale nervoasa; in conditii care necesita o adaptare rapida (hipoglicemie, frica, frig, hipotensiune, durere, efort fizic) se secreta cantitati mari de hormoni si se modifica raportul dintre cei doi hormoni: in stress emotional normaldomina noradrenalina in timp ce in situatii neobisnuite normaldomina adrenalina. In timpul somnului, secretia celor doi hormoni este redusa.
III.8. OVARUL ENDOCRIN
Functia endocrina a ovarului este realizata de celulele interne a foliculilor ovarieni si de celulele corpului galben .Foliculii ovarieni secreta, in prima etapa a ciclului ovarian, hormonii estrogeni (estrona, estradiolul, estriolul, cunoscuti sub numele de foliculina). Corpul galben secreta, in a doua etapa a ciclului ovarian, dupa ovulatie, progesteronul si inhibina.
Estrogenii:
determina scaderea secretiei de FSH, urmata de cresterea in dimensiuni a adenohipofizei;
influenteaza centrii hipotalamici responsabili de reglarea activitatii sexuale;
la fete, in perioada pubertatii, determina cresterea glandelor mamare si pigmentarea areolei mamare, normalcum si aparitia caracterelor sexuale secundare;
la femei, determina proliferarea mucoasei uterine si a glandelor acesteia, stimuleaza dezvoltarea stromei si a vaselor uterului, proliferarea musculaturii si a epiteliilor trompelor uterine;
au efecte metabolice: scad concentratia glucozei in sange, stimuleaza sinteza proteica, favorizeaza retentia apei si sodiului in organism si depunerea calciului in oase.
Progesteronul:
normalgateste tractul genital feminin pentru nidatia ovulului fecundat si mentinerea sarcinii;
Inhibina:
inhiba secretia de FSH si LH.
Reglarea secretiei de hormoni ovarieni este realizata de catre adenohipofiza, hipotalamus si sistemul limbic. FSH initiaza si continua maturatia foliculilor ovarieni, iar LH determina formarea corpului galben. Secretia FSH si LH este controlata de hipotalamus prin feed-back. Aproximativ la fiecare 28 de zile, FSH si LH determina inceputul maturarii foliculilor ovarieni, dintre care doar unul singur ovuleaza (ovulatia renormalzinta procesul de eliberare a folicului matur, care devine ovul fecundabil) in a 14-a zi a ciclului ovarian. Dupa ovulatie, celulele secretorii ale foliculului se transforma in corp galben, care secreta cantitati mari de foliculina si progesteron. Dupa circa 2 saptamani, corpul galben degenereaza, secretia de foliculina si progesteron scade mult si se instaleaza menstra. Urmeza apoi un nou ciclu ovarian. Asociat productiei ciclice de foliculina si de progesteron este si ciclul endometrial, cu urmatoarele faze:
faza proliferativa - sub influenta unor cantitati mari de estrogeni, are loc proliferarea endometrului (mucoasa uterului);
faza secretorie- se finalizeaza cu aparitia unor depozite considerabile de substante nutritive la nivelul endometrului, depozite necesare pentru implantarea si dezvoltarea oului;
faza menstruala- are loc daca ovulul nu a fost fecundat.
III.9. TESTICULUL ENDOCRIN
Functia endocrina a testiculului este indeplinita de celulele interstitiale Leydig, situate in tesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorti si care secreta testosteron. Pe langa testosteron, care este un steroid, testiculul secreta si cantitati mici de hormoni estrogeni, asa cum ovarul endocrin secreta cantitati mici de testosteron.
Testosteronul:
produce dezvoltarea organelor genitale masculine;
determina aparitia caracterelor sexuale primare si secundare;
imnormaluna cu STH are o actiune anabolizanta asupra metabolismului proteic, stimuland dezvoltarea musculaturii, a oseinei si depunerea de calciu in oase.
Hiposecretia se manifesta prin eunucoidism, tulburare care se poate instala inainte de pubertate, provocand o pubertate tardiva si incompleta, sau dupa pubertate, determinand regresia caracterelor sexuale secundare.
Reglarea secretie de testosteron este realizata de adenohipofiza prin LH si ICSH (hormonal luteinostimulant al interstitiului endocrine testicular) care au rol stimulator asupra acesteia . Printr-un mecanism feed-back, testosteronul inhiba secretia de LH. Acest mecanism este controlat de hipotalamus.
IV. APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă pe de o parte la susţinerea corpului, iar pe de altă parte la locomoţie sau la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia.
Aparatul locomotor este format din sistemul osos şi sistemul muscular.
IV.1. SISTEMUL OSOS
Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din ţesut osos compact şi spongios, având inervaţie şi vascularizaţie proprie.
OASELE îndeplinesc următoarele roluri funcţionale:
rol de pârghii ale aparatului locomotor: asupra lor acţionează muşchii, asigurând susţinerea şi locomoţia corpului;
rol de protecţie a unor organe vitale : exemplu: cutia craniană adăposteşte creierul, cutia toracică adăposteşte inima şi plămânii, bazinul pentru organele pelviene, canalul vertebral pentru măduva spinării.
determină forma corpului, iar îmnormalună cu articulaţiile dintre ele asigură suportul părţilor moi.
rol de sediu principal al organelor hematopoietice: la copii toate oasele, iar la adult, oasele late conţin măduvă roşie hematogenă.
depozit de substanţe fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza la nevoie.
După forma lor, oasele se împart în:
oase lungi: normaldomină lungimea, ex. femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulna;
oase late: normaldomină lăţimea şi înălţimea, ex. coxal, omoplat, parietal, frontal, occipital, stern;
oase scurte: cele trei dimensiuni sunt egale, ex. carpiene, tarsiene;
oase neregulate: vertebre, etmoid, mandibula;
oase pneumatice: conţin cavităţi cu aer, ex. frontal, maxilar, etmoid, sfenoid.
Există şi oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul cvadricepsului femural). Aceste oase se numesc oase sesamoide. Există oase alungite, cum ar fi coastele şi clavicula, la care normaldomină lungimea, dar care nu pezintă diafiză şi epifize, aşa cum au oasele lungi.
Osul lung este format din diafiză şi epifize. Între fiecare dintre epifize şi diafiză se află câte un cartilaj de creştere. Dafiza este străbătută de canalul medular şi este acoperită la exterior de periost, membrană conjunctivă vascularizată, este formată din ţesut osos compact. Epifizele conţin ţesut osos compact la periferie şi ţesut osos spongios la interior. Sunt acoperite de periost, în porţiunea care nu participă la formarea articulaţiilor, şi de cartilaj articular hialin, la capetele care intră în alcătuirea articulaţiilor.
Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, normalzentând o serie de repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea unor articulaţii.
nearticulare nu normalzintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, normalzentând cartilaj articular.
neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile renormalzintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni).
Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase şi este împărţit în raport cu regiunile corpului în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
1. Scheletul capului
Este format din 22 de oase şi este împărţit în:
1.a. Neurocraniu(cutia craniana): format din 8 oase:
oase pereche:
oasele temporale
oasele parietale: sunt situate pe părţile laterale ale bolţii craniene;
oase nepereche:
osul frontal: în partea anterioară a neurocraniului, participă la formarea bolţii şi bazei craniului;
osul occipital: participă la formarea bazei craniului şi a bolţii craniene;
osul etmoid: înapoia osului frontal, aparţine bazei craniului, participă la formarea orbitelor şi a foselor nazale;
osul sfenoid: înapoia etmoidului şi anterior de porţiunea bazilară a occipitalului.
1.b. Viscerocraniu(oasele fetei): format din 14 oase:
2 oase nepereche:
vomerul: os unic, situate sub lama perpendiculară a osului etmoid;
mandibula: este singurul os mobil, datorită articulaţiei cu osul temporal;
6 oase pereche:
oasele maxilare: prin sudare formează maxilla, ocupă centrul viscerocraniului;
oasele palatine: situate posterior de oasele maxilare;
oasele nazale: sunt situate înaintea apofizei frontale a osului maxilar;
oasele lacrimale: înapoia apofizei frontale a osului maxilar;
oasele zigomatice: proemină sub pielea obrajilor, formand pomeţii obrajilor;
cornetele nazale inferioare: pe peretele lateral al foselor nazale.
2. Scheletul trunchiului
Este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.
2.a. Coloana vertebrală are un rol triplu:
axul de susţinere al corpului;
protejează măduva spinării;
participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului.
Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate prin discurile intervertebrale, formând 5 regiuni:
regiunea cervicală: formată din 7 vertebre, din care primele două au denumiri specifice C1 atlas şi C2 axis.
regiunea toracală: formată din 12 vertebre.
regiunea lombară: formată din 5 vertebre.
regiunea sacrală: formată din 5 vertebre sudate între ele formând osul sacru. Osul sacru este un os median, nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Faţa sa anterioară este uşor concavă şi normalzintă patru linii transverse, care corespund locului de unire al celor 5 vertebre sacrale. La extremităţile celor patru linii transverse se află orificiile sacrale anterioare, câte patru, de fiecare parte, prin care ies ramurile anterioare ale nervilor sacrali.
regiunea coccigiană: formată din 4-5 vertebre sudate între ele formând osul coccis.
Alcatuirea unei vertebre:
corpul vertebrei: este o masă osoasă dispusă anterior;
arcul vertebrei: dispus posterior şi sudat de corpul acesteia;
gaura vertebrală: situată între corpul şi arcul vertebrei. Prin suprapunerea găurilor vertebrale se formează canalul vertebral care conţine măduva spinării.
apofizele transverse: normallungiri laterale ale arcului vertebral, care servesc inserţiilor musculare;
apofiza spinoasă: normallungirea posterioară şi mediană a arcului vertebral.
Coloana vertebrală normalzintă curburi fiziologice: cervicală, toracică, lombară şi sacrală, al căror rol este comparabil cu cel al arcurilor de amortizare ale unei maşini. Cele din plan sagital se numesc lordoze, cervicală şi lombară şi cifoze, toracică şi sacrală. Cele din plan frontal se numesc scolioze, au convexitatea la stânga sau la dreapta.
2.b. Sternul:
os lat, situat anterior pe linia mediană a toracelui;
este format din manubriu, corp şi apendice xifoid care rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40 ani;
la locul de unire a manubriului cu corpul sternului se află unghiul sternal, în dreptul căruia se află cartilajul coastei II, reper folosit pentru numărarea coastelor prin palpare;
se articulează în partea superioară cu claviculele, iar în părţile laterale cu coastele.
2.c. Coastele:
sunt arcuri osteocartilaginoase, normalzintă o porţiune osoasă şi una cartilaginoasă;
sunt situate în partea laterală a toracelui;
sunt în număr de 12 perechi;
primele 7 perechi de coaste sunt coaste adevărate, cartilagiul lor articulându-se cu sternul;
coastele VIII, IX, X sunt coaste false, deoarece se articulează cu sternul prin intermediul cartilagiului coastei VII;
perechile XI, XII, nu au cartilaj şi nu ajung la stern, se termină liber în peretele abdominal şi se numesc coaste flotante.
Coastele îmnormalună cu coloana vertebrală si cu sternul formează cutia toracică.
3. Scheletul membrelor
3.a. Scheletul membrelor superioare: este format din:
centura scapulară:
claviculă, os lung pereche, de forma literei S, situat în partea antero-superioară a toracelui şi
omoplat sau scapulă, os lat, de formă triunghiulară, cu baza în sus, situat în partea posterioară a toracelui;
scheletul membrului superior propriu-zis:
scheletul braţului: humerus;
scheletul antebraţului: radius, osul mobil şi lateral al antebraţului şi ulna sau cubitus, osul fix şi intern al scheletului antebraţului.
scheletul mâinii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe două rânduri: în rândul proximal, se află oasele: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform; în rândul distal, se află oasele: trapez, trapezoid, osul mare, osul cârlig), metacarpiene (sunt în număr de 5, numerotate de la I la V, dinsnormal lateral snormal medial), falange (degetele II-V au câte trei falange, proximală, medie, distală; degetul I, police are 2 falange, falanga distală corespunde unghiilor).
3.b. Scheletul membrelor inferioare: este format din:
centura pelviană: este formată din 2 oase coxale, care se articulează anterior, între ele formând simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum, formând bazinul. Osul coxal este format din 3 oase: ileonul, în partea superioară, pubele, anterior şi ischionul, posterior.
scheletul membrului inferior propriu-zis:
- scheletul coapsei: femur;
- scheletul gambei: tibia şi fibula sau peroneul;
- scheletul piciorului: tarsiene (7 oase dispuse în două rânduri: rândul posterior este format din două oase: talusul şi calcaneul; rândul anterior este format din 5 oase: cuboidul, navicularul şi 3 cuneiforme), metatarsiene (sunt numerotate de la I la V), falange (degetele sunt numerotate de la I la V; primul deget se numeşte haluce şi are 2 falange, iar degetele II-V au câte trei falange).
ARTICULAŢIILE
Articulaţiile sunt legăturile dintre oase şi renormalzintă sediul mişcărilor.
După gradul de mobilitate, articulaţiile se impart în: sinartroze şi diartroze.
Sinartrozele sunt articulaţii fixe, mobile, care nu au cavitate articulară. După tipul de legătură dintre oase, sinartrozele sunt:
Sindesmoze - se leagă prin ţesut fibros moale; se caracterizeaza prin normalzenta unor formatiuni fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare, unindu-le si asigurand astfel o miscare ale acestora prin intermediul tesutului fibros mai mult sau mai putin elastic. Ex.: la articulatiile sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei.
Sincondroze - se leagă prin ţesut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre capetele osoase diferite tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse, elastice la acest nivel. Ex.: lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.
Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leagă prin ţesut osos. Renormalzinta imbinari ale oaselor care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si care apoi s-au sudat osos. Ex.:
Diartrozele sunt articulaţii care posedă un grad variabil de mobilitate (sunt semimobile). Se impart în :
Amfiartroze - articulaţii semimobile, au suprafeţe articulare plane sau uşor concave, se întâlnesc între corpurile vertebrelor şi se realizează prin interpunerea discurilor intervertebrale.
Artrodiile - articulaţii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se mai numesc articulaţii sinoviale.
O articulaţie normalzintă următoarele componente:
capsula articulară - manşon fibros care se inseră pe oasele ce se articulează; este căptuşită la interior de membrane sinovială, iar la exterior este întărită de ligamemte;
ligamente - formaţiuni fibroase care se prind pe oasele articulaţiei;
membrana sinovială - formează stratul intern al capsulei articulare, este bogat vascularizată, inervată;
cavitatea articulară - spaţiul din interiorul articulaţiei care conţine o lamă fină de lichid sinovial.
Articulaţiile fixe se găsesc la nivelul oaselor cutiei craniene şi aceste articulaţii se mai numesc suturi craniene.
IV.2. SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular renormalzintă totalitatea muşchilor din organism. Muşchii sunt organe active ale mişcării, datorită proprietăţii lor de a se contracta.
Din punct de vedere histologic şi funcţional, există 3 categorii de muşchi:
muşchi striaţi: se mai numesc şi muşchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se prind de oase. Renormalzintă 40 % din greutatea corpului şi participă la: realizarea mişcărilor, menţinerea în contact a oaselor unei articulaţii, deoarece capetele muşchiului se fixează pe oasele vecine ce formează articulaţia, dă forma generală a corpului.
muşchi netezi: intră în alcătuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine şi a pielii.
muşchi striat de tip cardiac: miocardul.
Muşchii au forme variate:
muşchi fusiformi: biceps, triceps;
muşchi triunghiulari: piramidal al abdomenului;
muşchi de formă patrulateră: marele drpt abdominal şi marele dorsal;
muşchi în formă de cupolă: diafragma;
muşchi în formă de trapez: muşchiul trapez;
muşchi circulari: orbicularul buzelor şi cel al pleoapelor, sfincterele- sfincterul extern al anusului şi cel al uretrei.
Clasificare după numărul capetelor care se prind pe os, muşchii pot fi:
cu un singur capăt pe os, celălalt capăt inserându-se pe piele- muşchii pieloşi;
cu două capete: muşchiul biceps;
cu trei capete: muşchiul triceps;
cu patru capete: muşchiul cvadriceps.
Principalele grupe de muşchi striaţi:
1. Muşchii capului : după rolul pe care îl au se grupează în:
muşchii mimicii care prin contracţia lor determină diferite exnormalsii ale feţei, sunt grupaţi în jurul orificiilor orbitale, auditive, nazale, bucal (frontal, sprâncenos, orbicular al pleoapelor, constrictori şi dilatatori ai narinelor, orbicular al gurii, zigomatic, buccinator, mental la nivelul bărbiei).
muşchii masticatori, care intervin în realizarea actului masticaţiei (temporali, maseteri, pterigoidieni, suprahioidieni).
2. Muşchii gâtului:
muşchiul sternocleidomastoidian;
muşchii pieloşi, muschi situaţi imediat în apropierea pielii, ex. platisma;
muşchii hioidieni: suprahioidieni şi subhioidieni (osul hioid - os nepereche situate în partea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osteofibros al limbii);
3. Muşchii trunchiului: sunt grupaţi în:
muşchii spatelui şi cefei: muşchiul trapez, marele dorsal, muşchii şanţurilor vertebrale;
muşchii toracelui: muşchii pectorali, muschii dinţaţi, muşchii intercostali;
4. Muşchii abdomenului: sunt muşchi laţi, prin contracţiile lor, măresc normalsiunea din interiorul abdomenului, permiţând declanşarea unor procese fiziologice: expiraţia, defecaţia, micţiunea, etc.
muşchii drepţi abdominali;
muşchii oblici externi;
muşchii oblici interni:
5. Muşchii membrelor superioare:
muşchii centurii scapulare: muşchiul deltoid, la nivelul umărului;
muşchii membrului superior liber:
muşchiul braţului: bicepsul (anterior) şi tricepsul (posterior);
muşchii antebraţului: flexori şi extensori ai degetelor, pronatori şi supinatori;
muşchii mâinii: la nivelul palmei se găsesc muşchi numai pe faţa anterioară şi între oase; muşchii lipsesc pe dosul palmei.
Supinaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu faţa palmei snormal înainte.
Pronaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu dosul palmei snormal înainte
6. Muşchii membrelor inferioare:
muşchii centurii pelviene: muşchii fesieri;
muşchii membrului inferior liber:
muşchii coapsei: anterior, muşchiul croitor şi cvadricepsul femural, în profunzime muşchii adductori, posterior, muşchiul biceps femural;
muşchii gambei: muşchiul gastrocnemian, muşchiul solear, care formează o unitate funcţională numită triceps sural, se continuă cu tendonul lui Achile, care se inseră pe calcaneu; flexori şi extensori ai gambei, flexori şi extensori ai degetelor; pronatori şi supinatori ai piciorului
muşchii piciorului: planta, faţa prin care piciorul se spijină pe sol, normalzintă muşchi flexori şi extensori ai degetelor
Proprietăţile muşchilor:
Contractilitatea: este proprietatea muşchilor de a dezvolta o tensiune asupra punctelor de fixare pe oase.
Excitabilitatea : este proprietatea muşchilor de a răspunde printr-o contracţie când sunt stimulaţi adecvat.
Elasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a-şi reveni la forma iniţială când forţa încetează să mai acţioneze.
Plasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se întinde fără creşterea tensiunii interne. Se întâlneşte la muşchii netezi din pereţii organelor cavitare şi permite umplerea acestor organe.
Tonusul muscular: este starea permanentă de uşoară contracţie a unui muşchi aflat în repaus. Menţine forma muşchiului şi exnormalsia feţei.
Fiziologia muşchilor scheletici
Muşchii scheletici prin contracţii pun în mişcare oasele, asigurănd scimbarea poziţiei corpului sau schimbarea poziţiei unei anumite părţi din corp.
Clasificarea contracţiilor musculare: în funcţie de modificarea dimensiunilor şi a tensiunii interne, contracţiile pot fi:
izometrice: lungimea muşchiului se menţine constantă, dar creşte tensiunea internă; acest tip de contracţie nu realizează lucru mecanic.
izotonice: lungimea muşchiului se se modifică, dar tensiunea internă se menţine; acest tip de contracţii realizaează lucrul mecanic.
auxotonice: sunt contracţii în care se modifică atât tensiunea internă cât şi lungimea muşchiului.
Contracţiile din timpul activităţii obişnuite sunt contracţii auxotonice.
Manifestările contracţiei musculare:
manifestări electrice: constau în apariţia unor curenţi electrici în muşchi, în timpul contracţiei acestora. Aceşti curenţi sunt numiţi potenţiali de acţiune şi se deplasează în lungul fibrelor musculare cu o viteză de 30 m/s. Activitatea electrică a unui muşchi poate fi înregistrată obţinându-se electromiograma.
manifestări chimice: procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. Metabolismul muscular este anaerob, fără oxigen, în primele 45-90 s a unui efort moderat sau intens, timp necesar aparatului vascular să regleze aportul de oxigen. După primele 2 minute de efort, necesităţile energetice sunt satisfăcute în cea mai mare parte aerob, cu oxigen.
manifestări mecanice: se studiază cu ajutorul miografului. Sunt renormalzentate de contracţiile propri-zise ale muşchiului. Aplicarea unui stimul unic cu valoare prag determină o contracţie musculară unică numită secusă.
Fazele secusei:
perioada de latenţă: 0,01s, renormalzintă intervalul de timp cuprins între aplicarea stimulului şi apariţia contracţiei.
perioada de contracţie: 0,04s, muşchiul se scurtează.
perioada de relaxare: 0,05s, muşchiul revine la starea de repaus.
Tetanosurile: sunt contracţii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe muşchi. Pot fi: tetanos complet şi tetanos incomplete.
Tetanosurile incomplete: frecvenţa stimulilor este mică (10-20 stimuli/s). Această frecvenţă fiind mică între 2 stimuli, muşchiul începe să se relaxeze, dar următorul stimul cade pe muşchi înainte de terminarea relaxării acestuia. Datorită acestui fapt, miograful înscrie un platou dinţat. Aceste tetanosuri incomplete este o însumare parţială a secuselor.
Tetanosurile complete: stimulul următor cade pe perioada de contracţie a stimulului anterior, astfel că între stimuli nu mai există perioade de relaxare. În acest caz, miograful înscrie un platou drept.
Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse pentru că comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare.
Există însă în organism şi situaţii în care contracţia este o secusă. De ex. frisonul, sistola cardiacă, contracţia obţinută în urma reflexului.
manifestări termice: se datorează fenomenelor biochimice din fibra musculară. Randamentul contracţiilor musculare este doar de 30 %, ceea ce înseamnă că 70 % din energia produsă în timpul contracţiei musculare se pierde sub formă de căldură.
FUNCTIA DE NUTRITIE
I. SISTEMUL CIRCULATOR
Componentele sistemului circulator sunt:
I.1. sistemul cardiovascular format din inima si vase de sange;
I.2. sistemul limfatic format din vase limfatice, ganglioni limfatici si organe limfoide (splina, timusul, amigdale).
Prin intermediul sangelui si al limfei, sistemul circulator, indeplineste trei functii esentiale:
de transport (al substantelor necesare organismului);
de reglare (in termoreglare);
de protectie (in imunitate).
I.1. SISTEMUL CARDIOVASCULAR
A. INIMA
Inima este un organ musculos, cavitar, situat in cutia toracica, intre cei doi plamani, intr-o regiune numita mediastin. Are forma conica si este orientata cu varful (apexul) snormal diafragm. Greutatea inimii este de 250-300 g, iar volumul este asemanator pumnului drept. Invelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi:
Inima este divizata in patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea comunica intre ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare normalvazute cu valvule unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul atrioventricular drept normalvazut cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica cu ventriculul stang (Vs) prin orificiul atrioventricular stang normalvazut cu valvula bicuspida (mitrala). Atriile sunt separate intre ele prin septul interatrial. La nivelul acestuia, in viata intrauterina, exista orificiul Botallo, prin care cele doua atrii comunica intre ele. Dupa nastere, acest orificiu se inchide. Ventriculele sunt separate intre ele prin septul interventricular. Atriile si ventriculele sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriile sunt situate in partea superioara a inimii si prin contractie pompeaza simultan sangele in ventricule prin orificiile atrio-ventriculare, normalvazute cu valve atrio-ventriculare. In atriul drept se deschide vena cava inferioara care colecteaza sangele venos din jumatatea inferioara a corpului. Cand atriul se contracta, sangele trece in ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, normalvazut cu valvula tricuspida. Cuspidele valvei sunt orientate snormal ventricul, datorita unor corzi tendinoase, fixate pe peretele ventricular prin muschii papilari, de forma conica. Aceste structuri impiedica valvele sa se deschida snormal atrii, atunci cand ventriculele se contracta. Contractiile ventriculare inchid valvula tricuspida si imping sangele prin trunchiul pulmonar catre arterele pulmonare. La baza trunchiului pulmonar se afla valvula semilunara pulmonara, care impiedica sangele sa se intoarca snormal ventricul. In atriul stang se deschid patru vene pulmonare, care aduc sange oxigenat de la plamani. Prin contractia atriului, sangele trece in ventriculul stang prin orificiul atrioventricular stang normalvazut cu valvula bicuspida (mitrala). Cand ventriculul se contracta, valvula se inchide si sangele oxigenat trece prin valvula semilunara in portiunea ascendenta a aortei.
Stratul de tesut conjunctiv dens, situat intre atrii si ventricule constituie scheletul fibros al inimii. Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataseaza de fata superioara a acestui schelet fibros, iar fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataseaza de fata inferioara a scheletului fibros. Intrucat, miocardul atrial este separat structural si functional de miocardul ventricular si pentru a transmite potentialele de actiune de la atrii catre ventricule, este necesara interventia unui tesut conducator specializat numit tesut nodal.
Alcatuirea tesutului nodal din:
nodulul sinoatrial - situat in peretele atriului drept, in apropierea orificiului de varsare a venei cave superioara;
nodulul atrioventricular - situat in septul interatrial;
fasciculul atrioventricular (Hiss) - situat in septul interventricular;
reteaua Purkinje - rezulta din ramificatiile fasciculului Hiss in peretii ventriculari;
Tesutul nodal asigura contractiile inimii chiar si atunci cand este scoasa din corp (automatismul cardiac).
Vascularizatia inimii este asigurata de circulatia coronara, alcatuita din vasele ce asigura irigarea inimii:
2 artere coronare - se desprind din aorta, imediat la iesirea din ventricul; in cazul blocarii circulatiei pe una din ramuri, datorita unui cheag de sange sau a unui spasm arterial ( contractie brusca, exagerata a musculaturii ), teritoriul nevascularizat se necrozeaza si se produce infarctul miocardic;
capilare, vene coronare - se deschid intr-un sinus coronar, iar de aici sangele trece in atriul drept;
Inervatia inimii este asigurata de plexul cardiac. Simpaticul are efect cardioaccelerator si vasodilatator coronarian. Parasimpaticul are efect cardioinhibitor si actioneaza in special asupra nodulilor sinoatrial si atrioventricular.
Proprietatile miocardului
1. Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli care egaleaza sau depasesc valoarea prag. Aceasta renormalzinta legea “ tot sau nimic “. Inima este excitabila numai in faza de relaxare (diastola), iar in sistola se afla in stare refractara absoluta si nu raspunde la stimuli. Aceasta renormalzinta “ legea neexcitabilitatii periodice a inimii “.
2. Automatismul renormalzinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale membranelor celulare acestuia. Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori externi. Caldura, influentele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie (accelerarea functiei cardiace). Frigul, influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie (rarirea ritmului cardiac).
3. Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia in toate fibrele sale. Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga in peretii atriilor, ajung in nodulul atrioventricular si prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, la tesutul miocardic ventricular. Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar tesutul miocardic adult raspunde la contractii.
4. Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui stimul prin modificari ale dimensiunilor si tensiunii. In camerele inimii se produce o normalsiune asupra continutului sangvin si are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie este mai mare in ventricule decat in atrii, iar cea mai mare este in ventriculul stang. Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile se numesc diastole.
Ciclul cardiac este format dintr-o sistola si o diastola. La un ritm de 75 batai/minut, ciclul cardiac dureaza 0,8 s. Intre sistola atriala si cea ventriculara este o diferenta de 0,1s datorita intarzierii propagarii impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular.
Valori masurabile in ciclul cardiac:
debitul sistolic- vlumul de sange expulzat de inima intr-o sistola, aproximativ 75 ml;
debitul cardiac- volumul de sange trimis in organism/minut= debitul sistolic x frecventa cardiaca 75 x 75 = 5,5 l/min.
travaliul cardiac- lucrul mecanic al inimii in sistola = volumul sistolic x normalsiunea arteriala medie = 75 ml x 100 mmHg.
Ciclul cardiac este insotit de manifestari acustice, mecanice si electrice a caror cunoastere permite anormalcierea starii de sanatate a organismului, a functionarii normale a inimii.
Manifestarile acustice sunt renormalzentate de cele doua zgomote cardiace:
zgomotul sistolic ( I ) - produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare si de sistola ventriculara, este mai lung si de tonalitate joasa;
zgomotul diastolic ( II ) - produs de inchiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte si ale arterei pulmonare, este scurt si ascutit.
Manifestarile mecanice sunt:
socul apexian- care se petrece ca o “ lovitura “a varfului inimii in spatial V intercostal stang, in sistola;
pulsul arterial- unda de distensie a peretelui arterial, provocata de variatiile ritmice ale normalsiunii sangvine, determinate de contractiile cardiace; este masurabil in orice punct unde o artera poate fi comnormalsata pe un plan osos.
Manifestarile electrice - se inregistreaza sub forma electrocardiogramei ( EKG ). Dispozitivul de inregistrare a electrocardiogramei se numeste electrocardiograf. Acesta consta in doi electrozi care masoara diferenta de potential intre bratul stang si bratul drept, intre bratul drept si piciorul stang si intre bratul stang si piciorul stang. Fiecare ciclu cardiac produce trei unde, numite P, QRS si T.
P renormalzinta propagarea depolarizarii prin miocardul atrial,
QRS renormalzinta propagarea depolarizarii prin miocardul ventricular,
T renormalzinta repolarizarea ventriculelor. Repolarizarea atriilor are loc simultan cu QRS, dar este mascata de amplitudinea depolarizarii ventriculare. Fonograma renormalzinta inscrierea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea mecanica a inimii.
B. VASELE DE SANGE
Vasele de sange alcatuiesc o retea prin care sangele circula de la inima catre toate organele corpului (artere) si de aici inapoi, la inima (vene). Sangele care pleaca de la inima se numeste sange arterial, este de culoare rosu aprins ca urmare a concentratiei mari de oxihemoglobina din eritrocite. Sangele care se intoarce la inima se numeste sange venos, este de culoare rosu inchis ca urmare a concentratiei mari de carbohemoglobina din eritrocite.
1. Arterele:
normalzinta un strat muscular gros, ce le permite propulsarea sub normalsiune mare a sangelui de la inima;
valoarea medie a normalsiunii intraarteriale este de 100 mm Hg;
peretele aortei si al arterelor mari cuprinde numeroase fibre de elastina printre celulele musculare netede, conferind elasticitate vaselor respective; astfel, se asigura un flux continuu al sangelui; arterele mici si arteriolele sunt mai putin elastice si au stratul muscular mai gros in raport cu diametrul lumenului; aceste vase opun rezistenta curgerii sangelui, deoarece se destind foarte putin.
2. Venele:
normalzinta un strat muscular subtire, ce le permite sa se largeasca suficient pentru a se adapta cresterilor de volum sangvin;
venele situate sub nivelul inimii normalzinta valve pe peretele intern, dispuse astfel incat sangele sa curga intr-un singur sens;
valoarea medie a normalsiunii intravenoase este de 2 mm Hg;
din cauza normalsiunii scazute, venele nu pot propulsa sangele snormal inima, astfel ca ele sunt asezate printre muschii scheletici, care le comprima atunci cand sunt actionati; respiratia contribuie la propulsarea sangelui din venele abdominale in cele toracice; in inspiratie, diafragmul se contracta ( coboara ), determinand cresterea normalsiunii intraabdominale, comprimarea venelor si scaderea normalsiunii in cavitatea toracica.
3. Capilarele: vase sangvine de dimensiuni mici, desprinse din arteriole; fac legatura cu venulele sau se anastomozeaza in retele. Peretele capilarelor are o structura extrem de simpla, fiind alcatuit dintr-un singur strat de celule. Astfel, schimburile nutritive, plastice si gazoase dintre sange si tesuturi se fac prin pinocitoza, difuziune si filtrare. Cantitatea de sange care intra intr-o retea de capilare este reglata de sfincterele normalcapilare.
In arborele vascular, sangele circula prin doua sectoare distincte, unite doar la nivelul inimii. Acestea constituie circulatia sistemica (circulatia mare) si circulatia pulmonara (circulatia mica).
Circulatia sistemica cuprinde: sistemul aortic, ce asigura transportul O2 si al substantelor nutritive la tesuturi, sistemul capilar, ce asigura schimburile nutritive si gazoase la nivel tisular, si sistemul venos, prin care sangele cu CO2 se intoarce la inima. Sistemul aortic este alcatuit din artera aorta si ramurile ei, care iriga organele corpului. Artera aorta normalzinta urmatoarele portiuni: aorta ascendenta, crosa aortica si aorta descendenta toracica si abdominala. De la nivelul ei se desprind principalele artere ale corpului. Sistemul capilar face legatura intre sistemele arterial si venos. Sistemul venos este renormalzentat de cele doua vene mari: vena cava superioara si vena cava inferioara, care aduc la inima sangele neoxigenat din corp. La nivelul membrelor exista un sistem venos profund, cu vase situate in muschi, si un sistem venos superficial subcutanat, care directioneaza circulatia sangelui snormal inima.
Circulatia pulmonara asigura transportul sangelui incarcat cu CO2 de la inima la plamani, prin artera pulmonara, cu ramurile ei, dreapta si stanga, si reintoarcerea sangelui oxigenat de la plamani (in urma schimbului de gaze respiratorii) la inima, prin cele patru vene pulmonare.
normalsiunea sangvina renormalzinta normalsiunea sub care circula sangele in artere. Valoarea scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelui muscular foarte gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica. Ca urmare, normalsiunea sangelui la acest nivel, normalcum si in capilare scade foarte mult. Diametrul arteriolar poate varia prin vasoconstrictie sau vasodilatatie, influentand fluxul sangvin din capilare. Cresterea rezistentei periferice in urma vasoconstrictiei arteriolelor poate determina marirea normalsiunii sangvine. Valoarea normalsiunii sangvine este influentata de trei factori:
frecventa cardiaca;
debitul sangvin;
rezistenta periferica totala;
Cresterea oricaruia dintre parametrii enumerati poate determina cresterea normalsiunii sangvine.
Masurarea normalsiunii sangvine se face cu ajutorul tensiometrului. Acesta este alcatuit dintr-un manson pneumatic, in care se pompeaza aer cu o para de cauciuc. Stetoscopul, plasat la nivelul incheieturii brat-antebrat, permite ascultarea arterei comprimate. normalsiunea sangvina se citeste cu ajutorul unui manometru.
Pulsul sangvin - la fiecare sistola ventriculara, inima impinge deja existent in vasele sangvine. Ca urmare, se produce o dilatare brusca a peretilor aortei. Aceasta dilatare se propaga cu o viteza de 10 ori mai mare ca cea a fluxului sangvin si renormalzinta pulsul sangvin.
Boli ale inimii:
endocardite - inflamarea endocardului si a valvelor inimii;
miocardite - inflamatii ale miocardului;
pericardite - inflamatii ale pericardului;
insuficienta cardiaca - inima nu mai poate asigura o circulatie normala a sangelui; factorii favorizanti sunt: bolile valvelor inimii, efortul fizic mare, infectiile, anemiile, lipsa unor hormoni, a unor saruri minerale, deformatii toracice, boli pulmonare si renale, hipertensiune arterial, ateroscleroza;
cardiopatia ischemica - apare ca o consecinta a aterosclerozei coronariene, ceea ce are ca efect oxigenarea insuficienta a inimii; este acompaniata de angina pectorala, care se manifesta prin durere interna, localizata in dreptul inimii, dar care se extinde de-a lungul mainii stangi pana la nivelul degetului mic si este insotita de senzatia de moarte iminenta; cardiopatia ischemica duce, in final la infarctul miocardic, care apare datorita astuparii complete si definitive a unei artere coronare si duce la necrozarea teritoriului de muschi cardiac hranit de artera coronara respectiva.
Boli ale vaselor de sange:
ateroscleroza - consta in ingrosarea arterelor datorita depunerilor de ateroame (placi lipidice) in peretele vascular, ceea ce duce la diminuarea lumenului arterial; uneori lumenul este astupat complet, intrerupandu-se alimentarea cu sange a unui organ; procesul incepe prin deteriorarea endoteliului vascular ca urmare a fumatului, hipertensiunii, concentratiei mari de colesterol in sange sau a diabetului;
arteritele - inflamatii ale arterelor, netratate duc la cangrena;
flebite - inflamatia venelor;
tromboflebite - inflamatii ale venelor si formarea de cheaguri de sange in vene;
varicele - dilatarea venelor, tulburari circulatorii care pot duce la atrofii musculare, ulceratii ale gambelor, edeme cronice masive;
I.2. SISTEMUL LIMFATIC
Sistemul limfatic renormalzinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din vase limfatice , ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt:
redarea lichidului interstitial circuitului sangvin;
transportul lipidelor absorbite din intestin catre sange;
protectia organismului impotriva agentilor patogeni (imunitatea) prin intermediul limfocitelor, produse in maduva osoasa, organe si tesuturi limfoide.
1. Vasele limfatice
a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la capete si formeaza retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu caracteristic, poros, care permita accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor, microorganismelor si lipidelor absorbite din intestinul subtire.
b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este asemanator peretelui venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern normalvazut cu valve. Limfa este propulsata de-a lungul ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale (cand circula de sus in jos) sau prin normalsiunea exercitata de contractile musculare si alte miscari ale corpului (cand circula in sens antigravitational). Ducturile limfatice dreneaza limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul toracic (dreneaza limfa din extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea stanga a capului si gatului; in zona abdominala normalzinta o dilatare numita cisterna chili; ductul toracic se varsa in vena subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din extremitatile superioare, zona toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se varsa in vena subclaviculara dreapta).
2. Ganglionii limfatici
Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt inchisi in capsule de tesut conjunctiv fibros, din care pornesc snormal interior septuri de tesut conjunctiv numite trabecule. normalzinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula conjunctiva, si medulara, la interior. Zona medulara este formata din tesut reticular ce contine celule fagocitare, al caror rol consta in purificarea lichidului ce ajunge la acest nivel. In tesutul reticular se gasesc si centrii germinativi, unde se produc limfocitele, care au rol in raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai multe vase limfatice aferente si il paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o denormalsiune de pe fata concava a nodulului).
Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului. Principalele grupe sunt:
ganglionii popliteali si inghinali (pentru regiunea inferioara a corpului);
ganglionii lombari (pentru regiunea pelviana);
ganglionii cubitali si axilari (pentru regiunea superioara);
ganglionii toracali (in zona pieptului);
ganglionii cervicali (in zona gatului);
in peretele intestinului subtire se gasesc numerosi ganglioni limfatici si agregate de tesut limfatic numite foliculi limfatici sau Peyer.
3. Organele limfoide
a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac, acoperita de peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii, filtrarea sangelui si distrugerea hematiilor batrane. normalzinta o portiune rosie (pulpa rosie), pentru stocarea eritrocitelor batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii germinativi pentru producerea limfocitelor .
b. Timusul (vezi “ Glandele endocrine “);
c. Amigdalele, in numar de trei perechi (palatine, faringiene si linguale), se gasesc in zona faringelui; rolul lor consta in apararea contra agentilor patogeni ce patrund in gat, in nas si in urechi.
Organele limfoide au functii specifice in imunitate:
imunitatea nespecifica (innascuta), realizata prin mecanisme ca fagocitoza, febra si eliberarea de interferon;
imunitatea specifica (dobandita), care implica interventia limfocitelor si este directionata catre anumite molecule sau catre parti ale anumitor molecule numite antigene.
Sistemul imun are doua componente:
sistemul imun umoral, care implica diverse tipuri de proteine numite anticorpi, care circula prin sange si plasma, lichide numite generic “ umori “; acest sistem actioneaza asupra agentilor patogeni normalzenti in fluidele corpului;
sistemul imun mediat celular, se desfasoara prin actiunea unor celule speciale care circula prin sange si limfa; actioneaza asupra agentilor patogeni care au patruns deja in celulele gazda.
Sistemul imun intra in actiune atunci cand detecteaza normalzenta unor substante straine in organism (antigene). Acestea pot proveni de la bacterii, de la virusuri, dar si de la tesuturi sau organe transplantate de la o alta persoana. Capacitatea de a distinge substantele proprii de cele straine renormalzinta una ditre cele mai importante caracteristici ale sistemului imun. O alta trasatura remarcabila a sistemului imun este capacitatea de a-si “ aminti “ structura biochimica a antigenelor si de a reactiona prompt la un nou contact.
Termenul de imunitate se refera la protectia conferita de organism in urma unei expuneri anterioare la agenti patogeni, cand a sintetizat anticorpi (proteine care anihileaza antigenele). Astfel se explica imunitatea dobandita dupa o boala ca varsatul de vant sau rujeola: contractata in copilarie, confera imunitate la noi contacte cu virusul care o provoaca. Sistemul imun raspunde la un anumit antigen sintetizand anticorpi specifici.
Anticorpii constituie o clasa de proteine numite imunoglobuline. Imunitatea poate fi dobandita prin vaccinare, cand sistemul imun este adus in contact cu forme attenuate ale agentilor patogeni. Acestea nu pot provoca boala, dar seamana cu agentii care o provoaca.
Exista doua tipuri de imunitate:
activa: cand agentii patogeni patrund in organism pe cale naturala sau artificiala;
pasiva: dobandita in urma unui transfer de anticorpi, nu este de durata, deoarece sistemul imun nu a fost stimulat, iar anticorpii respectivi circula prin sange doar cateva saptamani sau luni (de exemplu, anticorpii care trec prin placenta de la mama la fat).
Limfocitele mediaza raspunsul imun in cazul ambelor sisteme imunitare. Exista doua tipuri de limfocite:
limfocite B: produc anticorpi si mediaza imunitatea umorala;
limfocite T: mediaza imunitatea celulara.
Ambele tipuri de celule rezulta prin diviziuni succesive ale unor celule initiale (stem) din ficat (la embrion) si din maduva osoasa (la adult). Celulele initiale destinate sa devina limfocite migreaza in timus, transformandu-se in limfocite T, sau raman in maduva osoasa devenind limfocite B. Limfocitele tinere migreaza apoi in organele limfoide, unde se matureaza. Limfocitele mature intra in circulatia sangvina si limfatica.
Boli ale sistemului imun:
artrita reumatoida: inflamarea articulatiilor, deoarece unii anticorpi ataca si distrug alti anticorpi, aflati in acelasi organism;
boala lui Hashimoto: producerea de autoanticorpi care ataca tiroida;
trombocitopenia: autodistrugerea trombocitelor proprii la contactul cu anumite medicamente;
hepatiata B: formarea complexului antigen-anticorp viral duce la periartrite (inflamarea peretilor arterelor si arteriolelor);
lupusul eritematos: producerea de anticorpi impotriva propriului ADN;
alergiile: reactii exagerate la antigene specifice; nu se cunoaste mecanismul acestui raspuns care pare inutil, dar care poate fi foarte periculos; reactiile alergice sunt extrem de rapide si pot fi provocate de cantitati infime de alergene; pot fi produse in cavitatea nazala si in bronhii, in tractul gastrointestinal sau la nivelul pielii. Anticorpii declanseaza reactia alergica prin legarea la celule speciale din tesutul conjunctiv. In momentul legarii, celulele respective elibereaza histamina, raspunzatoare de simptomele alergiei: stranut, iritatie nazala, mancarimi ale pielii, lacrimare. Uneori la contactul sistemului imun cu un alergen cum ar fi veninul de albine, se poate declansa socul anafilactic, care se traduce prin scaderea brusca a normalsiunii sangvine ca urmare a eliberarii unei cantitati mari de histamine, ceea ce poate duce la moarte rapida.
II. SISTEMUL DIGESTIV
A. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV
Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor şi absorbţia nutrimentelor. În tubul digestiv are loc normallucrarea mecanică, fizică şi chimică a alimentelor, absorbţia lor şi eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secreţiile lor la procesele de digestie.
Sistemul digestiv este format din: tub digestiv si glande anexe.
II. 1. TUBUL DIGESTIV
Peretele tubului digestiv este format din patru tunici:
1. Cavitatea bucala
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, este desparţită de arcadele alveolo-gingivo-dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o parte, buze şi obraji, pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile interdentare şi prin spaţiul retromolar. În vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei parotide), în dreptul molarului II superior.
Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte şi pe laturi de arcadele alveolo-gingivo-dentare, în sus de bolta palatină, care o separă de fosele nazale, în jos de planşeul bucal pe care se află corpul limbii şi glanda sublinguală. Posterior, cavitatea bucală comunică cu faringele prin istmul gâtului,circumscris superior de vălul palatin, pe margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare), iar în jos de limbă. Bolta palatină este formată în partea anterioară de palatul dur. Scheletul palatului dur este acoperit de mucoasa palatină şi este format în două treimi anterioare de procesele palatine ale osului maxilar, iar în treimea posterioară de lamele orizontale ale osului palatin. Vălul palatin (palatul moale), continuă înapoi palatul dur şi se normalzintă ca o membrană musculo-membranoasă mobilă, care are doua feţe şi două margini.Una din feţe este anterioară, concavă, acoperită de un epiteliu pluristratificat pavimentos moale, cea de a doua faţă este posterioară, convexă, acoperită de un epiteliu cilindric simplu. Dintre cele două margini, una este anterioară şi aderă la palatul dur, cea de-a doua este liberă. Marginea liberă normalzintă central o proeminenţă, numită lueta (omuşorul), iar lateral se normallungeşte cu două arcuri: unul anterior, prin care coboară muşchiul palatoglos, celălalt posterior, prin care coboară muşchiul palato-faringian. Între cele două arcuri se află amigdala palatină, formaţiune cu rol în apărarea organismului împotriva infecţiilor.
Planşeul bucal este format din cei doi muşchi milohioidieni, întinşi între linia milohioidiana a mandibulei şi osul hioid. Sub muşchiul milohioidian se aflî muşchiul digastric. Pe planşeul bucal se află glandele sublinguale şi corpul limbii. Pereţii cavităţii bucale sunt vascularizaţi de ramuri provenite din artera carotidă externă. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele cavităţii bucale ajung în ganglionii cervicali situaţi în jurul venei jugulare interne. Inervaţia senzitivă este asigurată de ramuri din nervul trigemen.
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lânga rol în masticaţie şi deglutiţie, mai are rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită normalzenţei, la nivelul limbii, a papilelor gustative. Limba normalzintă un corp situat în cavitatea bucală şi o rădăcină , snormal faringe. Rădăcina limbii este fixată de hioid prin membrana hioglosiană şi de baza epiglotei prin trei ligamente gloso-epiglotice. Între aceste ligamente, care ridică repliuri, se află două adâncituri numite valecule. Între corpul şi radacina limbii se afla şanţul terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme, sub forma literei “V“. Fata inferioara a corpului limbii este legata de mucoasa planşeului bucal prin frâul limbii. De o parte şi de alta a frâului limbii se află o proeminenţă, numită caruncula sublinguală, în care se deschid canalul glandei submandibulare şi canalul glandei sublinguale. Pe rădăcina limbii (faţa ei posterioară) se află amigdala linguală. În structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muşchi striati şi o mucoasă.
Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi două membrane fibroase: septul limbii şi membrana hioglosiana întinsă de la hioid snormal limbă.
Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii (muşchiul transvers, muşchiul vertical, muşchiul lingual longitudinal superior, muşchiul lingual longitudinal inferior, stâng şi drept) şi extrinseci (stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capăt prins pe oase sau muşchii palatoglos sau amigdaloglos, şi cu celălalt pe palatul moale sau amigadala palatină.
La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu mucoasa bucală, având în structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos, necheratinizat. Pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei se găsesc papilele linguale, care oferă limbii un aspect catifelat.
Papilele circumvalate (caliciforme) formeaza “V“-ul ligual cu deschiderea snormal înainte şi sunt in numar de 7-11. Fiecare dintre aceste papile normalzintă, în centru, o ridicătură centrală, înconjurată de un şanţ circular în care se găsesc numeroşi muguri gustativi.
Papilele foliate sunt localizate de-a lungul porţiunilor posterioare ale marginilor limbii. Au forma unor foi de carte, normalzentând 8-10 pliuri mucoase, dispuse perpendicular.
Papilele fungiforme au forma asemanatoare unor ciuperci şi sunt mai răspândite înaintea “ V “-ului lingual.
Toate aceste trei categorii de papile au în structură muguri gustativi. La nivelul limbii, se mai descriu şi papile filiforme, formaţiuni conice, cu vârful ramificat. Ele sunt situate pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei; au rol mecanic, deoarece nu au muguri gustativi.
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera linguală. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele ajung în ganglionii submandibulari şi cervicali.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos şi de nervul glosofaringian, inervaţia senzorială gustativă prin nervii VII. IX, X, V.
Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea articulată. La om, există două tipuri de dentiţii:
temporară (de lapte) formata din 20 dinţi; apare dupa 6-8 luni şi este completă în jurul vârstei de 2-3 ani;
permanentă (definitivă) formată din 32 dinti; apare între 6-13 ani, (exceptând molarul III maseaua de minte) care apare mai târziu (18-20 ani) sau deloc.
Toţi dintii, normalzintă
coroană, de culoare albă, depăşeşte alveola dentară, fiind vizibilă în cavitatea bucală.
col este regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana, la nivelul lui se afla inelul gingival (mijloc de fixare al dintelui).
radacină. este inclusa in alveola si poate fi unica (incisivi, canini, normalmolari), dubla (molari) sau tripla (molari).
In coroana dintelui se afla camera pulpara, care la nivelul radacinii se continua cu canalul dentar. Cavitatea si canalul dentar contin pulpa dintelui, care are in structura sa tesut conjunctiv, vase si nervi ce patrund prin orificiul dentar de la nivelul radacinii. In afara camerei pulpare si a canalului dentar, dintele este format dintr-un tesut calcificat, numit dentina (ivoriu), de culoare alba. La nivelul coroanei, dentina este dublata de un tesut dur, smaltul, iar la nivelul radacinei de cement. Smaltul este cea mai dura structura a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de magneziu, floruri de Na si K. Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de sustinere ale dintelui.
Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera maxilara interna. Sangele venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in final in ganglionii submandibulari si cervicali.
Inervatia dintilor este asigurata de nervul trigemen.
2. Faringele
Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pana in dreptul vertebrei C6 unde se continua cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se ingusteaza de sus in jos, cu lungimea de 15 cm. Fata posterioara a faringelui delimiteaza, imnormaluna cu coloana vertebrala tapetata de muschii normalvertebrali, spatial retrofaringian. Fetele laterale ale faringelui, la nivelul capului, vin in raport cu spatiul mandibulo-faringian cuprins intre mandibula si faringe, iar la nivelul gatului cu lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul vag situate intre cele doua formatiuni vasculare.
Cavitatea faringelui este divizata in trei etaje:
In structura faringelui se afla o aponevroza intrafarigiana, muschi si o mucoasa. La exterior este acoperit de adventitia faringelui formata din tesut conjunctiv lax. Aponevroza intrafaringiana se gaseste la nivelul peretilor laterali si posterior ai faringelui si se insera superior pe baza craniului; are o structura fibroasa si este rezistenta. Muschii faringelui sunt striati, grupati in muschi constrictori (prin contractia lor micsoreaza diametrul antero-posterior si transversal al faringelui) si ridicatori (prin contractia lor ridica faringele in timpul deglutitiei ).
La interior, faringele este captusit de o mucoasa care are in structura sa un epiteliu cilindric ciliat la nivelul rinofaringelui si un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui si laringofaringelui. La exterior, faringele este acoperit de adventitia faringelui, care se continua cu adventitia esofagului.
Vascularizatia faringelui este realizata de ramuri din artera carotida externa. Sangele venos este drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii cervicali.
Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de nervul vag.
3. Esofagul
Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe snormal stomac. Limita lui superioara corespunde vertebrei C6, iar cea inferioara orificiului cardia prin care esofagul se deschide in stomac. In traiectul sau, esofagul strabate regiunea cervicala, toracala, diafragma si ajunge in abdomen, terminandu-se in stomac. Esofagul are o lugime de 25 cm.
In regiunea cervicala, esofagul vine in raport anterior cu traheea, posterior cu coloana vertebrala, iar lateral cu lobii laterali ai glandei tiroide si cu manunchiul vasculo-nervos al gatului (artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul vag). In regiunea toracala, deasupra vertebrei T4 (locul de bifurcare al treheei in cele doua bronhii) vine in raport cu traheea, iar sub T4 cu pericardul. Lateral, esofagul toracic vine in raport cu plamanii, iar posterior cu coloana vertebrala. In abdomen vine in raport, la stanga, cu fundul stomacului, la dreapta si anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. In traiectul sau, esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care initial este la stanga, iar in partea inferioara se aseaza posterior de el.
Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aorta, arterele diafragmatice si artera gastrica stanga. Sangele venos al esofagului abdominal se varsa in vena porta, a esofagului toracic in sistemul azygos, iar a esofagului cervical in vena jugulara. Limfaticele esofagului cervical ajung in ganglionii cervicali, ai esofagului toracic in ganglionii traheo-bronhici si mediastinali posteriori, iar ai esofagului abdominal in ganglionii gastrici.
4. Stomacul
Stomacul este portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, fiind situat in etajul supramezocolic al cavitatii abdominale, intre splina si ficat. In stare de umplere are 25 cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui este de 1300-1500 cm3. Stomacul are forma literei “ J”, cu o portiune verticala mai lunga si cu una orizontala mai scurta. Stomacul are doua fete (anterioara, posterioara), doua margini, denumite curburi (curbura mare si curbura mica) si doua orificii (cardia si pilorul). Cele doua fete ale stomacului sunt acoperite de peritoneu, care ajuns la nivelul curburilor, se reflect ape organele vecine, formand ligamente.
De pe mica curbura, prin reflexia peritoneului, se formeaza micul epiploon (ligamentul gastro-duodeno-hepatic) care leaga mica curbura de fata inferioara a ficatului. De pe marea curbura, prin reflectarea peritoneului, se formeaza ligamentele: gastro-diafragmatic, care leaga marea curbura de diafragm, ligamentul gastro-splenic, intre marea curbura si splina, si ligamentul gastro-colic, intre marea curbura si colonul transvers, ce se leaga de marele epiploon.
Fata anterioara a stomacului normalzinta o portiune superioara, care corespunde peretelui toracic, si una inferioara, care corespunde peretelui abdominal. Portiunea toracala vine in raport cu diafragma si cu coastele 5-9 din partea stanga. In portiunea abdominala, fata anterioara a stomacului vine in raport cu lobul stang al ficatului, iar mai lateral cu peretele muscular al abdomenului.
Fata posterioara a stomacului, vine in raport cu rinichiul stang, suprarenala stanga, corpul si coada pancreasului, splina si artera splenica.
Curbura mare este convexa, la nivelul ei se sfla arcul vascular al marii curburi, format din artera gastro-epiploica dreapta si din artera gastro-epiploica stanga, normalcum si ligamentele gastro-diafragmatic, gastro-frenic si gastro-colic.
Curbura mica este concava, la nivelul ei se gaseste arcul vascular al micii curburi format din artera gastrica stanga din trunchiul celiac si artera gastrica dreapta, din artera hepatica proprie, cat si micul epiploon care leaga stomacul de ficat.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunica cu esofagul, este pe flancul stang al vertebrei T11. Orificiul pilor, prin care stomacul comunica cu duodenul, se afla in dreptul flancului drept al vertebrei L1. Este normalvazut cu sfincterul piloric. Cand stomacul este umplut, pilorul coboara si se deplaseaza snormal stanga. Sfincterul piloric are consistenta dura la palpare.
Structura stomacului: 1. esofag; 2. cardia; 3. corpul stomacului; 4. curbura mica; 5. duoden; 6. fundul stomacului; 7. tunica seroasa; 8. musculatura longitudinala; 9. musculatura circulara; 10. musculatura oblica; 11. curbura mare; 12. pliuri ale mucoasei; 13. antrul piloric; 14. pilor.
Subimpartirea stomacului: trecand un plan prin incizura gastrica situata la nivelul micii curburi, unde aceasta isi schimba directia, impartim stomacul in doua portiuni: portiunea verticala, situate deasupra planului, si portiunea orizontala, sub acest plan. Portiunea verticala are doua parti: fundul stomacului, care contine punga cu aer a stomacului, si corpul stomacului. Portiunea orizontala are si ea o zona mai dilatata, care contine corpul stomacului (antrul piloric), si alta care se continua cu duodenul, numita canal piloric.
Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului celiac: artera hepatica, gastrica stanga si splenica. Artera splenica iriga marea curbura a stomacului prin artera gastroepiploica stanga care primeste si ramuri din artera gastro-duodenala, provenita din artera hepatica comuna. Artera gastrica stanga iriga mica curbura a stomacului imnormaluna cu artera gastrica dreapta din artera hepatica proprie. Sangele venos ajunge in vena porta.
Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice si parasimpatice. Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele stomacului plexul mienteric si plexul submucos.
4. Intestinul subtire
Intestinul subtire este portiunea din tubul digestiv cuprinsa intre stomac si intestinul gros. In functie de mobilitatea sa, are o prima portiune fixa, numita duoden, si o a doua, mai lunga si mobila, numita jejuno-ileon. Lungimea intestinului subtire este de 4-6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul duodenului si de 2-3 cm la nivelul jejuno-ileonului.
4.1. Duodenul
Duodenul este prima portiune a intestinului subtire si are forma de potcoava, cu concavitatea in sus, in care se afla capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Incepe la nivelul pilorului si se indreapta snormal vezica biliara, unde coteste, devenind descendent. La acest cot se formeaza flexura duodenala superioara. Ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteste din nou, formand flexura duodenala inferioara. Trece anterior de coloana vertebrala, vena cava inferioara si aorta, dupa care coteste a treia oara, devenind ascendent, si urca pe flancul stang al coloanei pana la L2, unde se termina la nivelul flexurii duodeno-jejunale.
I se descriu patru portiuni:
portiunea superioara, intre pilor si vezica biliara, vine in raport superior si anterior cu ficatul si vezicula biliara, posterior cu canalul coledoc si vena porta, iar inferior cu capul pancreasului;
portiunea descendenta, intre vezica biliara si polul inferior al rinichiului drept, vine in raport anterior cu colonul transvers, posterior cu rinichiul drept, medial cu capul pancreasului si lateral cu colonul ascendent;
portiunea transversa, tine de la polul inferior al rinichiului drept pana la flancul stang al coloanei vertebrale. Posterior vine in raport cu vena cava inferioara, coloana vertebrala si aorta, iar anterior cu mezenterul si cu artera si vena mezenterica superioara aflate intre cele doua foite ale mezenterului;
portiunea ascendenta, continua portiunea normalcedenta si sfarseste la flexura duodeno-jejunala; vine in raport medial cu aorta si lateral cu rinichiul stang.
Vascularizatia duodenului este data de ramuri duodeno-pancreatice din artera gastro-duodenala, ramura a arterei hepatice comune, si din artera mezenterica superioara. Sangele venos ajunge in vena porta. Limfaticele ajung in ganglionii hepatici si in ganglionii celiaci, situati in jurul trunchiului celiac.
Inervatia este asigurata de fibre simpatico si parasimpatice, provenite din plexul celiac.
4.2. Jejuno-ileonul
Jejuno-ileonul este portiunea libera a intestinului subtire si se intinde intre flexura duodeno-jejunala si orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde si numele de intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 flexuozitati in forma de “ U “, numite anse intestinale. Jejuno-ileonul este leagat de peretele posterior al abdomenului printr-un lung mezou peritoneal, numit mezenter. Acesta normalzinta doua fete: una dreapta (anterioara), alta stanga (posterioara) si doua margini: una libera snormal intestine si alta aderenta, snormal peretele posterior al abdomenului, numita radacina. Intre cle doua foite ale mezenterului se gasesc: artera mezenterica superioara cu ramurile sale, vena mezenterica superioara, vase limfatice si ganglionii limfatici mezenterici, plexul nervos vegetative mesenteric si grasime.
Vascularizatia este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica superioara. Sangele venos este colectat de vena mezenterica superioara. Limfa este colectata in ganglionii mezenterici superiori.
Inervatia este vegetative, asigurata de plexul mesenteric superior desprins din plexul celiac.
5. Intestinul gros
Intestinul gros are o lungime de 1,50 cm, continua jejuno-ileonul si se deschide la exterior prin orificiul anal. Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin urmatoarele caracteristici:
este mai scurt si mai voluminos decat intestinul subtire;
se numeste si cadru colic, deoarece se dispune sub forma de cadru;
este parcurs de benzi musculare, numite teniile colonului;
normalzinta doua umflaturi, numite haustre, separate intre ele prin santuri transverse care proemina in lumenul intestinului sub forma de plici semilunare ale colonului;
normalzinta ciucuri de culoare galbuie, numiti apendici epiploici, in jurul teniilor musculare;
Alcatuire: Intestinul gros este subimpartit in:
cec
colon la randul sau normalzinta mai multe segmente: colonel ascendent, transvers, descendent si sigmoid
rect.
5.1. Cecul si apendicele vermiform
este prima portiune a intestinului gros, are forma unui sac;
ocupa fosa iliaca dreapta;
fata anterioara vine in raport cu peretele posterior al abdomenului, fata posterioara vine in raport cu fosa iliaca, muschiul psoas-iliac, nervul femural, fata laterala este in raport in jos cu fosa iliaca, iar mai sus cu peretele lateral al abdomenului, fata mediala vine in raport cu ansele intestinale. Pe aceasta fata se afla orificiul ileo-cecal, prin care ileonul se deschide in cec. La nivelul acestui orificiu se afla valvula ileo-cecala, cu rol de supapa intre intestinul subtire si gros. La 2-3 cm sub orificiul ileo-cecal se afla un orificiu oval, numit orificiul apendiculo-cecal, prin care apendicale se deschide in cec;
apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat in organ limfoid, are lungime de 7-8 cm si un calibru de 5-8 mm; forma lui este a unui tub cilindric; se deschide pe fata mediala a cecului prin orificiul apendiculo-cecal;
arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterica superioara; sangele venos este colectat de vena mezenterica superioara; limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori;
inervatia este vegetativa, asigurata de ramuri din plexul mezenteric superior;
5.2. Colonul
- incepe la nivelul valvulei ileo-cecale si se termina in dreptul vertebrei S3;
colonul ascendent - masoara 8-15 cm lungime, tine de la fosa iliaca dreapta pana la flexura colica dreapta; posterior vine in raport cu peretele dorsal al cavitatii abdominale si cu rinichiul drept; anterior si medial vine in raport cu ansele intestinului subtire, iar anterior si lateral si cu peretele antero-lateral al abdomenului;
colonul transvers - masoara 40-60 cm, este cuprins intre cele doua flexuri ale colonului; anterior vine in raport cu peretele ventral al abdomenului, posterior cu duodenul descendent, capul si corpul pancreasului, in sus vine in raport cu fata viscerala a ficatului, cu stomacul si cu splina, iar in jos cu ansele jejuno-ileale;
colonul descendent - masoara 14-20 cm, tine de la flexura colica stanga pana la fosa iliaca stanga, are aceleasi raporturi ca si colonel ascendent, fiind mai profund fata de acesta;
colonul sigmoid - masoara 40-50 cm, tine de la fosa iliaca stanga pana la S3; normalzinta doua segmente, unul iliac si altul pelvin; segmentul iliac ocupa fosa iliaca si vine in raport posterior cu fosa iliaca, muschiul ileopsoas si cu nervul femural; anterior, medial si lateral este acoperit de anse intestinale; segmentul pelvian vine in raport, in jos si inainte, cu vezica urinara la barbat, iar la femeie cu uterul si anexele, posterior vine in raport cu ampula rectala, iar in sus cu ansele intestinului subtire;
vascularizatia colonului este asigurata de artera mezenterica superioara si de catre artera mezenterica inferioara. Venele colonului sunt tributare venei porte. Limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori si inferiori.
inervatia vegetativa este asigurata de fibre vegetative din plexul mezenteric.
5.3. Rectul
incepe la nivelul vertebrei S3 si se sfarseste la nivelul orificiului anal;
normalzinta doua segmente: unul superior situat in cavitatea pelviana, mai dilatat, numit ampula rectala (10-12 cm lungime si 5-6 cm calibru), si altul inferior, care strabate perineul, numit canal anal (3 cm lungime);
ampula rectala vine in raport posterior cu sacrul si coccisul, anterior, la barbat, vine in raport cu vezica urinara, iar la femeie cu corpul uterului;
canalul anal strabate perineul si vine in raport anterior, la barbat, cu uretra, iar la femeie cu vagina;
arterele rectului sunt in numar de trei: artera rectala superioara, artera rectala medie si artera rectala inferioara; sangele venos din treimea superioara a rectului ajunge in vena porta prin intermediul venei mezenterice inferioare , iar din cele doua treimi inferioare ajunge in vena iliaca interna si prin intermediul acesteia, in vena cava inferioara; limfaticele rectului ajung in ganglionii mezenterici, in ganglionii iliaci si ganglionii inghinali;
inervatia este asigurata de plexul rectal, provenit din plexul mesenteric si din plexul hipogastric;
II.2. GLANDELE ANEXE TUBULUI DIGESTIV
1. Glandele salivare
Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua categorii de glande salivare:
glande salivare mici, fara canal excretor:
glandele palatine: pe mucoasa palatului;
glandele labiale: pe mucoasa buzelor;
glandele bucale: pe mucoasa obrajilor;
glandele linguale: pe mucoasa limbii;
glande salivare mari, situate in afara cavitatii bucale, sunt perechi si isi varsa produsul lor de secretie in cavitatea bucala, prin intermediul unor canale excretoare:
glanda parotida: se gaseste sub conductul auditiv extern (de unde si numele “para”= langa; “otis”= ureche) si inapoia ramurii mandibulei; cantareste 20-30 g; este strabatuta de ramurile nervului facial, de artera carotida externa si de vena jugulara externa; produsul de secretie se varsa prin canalul lui Stenon, in vestibulul superior, in dreptul molarului II; este o glanda de tip tubuloacinoasa;
glanda submandibulara: este intermediara, ca marime, intre glanda parotida si glanda sublinguala; cantareste 7-8 g; se gaseste sub planseul bucal, pe fata interna a corpului mandibulei, ocupand loja submandibulara; este o glanda tubuloacinoasa sero-mucoasa;
glanda sublinguala: este cea mai mica (3-5g); se afla deasupra diafragmei bucale; este o glanda tubuloacinoasa seromucoasa;
2. Ficatul
Ficatul este cea mai mare glanda anexa a tubului digestiv. Este situat in etajul supramezocolic, in partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a mezocolonului, la dreapta stomacului. Are o consistenta ferma si o culoare bruna. La cadavru cantareste 1500 g, iar la individul viu se adauga inca 800-1000 g cat cantareste sangele depozitat in ficat. Are forma unui ovoid taiat oblic, avand 28 cm in sens transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Ficatul are o fata superioara, una inferioara, o margine inferioara si o margine posterioara, mai lata.
Fata superioara (diafragmatica) este divizata in doi lobi (stang si drept) prin ligamentul falciform, intins de la fata superioara a ficatului la diafragma. Lobul stang este mai mic decat cel drept. Prin intermediul diafragmei, fata superioara vine in raport cu inima, invelita de pericard, si cu bazele celor doi plamani, tapetate de pleura.
Fata inferioara (viscerala) este parcursa de trei santuri, dintre care doua sunt sagitale, iar al treilea transvers. Santul transvers renormalzinta hilul ficatului, locul de intrare si iesire al elementelor pediculului hepatic. Santul sagital stang contine, in segmentul anterior, ligamentul rotund provenit prin obliterarea venei ombilicale, iar in segmentul posterior cordonul fibros Arantius, provenit prin obliterarea ductului venos Arantius (care la fat face legatura intre vena ombilicala si vena cava inferioara). Santul sagital drept normalzinta, in segmentul anterior, fosa cistica in care se gaseste vezica biliara, iar in segmentul posterior vena cava inferioara.
Cele trei santuri impart fata viscerala a ficatului in patru lobi:
lobul stang normalzinta imnormalsiunea gastrica, iar inapoia acesteia imnormalsiunea esofagiana;
lobul drept vine in raport cu o serie de organe care lasa mai multe imnormalsiuni : imnormalsiunea colica, lasata de unghiul drept al colonului, imnormalsiunea duodenala, lasata de flexura superioara a duodenului, imnormalsiunea suprarenala (glanda suprarenala dreapta) si imnormalsiunea renala (rinichiul drept);
lobul patrat, situat anterior de hil, normalzinta imnormalsiunea pilorica;
lobul caudat, situat posterior de hil, normalzinta doua procese: unul snormal stanga, numit procesul papilar, si altul snormal dreapta, procesul caudat.
Marginea inferioara este ascutita, normalzinta doua incizuri, una la stanga, numit ligamentul rotund, cea de-a doua la dreapta, incizura cistica, ocupata de fundul vezicii biliare. Marginea posterioara apartine fetei superioare a ficatului. Pe ea se afla aria nuda a ficatului (pars afixa), care este lipsita de peritoneu si adera intim la diafragma prin tracturi conjunctive, corespunde vertebrelor T12-T11.
Structura ficatului
La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fata superioara a ficatului, peritoneul se rasfrange pe diafragma, formandu-se ligamentul falciform. De pe fata inferioara se rasfrange pe stomac, formandu-se micul epiploon. Peritoneul de pe fata superioara si inferioara a ficatului se rasfrange pe peretele posterior al cavitatii abdominale, formandu-se astfel ligamentul coronar. La cele doua extremitati, cele doua foite ale ligamentului coronar se aproprie una de cealalta, formand ligamentele triunghiulare stang si drept, care ajung la diafragma.
Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului. De pe fata ei profunda pleaca septuri conjunctivo-vasculare, care patrund in parenchimul hepatic. Intre aceste septuri se delimiteaza lobulii hepatici, care sunt unitati anatomice si functionale ale ficatului. La intalnirea a tei lobuli exista spatial portal, care contine o artera perilobulara (ramura a arterei hepatice), o vena perilobulara, un canalicul biliar perilobular si vase limfatice, toate invelite intr-o stroma conjunctiva dependenta de capsula fibroasa a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare sinusoide care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulara snormal care converg sinusoidele si din canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate dintr-un singur rand de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc capilare sinusoide. In grosimea unei lame, intre hepatocitele adiacente se formeaza canalicule biliare intralobulare. Celulele hepatice, hepatocitele, sunt relative mari, de forma poliedrica si apar pe sectiune sub aspect polygonal. Fiecare hepatocit vine in contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul biliar intralobular (polul biliar). Celula hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare, fie in sinusoide.
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind renormalzentati de insasi celulele hepatice. Snormal periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de colangiola (canalicule Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare din spatiul portal, care, la randul lor, se deschid in canaliculele biliare interlobulare. Intre peretii capilarelor sinusoide si lamelele celulare hepatice exista spatii inguste, numite spatiile Disse, cu valoare de capilare limfatice.
Vena perilobulara de la nivelul spatiului portal patrunde in lobulul hepatic si formeaza sinusoidul hepatic. In capilarele sinusoide se remarca normalzenta unor celule stelate, celulele litorale Kupffer, care apartin sistemului reticulo-endotelial. Inainte de a forma sinusoidul, ramura perilobulara a venei porte normalzinta un sfincter muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele converg snormal vena centrolobulara, situata in centrul lobului.
Inainte de a se deschide in vena centrolobulara, sinusoiduleste normalvazut cu nu sfincter de iesire. Ramura perilobulara a arterei hepatice, patrunde si ea in lobul si se indreapta snormal sinusoidul hepatic, in care se termina. La locul de patrundere in sinusoid exista un sfincter muscular arteriolar. Sinusoidele lobului hepatic renormalzinta, locul de jonctiune al sangelui arterial, adus de artera hepatica, cu sangele portal, adus de vena porta. Venele centrolubulare parasesc lobulul pe la baza lor si devin vene sublobulare. Ele se unesc si formeaza venele hepatice, care sunt tributare venei cave inferioare. Ele parasesc ficatul la nivelul marginii posterioare.
Vascularizatia ficatului
Ficatul are o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala.
a. Vascularizatia nutritiva este renormalzentata de artera hepatica, ramura din trunchiul celiac, care adduce la ficat sange incarcat cu O2. Artera hepatica urca in pediculul hepatic si la nivelul hilului se divide intr-o ramura dreapta si una stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentru segmentul anterior al lobului drept, alta pentru segmentul posterior al lobului drept. Ramura stanga a arterei hepatice se imparte si ea in doua ramuri segmentare, una pentru segmentul medial al lobului stang, alta pentru segmentul lateral. Din arterele segmentare se desprind ramuri subsegmentare. Ultimile ramuri ale arterei hepatice sunt ramurile perilobulare din spatial portal. Ele patrund in lobul hepatic, terminandu-se in sinusoidul hepatic.
b. Vascularizatia functionala este realizata de vena porta, care incepe prin capilare la nivelul tubului digestive si sfarseste prin capilare la nivelul ficatului. Vena porta se formeaza inapoia colului pancreasului, din unirea venelor mezenterica superioara, splenica si mezenterica inferioara. Vena porta duce la ficat sange incarcat cu substante rezultate in urma absorbtiei intestinale. Ea urca in pediculul hepatic, si ajunsa in hilul ficatului, se imparte, ca si artera hepatica, intr-o ramura dreapta si o ramura stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentur segmentul anterior, o a doua pentru segmentul posterior. Ramura stanga se imparte in doua ramuri segmentare: una pentru segmentul medial, alta pentru segmentul lateral al lobului stang. Ramurile segmentare dau, la randul lor, ramuri subsegmentare. Ultimile ramificatii ale venei porte sunt ramurile perilobulare de la nivelul spatiului portal. Acestea patrund in lobul ficatului, unde se capilarizeaza formand sinusoidele hepatice. Sangele venos al ficatului este colectat de 2-3 vene hepatice care ajung in vena cava inferioara. Limfaticele ficatului ajung in ganglionii din hilul ficatului si de aici in ganglionii celiaci. Inervatia ficatului este asigurata de plexul hepatic format din fibre simpatico si parasimpatice. Plexul hepatic se desprinde din plexul celiac.
Caile biliare
Sunt conducte prin care bila, secretata continuu de celulele hepatice, ajunge in duoden numai atunci cand ajung aici produsii digestiei gastrice. Caile biliare normalzinta doua parti:
caile biliare intrahepatice: sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele, canaliculele perilobulare si interlobulare; acestea din urma formeaza doua canale hepatice: stang si drepr;
caile biliare extrahepatice: cuprind un canal principal si un aparat diverticular (format din vezica biliara si canalul cistic).
Canalul coledoc tine de la locul unde, in canalul hepatic comun, se deschide canalul cistic si pana la papilla mare de la nivelul duodenului. In traiectul sau descrie un arc cu concavitatea snormal dreapta. Trece initial inapoia portiunii superioare a duodenului, apoi pe dinapoia portiunii superioare a duodenului si a capului pancreasului, si in final, strabate peretele portiunii descendente a duodenului, in care se deschide. Are o lungime de 5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide imnormaluna cu canalul principal al pancreasului in ampula hepato-pancreatica, care proemina in duodenul II sub forma papilei mari. La nivelul ampulei hepato-pancreatice se afla un sfincter muscular, sfincterul Oddi.
Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca snormal vezica biliara, avand o lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila in perioadele interdigestive snormal vezica biliara. Vezica biliara (colecistul) este un rezervor in care se depoziteaza bila in perioadele interdigestive si se concentreaza prin absorbtia de apa si secretia de mucina de catre epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara este situata pe fata viscerala a ficatului, ocupand segmentul anterior al santului sagital drept. Vezica biliara are forma de para, cu lungimea de 8-10 cm si latimea de 4 cm. Capacitatea ei este de 50-60 cm3. normalzinta un fund, un corp, un col. Fundul vezicii renormalzinta extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului. Corpul vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior cu ficatul, iar inferior cu colonel transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de peritoneu, care-i formeaza un mezou, mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului. In acest caz este mobila. Colul vezicii se continua cu canalul cistic.
3. Pancreasul
Pancreasul este o glanda voluminoasa, anexata tubului digestiv, avand atat o functie exocrina, cat si una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavitatii abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de “J“ culcat sau de carlig. Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1, L2 , normalzentand la acest nivel o concavitate care priveste snormal coloana vertebrala. Are greutatea de 80-100 g, lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm. Pancreasul este un organ friabil, se poate rupe usor. Pancreasului i se descriu:
capul pancreasului: portiunea latita a glandei, inconjurat de duoden; posterior de capul pancreasului trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers si mezocolonul; circumferinta capului este in raport cu duodenul;
colul pancreasului: are raport posterior cu originea venei porte, dar si cu vena cava inferioara;
corpul pancreasului: are pe sectiune aspect triunghiular, normalzentand trei fete: fata anterioara care vine in raport cu fata posterioara a stomacului; fata posterioara care vine in raport cu aorta, rinichiul stang, glanda suprarenala stanga, artera si vena splenica, fata inferioara care vine in raport cu colonul transvers si cu ansele intestinale;
coada pancreasului: se indreapta snormal splina, de care este legata prin ligamentul spleno-pancreatic.
Pancreasul este o glanda mixta, a carei portiune exocrina este renormalzentata de acinii pancreatici, care secreta sucul pancreatic. Acesta este colectat de doua canale: Wirsung, care se deschide in duoden, si Santorini, care se deschide in canalul Wirsung. normalzinta aceeasi inervatie ca si ficatul.
B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV
B.1.DIGESTIA
Digestia bucala
In cavitatea bucala se realizeaza o digestie fizica (masticatia, care consta in triturarea, faramitarea, inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar) si o digestie chimica (sub actiunea salivei).
Masticatia declanseaza secretia glandelor salivare si stimuleaza receptorii gustativi si olfactivi care vor declansa secretia glandelor digestive. Este un act reflex voluntar la adulti care se automatizeaza treptat, reglat de centrii bulbo-pontini.
Saliva este formata din 99,5% apa si 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfati, carbonate, bicarbonate de Na, K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim, creatinina). Unul dintre cele mai importante roluri ale salivei este cel digestiv, realizat de enzimele: amilaza salivara si maltaza, care descompun amidonul in dextrina si monozaharide.
Reglarea secretiei salivare se face prin mecanisme reflexe neconditionate si conditionate, normalcum si pe cale vegetativa. Reglarea reflex conditionata se face pe una dintre caile sensibilitatii vizuale, olfactive sau auditive, caz in care cortexul transmite comenzi centrilor salivari bulbo-pontini, care determina salivatie. Stimularea simpaticului produce o secretie de saliva vascoasa, iar stimularea parasimpaticului, o secretie abundenta de saliva apoasa. Odata format, bolul alimentar este impins printr-un ansamblu de reflexe (deglutitia) in faringe, esofag si stomac.
Deglutitia se desfasoara in trei timpi:
timpul bucal: partial voluntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din gura in faringe;
timpul faringian: involuntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din faringe in esofag;
timpul esofagian: involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar de-a lungul esofagului si trecerea lui in stomac.
Digestia gastrica
Digestia gastrica renormalzinta ansamblul transformarilor mecanice si chimice prin care bolul alimentar la nivelul stomacului devine chim gastric. La realizarea acestui process conlucreaza cele doua functii ale stomacului: secretorie si motorie. Functia secretorie consta in elaborarea sucului gastric, care contine 99% apa si 1% reziduu uscat: substante anorganice si organice (enzime si mucina). Mucina protejeaza mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric.
Secretia gastrica este reglata prin mecanisme nervoase si umorale, este conditionata de cantitatea si calitatea alimentelor ingerate. Aceasta reglare se realizeaza in trei etape:
faza cefalica: mecanismele neconditionate sunt declansate la contactul alimentelor cu receptorii gustativi din cavitatea bucala. Impulsurile ajung la centrii gastrosecretori bulbari si la nucleul dorsal al vagului, de unde pe cale eferenta vagala, pornesc comenzi snormal glandele gastrice, declansand secretia de suc gastric. Mecanismele conditionate se declanseaza la simpla vedere, gust, miros sau chiar la gandul consumului unui aliment dorit.
faza gastrica: mecanismul nervos, este declansat de distensia stomacului produsa prin ingestia alimentelor. Efectul consta in stimularea secretiei de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare; la contactul alimentelor cu mucoasa gastrica se elibereaza gastrina, un hormon care transportat de sange pana la nivelul glandelor gastrice, stimuleaza secretie de suc gastric.
faza intestinala: mecanismul nervos este declansat de normalzenta chimului gastric in stomac si stimuleaza secretie de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare. La contactul chimului gastric cu mucoasa duodenala se elibereaza enterogastron si gastrina, hormoni care inhiba secretia de suc gastric si motilitatea stomacului. Alimentele stagneaza in stomac si apare indigestia.
Functia motorie este asigurata de musculatura neteda a stomacului care executa doua tipuri de miscari peristaltice si tonice; rezultatul acestor miscari este renormalzentat de amestecul alimentelor cu sucul gastric si de evacuarea gastrica.
Digestia intestinala
Digestia intestinala consta in totalitatea transformarilor fizice si chimice pe care le sufera alimentele in intestinal subtire, avand drept rezultat chilul intestinal. Acest proces se realizeaza sub actiunea
sucului pancreatic,
a bilei,
a sucului intestinal.
1. Functia secretorie consta in eliberarea sucului intestinal, care este un lichid limpede, cu pH alcalin ce contine bicarbonati, mucus si un bogat echipament enzimatic. Enzimele sunt: peptidazele, lipazele si zaharidazele. Reglarea secretiei de suc intestinal se face prin mecanisme nervoase vegetative (declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor intestinali) si umorale (prin secretie de enterocrinina de catre glandele intestinale, hormone ce stimuleaza secretia de suc intestinal).
Un rol important in buna desfasurare a proceselor chimice de la nivelul intestinului subtire il au sucul pancreatic si bila.
Sucul pancreatic, produsul de secretie al acinilor pancreatici, este un lichid incolor, inodor, cu pH alcalin si care contine un echipament enzimatic complex (proteaze, lipaze, amilaze), ce degradeaza toate tipurile de substante alimentare. Reglarea secretiei de suc pancreatic se face prin intermediul a doi hormoni: secretina si pancreozimina, cu rol stimulator. Exista si un mecanism nervos, secundar, prin fibre vegetative: simpaticul are rol inhibitor, iar parasimpaticul are rol stimulator.
Bila este produsul de secretie al hepatocitelor, este un lichid verde (bila colecistica) sau galben (bila hepatica), cu pH alcalin, contine 98% apa, pigmenti biliari (bilirubina si biliverdina), saruri biliare, colesterol si lecitina. Rolul sarurilor biliare consta in reducerea tensiunii superficiale si favorizarea emulsionarii grasimilor, activarea lipazelor si formarea de micelii cu lipidele. Intre mese, bila se acumuleaza in vezica biliara. Reglarea secretiei si excretiei bilei se face prin mecanisme nervoase vegetative si umorale. Secretia de bila este stimulate de parasimpatic prin nervul vag si este inhibata de simpatic. Mecanismul umoral consta in eliberarea de hepatocrinina, substanta secretata de celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si care stimuleaza secretia de bila. Evacuarea bilei este stimulata de parasimpatic prin nervul vag, care determina contractia musculaturii vezicii biliare, relaxarea sfincterului Oddi. Mecanismul umoral de evacuare a bilei este renormalzentat de descarcarile de colecistokinina, substanta secretata de celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si cu alimentele bogate in grasimi.
2. Functia motorie este asigurata de musculature intestinului subtire, care executa trei tipuri de miscari: peristaltice, segmentare si pendulare. Rezultatul acestor miscari il constituie asigurarea unui contact cat mai intim al alimentelor cu sucurile digestive si inaintarea masei alimentare catre intestinal gros. Controlul functiei motorii a intestinului subtire se realizeaza prin mecanisme nervoase vegetative (plexurile Meissner si Auerbach, aflate sub controlul centrilor nervosi din maduva si encefal, nervul vag, cu rol stimulator si nervul aplanhnic, cu rol inhibitor) si umorale (prin eliberarea de serotonina de catre celulele mucoasei intestinale).
B.2. ABSORBTIA INTESTINALA
Absorbtia este un proces fiziologic complex prin care produsii de digestie, apa, sarurile minerale si vitaminele trec prin mucoasa intestinala si ajung in mediul intern. 90% din procesele de absorbtie se desfasoara la nivelul mucoasei intestinului subtire, care are adaptari structurale si functionale importante: epiteliu unistratificat, valvule conivente, vilozitati intestinale cu irigatie sangvina si limfatica bogata, microvilii la polul apical al celulelor.
Suprafata activa reala de absorbtie intestinala este de peste 250 m2. Mecanismele prin care se realizeaza absorbtia sunt active si pasive. Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu consum de energie, selective, care se desfasoara impotriva gradientului de concentratie. Mecanismele pasive sunt:
difuziunea substantelor de la o concentratie mare la concentratie mai mica;
osmoza, trecerea solutiilor de la normalsiune osmotica mica la normalsiune osmotica mai mare, prin membrane semipermeabila pe care o constituie mucoasa intestinala;
pinocitoza, inglobarea unor picaturi de lichid si transportul lor prin mucoasa intestinala, sub forma veziculelor de pinocitoza, snormal mediul intern.
Absorbtia proteinelor se face sub forma de aminoacizi in prima parte a intestinului subtire, prin mecanisme active si selective la polul intern al celulelor mucoasei si prin mecanisme pasive de difuziune, de la polul extern al acestora in sange.
Absorbtia glucidelor se face sub forma de monozaharide la nivelul jejunului, prin mecanisme pasive si active, Absobtia glucozei necesita consum de energie provenita din degradarea celulara a ATP-lui. Transportul activ al glucozei se poate face si cu ajutorul unui “transportor“, sistem enzimatic ce asigura transportul comun al glucozei si Na+ din intestine in sange. In final, glucoza este transportata prin vena porta la ficat.
Absorbtia lipidelor se face in prima parte a intestinului subtire, sub trei forme:
prin pinocitoza, pentru mici picaturi de grasimi nedigerate;
prin difuziune, pasiv, pentru glicerol;
prin complexe de micelii hidrosolubile, formate din acizii grasi insolubili si colesterol cu sarurile biliare.
B.3. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS
Intestinul gros realizeaza trei functii esentiale:
functia secretorie - consta in secretia mucusului, care usureaza inaintarea si eliminarea materiilor fecale. La acest nivel nu au loc procese de digestie, deoarece mucina nu contine enzime. Cantitati mici de alimente ramase nenormallucrate sunt supuse unor procese de fermentatie si putrefactie, sub actiunea enzimelor secretate de bacteriile din lumenul intestinal. Fermentatia are loc la nivelul cecului, a colonului ascendent si jumatatii drepte a colonului transvers. Acest proces consta in degradarea glucidelor nedigerate pana la acizii organici (acetic, lactic, butiric) si gaze (CH4, CO2, H2). Putrefactia are loc in jumatatea stanga a colonului transvers, in colonul descendent si sigmoid. Consta in degradarea proteinelor neabsorbite pana la aminoacizi si gaze (H2S si mercaptani). Produsii de putrefactie sunt toxici, iar cei care ajung pe cale portala in ficat sunt detoxifiati si eliminate prin urina.
functia de absorbtie - consta in absorbtia apei, electrolitilor, vitaminelor si a unor mici cantitati de glucoza si aminoacizi. In urma acestui proces se formeaza materiile fecale. Acestea contin apa, fosfati, saruri de Ca, Mg, Fe, resturi alimentare, celule epiteliale descuamate si bacterii. Prin miscarile intestinale, materiile fecale ajung in rect, iar prin anus vor fi eliminate prin actul defecatiei.
functia motorie - este asemanatoare cu cea a intestinului subtire, intestinal gros realizand miscari peristaltice, segmentare si tonice. Defecatia este un act reflex complex, vegetativ neconditionat la copil de la nastere pana la 14-15 luni si vegetativ somatic conditionat de la varsta mentionata pe toata perioada vietii.
Boli ale sistemului digestiv
caria dentara - produsa de microorganismele care patrund in dentina prin crapaturile smaltului, produse de schimbarile bruste de temperatura, prin traumatisme sau prin consum exagerat de substante dulci sau acide, sau de alimente sarace in calciu;
granulomul dentar - infectia cronica localizata la radacina dintelui;
paradontoza - retractia gingiilor, urmata de descoperirea radacinilor dentare; este produsa de tartrul dentar, de scaderea concentratiei de vitamina C si PP in organism, de intoxicatia cu Pb sau Hg, de diabet sau lipsa igienei;
stomatita - inflamatia mucoasei bucale, produsa de microorganisme sau substante toxice;
glosita - inflamatia limbii;
gingivita - inflamatia gingiilor, produsa de boli infecto-contagioase, intoxicatii sau iritatii mecanice;
gastrita - inflamatia mucoasei gastrice, produsa de boli infectioase, substante toxice sau de alimentatia gresita;
ulcerul gastro-duodenal - aparitia unei ulceratii la nivelul stomacului sau duodenului, datorate actiunii corozive a HCl;
cancerul gastric - aparitia unei tumori maligne la nivelul stomacului, favorizata de tutun, alcool, alimentatie dezordonata si dezechilibrata, stress;
enterocolita - inflamatia mucoasei intestinale, produsa de toxiinfectii alimentare sau de alta natura;
colita - inflamatia intestinului gros, produsa de abuzuri alimentare, tutun, alcool, stress;
apendicita - inflamatia apendicelui, se poate complica prin aparitia peritonitei, datorate spargerii sau perforarii apendicelui;
ileusul - ocluzia intestinala, produsa de paraziti intestinali, cicatrici sau tumori care produc stramtari, innodari sau rasuciri ale intestinului;
giardioza - produsa de giardia, care paraziteaza intestinul si caile biliare;
ascaridioza - produsa de limbric, care paraziteaza intestinul subtire;
oxiuriaza - produsa de oxiur, care paraziteaza intestinul gros;
trichineloza - produsa de trichina, care paraziteaza intestinul subtire, si ale caror larve se inchisteaza in muschi;
teniaza - produsa de tenie, care paraziteaza intestinul subtire;
hepatita - este o boala virala a ficatului, se normalzinta sub trei forme: hepatita A (transmisa prin alimente infectate si insufficient spalate), hepatita B si hepatita C (transmise prin sange contaminat);
ciroza hepatica - este o boala grava a ficatului, cu evolutie cronica progresiva, data de dezvoltarea anormala a tesutului conjunctiv, urmata de strivirea hepatocitelor, apare dupa o hepatita epidemica, tuberculoza, sifilis, malaria, consum exagerat de alcool;
colecistita - inflamatia vezicii biliare;
litiaza biliara - consecinta formarii calculilor biliari in vezica biliara sau in caile biliare extrahepatice.
III. SISTEMUL RESPIRATOR
A. ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR
Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2 care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a normallua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism, alcatuiesc sistemul respirator.
Sistemul respirator este format din: cai aeriene si plamani.
III.1. CAILE AERIENE
Caile respiratorii sunt conducte prin care aerul atmosferic, incarcat cu O2 ajunge la plamani, iar aerul cu CO2 de la plamani este eliminat. Caile respiratorii sunt: fosele nazale, faringe, laringe, traheea si bronhiile.
1. Fosele nazale - nasul este alcatuit dintr-o parte externa, care proemina la suprafata fetei, si o parte interna, cavitatea nazala. Aceasta este impartita in doua jumatati (fose nazale) prin septul nazal. Fosele nazale comunica anterior cu exteriorul prin nari si posterior cu nasofaringele prin coane. Partea anterioara a cavitatii nazale este captusita cu tesut epitelial stratificat, iar partea posterioara cu un epiteliu cilindric pseudostratificat. Cavitatea nazala indeplineste mai multe roluri: purifica si umezeste aerul inspirit, participa la realizarea functiilor analizatorului olfactiv, este camera de rezonanta pentru sunetele emise la nivelul laringelui.
2. Faringele - face legatura dintre cavitatea bucala si esofag, si intre cavitatea nazala si laringe, avand atat functie digestiva cat si respiratorie. Este constituit din trei portiuni:
nazofaringe (portiunea superioara) – are functie respiratorie;
orofaringe (portiunea mijlocie) – are functie respiratorie si digestiva;
laringofaringe (portiunea inferioara) – se separa calea digestiva de cea respiratorie.
Faringele contine trei perechi de amigdale: o pereche la nivelul nazofaringelui si doua perechi la nivelul orofaringelui (palatine si linguale).
3. Laringele - este principalul organ al fonatiei si conduce aerul catre plamani. Este format din 9 cartilaje hialine si elastice, dintre care 3 sunt nepereche (epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul cricoid), iar 6 sunt pereche (aritenoide, cuneiforme, corniculate). Cel mai mare este cartilajul tiroid, proeminenta lui fiind cunoscuta sub numele de “marul lui Adam“, mai bine dezvoltat la barbati, ca urmare a influentei testosteronului asupra dezvoltarii laringelui in timpul pubertatii.
Laringele normalvine patrunderea alimentelor in caile respiratorii prin intermediul epiglotei, o structura cartilaginoasa ce inchide glota (deschiderea laringeala) in timpul deglutitiei. Legatura dintre laringe si trahee se face prin cartilajul cricoid.
Laringele este captusit de mucoasa laringeala, care formeaza 2 perechi de corzi vocale (false si adevarate); vibratiile corzilor vocale genereaza sunete. Muschii laringeali au rol esential in inchiderea glotei in timpul deglutitiei, dar si in vorbire. Exista 2 tipuri de muschi: extrinseci (ridica laringele in timpul inghitirii) si intrinseci (actioneaza asupra corzilor vocale).
Fig. Laringele
4. Traheea - este un organ in forma de tub, care continua laringele, si se intinde de la C6 pana la T4, unde se imparte in cele doua bronhii. normalzinta un segment cervical si unul toracal. In segmentul cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii infrahioidieni si pielea. Lateral, vine in raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna, nervul vag si lobii laterali ai glandei tiroide. Portiunea toracica este situata in mediastinul superior. Posterior, vine in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu timusul si cu sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura.
Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava. Partea posterioara a inelelor, dinsnormal esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este captusita cu un epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili, cu miscare ondulatorie permanenta, imping snormal faringe surplusul de mucus si eventualele impuritati ajunse pana aici.
5. Arborele bronsic - este alcatuit din caile respiratorii extra si intrapulmonare. Caile extrapulmonare sunt bronhiile primare, fiecare normalzentand inele de cartilaj hialin complete, care le mentin permanent deschise. Bronhiile sunt captusite cu un epiteliu cilindric pseudostratificat ciliar.
Bronhiile primare, prin ramificare, formeaza caile intrapulmonare, renormalzentate de bronhii secundare, tertiare si bronhiole. La nivelul bronhiolelor nu mai exista cartilaj hialin, peretii lor normalzentand doar musculatura neteda, care le permite sa-si dilate sau sa-si contracte lumenul. Peretele muscular confera bronhiolelor, in sistemul respirator, rolul pe care il au arteriolele in sistemul cardiovascular. Bronhiolele sunt captusite cu un epiteliu cubic unistratificat.
III.2. PLAMANII
Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt organe perechi, situate in cavitatea toracica, deasupra diafragmei, inveliti de pleura. Pleura normalzinta o foita parietala, care adera la peretii toracelui, si o foita viscerala, care adera la plaman. Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid pleural secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica respiratiei.
Au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat: rosu-brun; la copil; gri-rozie; la adult: cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este de 700 g pentru plamanul drept, 600 g pentru plamanul stang. Consistenta plamanilor este elastica, buretoasa. Fata externa a plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se gasesc santuri adanci, numite scizuri, care impart plamanii in lobi. Plamanul stang are 2 lobi (superior si inferior). Plamanul drept are 3 lobi (superior, mijlociu, inferior). Fata interna este plana si vine in raport cu organele din mediastin. Pe aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul pulmonului pe unde intra sau ies din plaman vasele, nervii si bronhia principala. Baza plamanilor este concava si vine in raport cu diafragma. Varful plamanului depaseste in sus prima coasta si vine in raport cu organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita este situata inapoia sternului, iar cea posterioara, rotunjita vine in raport cu coloana vertebrala si extremitatea posterioara a coastelor.
Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele pulmonare.
Arborele bronsic renormalzinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare, care se distribuie la lobii pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiolele lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, imnormaluna cu formatiunile derivate din ele, formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonari este unitatea morfofunctionala a plamanului.
Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati schimburilor gazoase. Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m2. In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare. Peretii capilarelor imnormaluna cu peretii alveolelor formeaza membrana alveolo-capilara. La acet nivel au loc schimburile de gaze.
Vascularizatia plamanilor este dubla:
vascularizatia nutritiva - asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice, care aduc la plamani sange oxigenat, pentru arborele bronsic si parenchimul pulmonar. Arterele bronsice insotesc arboreal bronsic numai pana la nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici, se continua cu reteaua capilara din care iau nastere venele bronsice, care aduc sangele cu CO2 snormal vena cava superioara;
vascularizatia functionala - apartine micii circulatii; in plaman, ramurile arterei pulmonare insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana la alveole; aici formeaza reteaua capilara functionala, la nivelul careia sangele cedeaza CO2 si primeste O2. In reteaua capilara isi au originea venele pulmonare, cate doua din fiecare plaman.
Inervatia plamanilor este vegetativa, asigurata de cele doua plexuri pulmonare: anterior, situat inaintea bronhiei principale, si posterior, situat inapoia bronhiei principale; fibrele vegetative parasimpatice provin din nervul vag, iar cele simpatice, din ganglionii simpatici toracali.
B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR
1. Mecanica respiratiei
Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracica isi modifica volumul, ceea ce permite inspiratia si expiratia pulmonara.
Inspiratia:
act motor activ, realizat cu ajutorul muschilor respiratori;
prin contractia muschilor, se modifica volumul cutiei toracice;
plamanii se dilata pasiv, datorita fortei de adeziune a pleurelor;
normalsiunea aerului pulmonar devine mai mica decat normalsiunea atmosferica;
diferenta de normalsiune face ca aerul atmosferic sa patrunda in plamani pasiv, realizandu-se inspiratia;
Expiratia:
proces pasiv;
in conditii obisnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxarii musculaturii respiratorii;
normalsiunea din interiorul plamanilor creste, iar o parte din aerul introdus in plamani este expulzat;
Inscrierea miscarilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului, inregistrarea grafica a miscarilor purtand numele de pneumograma. Frecventa miscarilor respiratorii, in stare de repaus este de 16 respiratii/minut la barbat si 18 respiratii/minut la femeie.
Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a aerului din plamani, contribuind la realizarea ventilatiei pulmonare:
2. Schimburile gazoase respiratorii
Se desfasoara in trei etape:
Respiratia pulmonara:
la nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze intre aerul alveolar si sangele venos din capilarele alveolare;
acest schimb se realizeaza pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a unor structuri si proprietati specifice ale membranelor alveolo-capilare;
oxigenarea sangelui la nivelul capilarelor alveolare se numeste hematoza pulmonara; structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilara;
Transportul oxigenului si dioxidului de carbon prin sange:
oxigenul este transportat dizolvat in plasma si combinat cu hemoglobina (oxihemoglobina) in cantitate mult mai mare decat forma dizolvata;
dioxidul de carbon este transportat sub forma dizolvata, de bicarbonati de Na si K, de carbonati si sub borma de carbamati (carbohemoglobina);
oxihemoglobina formata la nivel pulmonar se disociaza in tesuturi unde concentratia si normalsiunea partiala a O2 sunt mai scazute decat in sangele arterial;
formarea si disocierea hemoglobinei depind de o serie de factori: temperatura, ph-ul mediului intern, normalzenta sau absenta unor electroliti;
forma libera a O2 din sange are o importanta, renormalzentand stadiul initial si obligatoriu pentru intreaga cantitate de O2 care intai se dizolva in plasma, si apoi se combina cu hemoglobina, rezultand HbO2; aceasta forma libera a O2 mentine gradientul normalsional plasma-tesuturi, in vederea schimburilor permanente dintre acestea;
combinarea O2 cu hemoglobina, nu este o oxidare propriu-zisa, ci o oxigenare, deoarece Fe ramane tot in stare de Fe2+;
in plasma si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO2 se hidrateaza, rezultand H2CO3; acesta se disociaza, eliberand HCO3, care se combina cu K+ in eritrocite si cu Na+ in plasma;
Respiratia celulara (tisulara), se desfasoara in etape:
degradarea anaeroba a glucozei in citoplasma si oxidarea acizilor grasi din mitocondrii;
decarboxilarea si oxidarea produsilor intermediari rezultati in ciclul Krebs din mitocondrii, cu eliberare de CO2, H2O, electroni si H+;
transferul H+ si a electronilor in lantul transportor de electroni pana la O2 molecular, urmat de eliberarea unor cantitati de energie;
stocarea unei parti din energia produsa in legaturile macroergice ale ATP, ca urmare a fosforilarii ADP, cuplate cu transportul de electroni;
Reglarea miscarilor respiratorii se realizeaza prin mecanisme nervoase si umorale.
Reglarea nervoasa are doua componente:
reglarea automata, care este realizata de structuri nervoase din formatiunea reticulata bulbo-pontina. Acestea imprima ritmul respiratiilor si sunt formate din neuroni inspiratori si neuroni expiratori. Neuronii inspiratori trimit fibre catre motoneuronii spinali care inerveaza muschii respiratori. Expiratia este un proces pasiv, care are loc atunci cand neuronii inspiratori sunt inhibati de activitatea neuronilor expiratori. Neuronii inspiratori si cei expiratori intra in actiune succesiv, ceea ce imprima un caracter ritmic respiratiei. Ciclul inspiratie-expiratie este consecinta activitatii neuronilor bulbari. Activitatea centrilor bulbari este influentata de centrii respiratori pontini. Cercetarile experimentale au demonstrat existenta unui centru apneustic pontin, care stimuleaza inspiratia prin stimularea neuronilor inspiratori din bulb, si a unui centru pneumotaxic pontin, cu actiune antagonica centrului apneustic, si care inhiba inspiratia. La reglarea automata a respiratiei contribuie si impulsurile de la chemoreceptorii sangvini, care raspund variariilor normalsiunilor partiale ale gazelor din sange si ale valorilor ph. Acesti chemoreceptori controleaza respiratia prin intermediul nervilor cranieni glosofaringian si vag.
reglarea comportamentala si voluntara este realizata de la nivel cortical, respiratia fiind una dintre cele mai corticalizate functii. Respiratia poate fi oprita in mod voluntar pentru un anumit timp (apnee), poate fi amplificata, superficializata, accelerata sau incetinita. Modificarea voluntara a ritmului respirator este importanta in vorbire, cantatul vocal sau cu instrumente de suflat, in actiuni ce implica retinerea respiratiei.
Reglarea umorala este realizata prin intermediul normalsiunilor partiale ale gazelor respiratorii. Conform legii lui Dalton, normalsiunea totala a unui amestec gazos renormalzinta suma normalsiunilor partiale ale gazelor constituiente.
Boli ale aparatului respirator:
raceala - este determinata de diverse tipuri de tulpini virale, imunitatea dobandita dupa contactul cu una dintre ele neputand conferi protectie si impotriva altei tulpini; se manifesta prin inflamarea acuta a mucoasei respiratorii, febra, dureri de cap;
sinusita - inflamarea sinusurilor;
amigdalita - inflamarea amigdalelor;
laringita - inflamarea laringelui;
pneumonia - inflamatia acuta a alveolelor pulmonare, putand sa cuprinda o parte dintr-un plaman sau intreg plamanul; lobulii pulmonari devin nefunctionali si se umplu cu mucus si puroi;
fibroza pulmonara - determinata de inhalarea unor particule microscopice de siliciu, carbune sau azbest; patrunderea acestora in plamani duce la formarea de tesut conjunctiv in plamani, ceea ce afecteaza capacitatea respiratorie si poate determina aparitia cancerului ;
tuberculoza pulmonara - determinate de o bacterie (bacilul Koch); alveolele pulmonare sunt distruse si inlocuite cu tesut conjunctiv lipsit de elasticitate; portiunile de tesut pulmonar invadate de bacili se inconjura de o capsula protectoare; tuberculoza renormalzinta principala cauza a mortii in secolul trecut, dar aparitia antibioticelor a permis vindecarea ei; in zilele noastre tubercoloza este provocata de tulpini bacteriene care s-au adaptat la tratamentul cu antibioticele obisnuite;
emfizemul - renormalzinta degenerarea tesutului elastic pulmonar, insotita de destinderea exagerata a plamanilor, ca urmare a retinerii aerului, si de scadere puterii de contractie a alveolelor; aerul retinut determina ruperea alveolelor, suprafata pentru schimburile de gaze respiratorii scade si nu mai furnizeaza suficient oxigen inimii si creierului; inima lucreaza mai mult pentru a satisface nevoile de oxigen, ceea ce duce la imbolnavirea ei; creierul insuficient irigat provoaca stari de denormalsie si iritabilitate;
cancerul pulmonar - procat de fumat se caracterizeaza prin ingrosarea tesutului care captuseste bronhiile; celulele acestuia isi pierd cilii, astfel ca patrunderea corpilor straini in plamani nu mai poate fi impiedicata; celulele respective sufera si alte modificari, se inmultesc si astupa bronhiile; patrund apoi si in tesuturile inconjuratoare (metastaza);
bronsita - inflamarea bronhiilor;
IV. SISTEMUL EXCRETOR
A. ANATOMIA SISTEMULUI EXCRETOR
Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere, pe lângă energie, la produşi reziduali: CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac, etc. Aceştia se elimină parţial prin plămâni (CO2 şi o cantitate de apă) şi prin piele (apa şi substanţe minerale) .
Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin rinichi, ceea ce constituie procesul de excreţie renală. Formaţiunile anatomice care contribuie la producerea şi eliminarea urinei formează sistemul excretor.
Sistemul excretor este format din rinichi şi căile urinare.
IV.1. RINICHII
Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare, în lojile renale. Rinichiul drept este situat puţin mai jos decât cel stâng, datorită mărimii spaţiului ocupat de ficat. Fiecare rinichi normalzintă un înveliş alcătuit din trei straturi:
intern - fibros (capsula renală);
mijlociu - ţesut adipos (capsula adipoasă);
extern - suspendă rinichiul de peritoneu (membrana care acoperă pereţii cavităţii abdominale şi organele din această cavitate) şi de peretele abdominal (fascia renală).
Parenchimul renal în secţiune, normalzintă două zone:
zona corticală - formată din glomeruli, tubi uriniferi şi vase de sânge;
zona medulară - formată din din 8-15 piramide renale Malpighi, separate prin septuri renale. Fiecare piramidă renală este orientată cu baza snormal periferie, vârful constituind papila renală. Papilele renale se deschid în calicele mici, care se unesc, formând calicele mari. Calicele mari se deschid în pelvisul renal (bazinet). Acesta se continuă cu ureterul. O piramida Malpighi îmnormalună cu substanţa corticală înconjuratoare, formează un lob renal.
Nefronul este unitatea morfo-funcţionala a rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste un million de nefroni. Un nefron este alcătuit:
1. corpusculul renal Malpighi, care cuprinde:
capsula Bowmann- are formă de cupă, cu peretele din două foiţe: viscerală, care aderă la glomerul, şi parietală, care se continuă cu tubul urinifer;
glomerulul renal- format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare;
În corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine, proces favorizat atât de structura perforată a endoteliului capilar şi a foiţei viscerale a capsulei, cât şi de calitătile filtrante ale membranei bazale a endoteliului.
2. tubul urinifer, cu următoarele porţiuni:
tub contort proximal - situat în cortexul renal, drenează filtratul glomerular din capsula glomerulară; peretele tubului contort proximal este format dintr-un epiteliu cubic unistratificat, alcătuit din celule cu microvili ( au rol în mărirea suprafeţei de reabsorbţie); în procesul reabsorbţiei, sărurile, apă şi alte molecule necesare organismului sunt transportate din lumenul tubului în capilarele peritubulare înconjuratoare;
ansa Henle - colectează fluidul din tubul contort proximal, pe care îl transportă în zona medulară prin intermediul porţiunii descendente şi inapoi, în zona corticală, prin porţiunea ascendentă;
tub contort distal- ultimul segment al nefronului, este mai scurt şi normalzintă mai puţini microvili decât tubul contort proximal; se descarcă în tubul colector, care drenează tubulii mai multor nefroni; tubul colector străbate piramida renală şi conduce urina în calicele mici; urina trece apoi în calicele mari, de aici în pelvisul renal şi se varsă în vezica urinară prin uretere.
Nefronii dupa poziţia în rinichi şi după lungimea anselor Henle, se clasifică în:
nefroni juxtamedulari - au capsula în profunzimea zonei corticale renale şi a căror ansă pătrunde adânc în zona medulară;
nefroni corticali - au capsula în zona externă a corticalei şi a căror ansă este mai scurtă.
Vascularizaţia rinichiului
Sângele arterial ajunge la rinichi prin artera renală (ramură a aortei abdominale) care, odată pătrunsă în rinichi prin hilul renal, se împarte în artere interlobare, care trec printre piramidele renale. Arterele interlobare se ramifică în artere arcuate la nivelul zonei de graniţă dintre zona corticală şi cea medulară. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlobulare, care irigă cortexul renal, şi se împart în arteriole aferente. Fiecare arteriolă aferentă pătrunde într-un glomerul (reţea de capilare unde se produce filtratul sangvin care pătrunde în tubulii nefronului). Sângele care ramâne în glomerul este colectat de arteriola eferentă, care drenează sângele în capilarele peritubulare (altă reţea tubulară care înconjoară tubulii nefronului). Sângele din capilarele peritubulare este colectat de vene dispuse în paralel cu arterele. De la nefroni, sângele trece în venele interlobulare, apoi în cele arcuate şi interlobare. Acestea din urmă părăsesc rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţia rinichiului
Inervaţia rinichiului este constituită din fibre vagale şi simpatice din plexul renal. Ambele inervează numai pereţii vaselor sangvine.
IV.2. CĂILE URINARE
Urina formată este eliminată prin căile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinară şi uretra.
Calicele mici - formaţiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor papile renale.
Calicele mari - rezultă prin unirea celor 6-12 calice mici.
Pelvisul renal - are formă de pâlnie, este captuşit de epiteliu de tranziţie, rezultă din unirea calicelor mari, normalzintă două porţiuni: intrarenală (în sinusul renal) şi extrarenală (se continuă cu ureterul).
Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase căptuşite la interior de uroteliu, iau naştere din pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară.
Vezica urinară - organ cavitar, în care se acumulează urina, este situată posterior simfizei pubiene şi anterior rectului,; la femeie, se învecinează cu uterul şi cu vaginul; la bărbat, sub vezica se găseşte prostata. Forma vezicii este dată de volumul de urină pe care îl contine: când este goală are formă piramidală, iar pe masură ce se umple, devine ovoidală. Peretele vezicii urinare este format din patru tunici:
mucoasa - este formată din epiteliu de tranziţie, care se subţiază pe masură ce vezica urinară se destinde; la nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară, mucoasa normalzintă nişte “supape“ care închid ureterele, împiedicând refularea urinii în uretere;
submucoasa - susţine mucoasa;
musculara- formată din ţesut muscular neted;
seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoperă suprafaţa externă a vezicii urinare;
Uretra - conduct prin care urina este eliminată din vezica urinară la exterior; peretele uretral este căptuşit cu o membrană mucoasă, secretată de glandele uretrale, şi este format din fibre musculare dispuse longitudinal; normalzintă două sfinctere:
intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alcătuiesc şi musculatura vezicii urinare; nu este controlat voluntar;
extern - situat inferior, alcătuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.
B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI EXCRETOR
Formarea urinii
Ultrafiltrarea glomerulară - este procesul de trecere a plasmei sangvine ( cu excepţia proteinelor ) prin membrana filtrantă, în tubul urinifer, unde constituie urina primară. Procesul este determinat de normalsiunea manifestată la nivelul membranei filtrante. În 24 de ore, prin rinichi trec 1000-1500 l de sânge. Cantitatea de urină primară formată în 24 de ore este de 170-180 l. Rezultă că lichidul extracelular este în totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic. Ultrafiltratul are constituţia plasmei deproteinizate. Urina primară de la nivelul capsulei Bowmann trece în sistemul tubular al nefronului unde suferă procese de reabsorbţie şi secreţie tubulară.
Reabsorbţia tubulară- este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul urinifer în capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfăşoară la nivelul segmentelor proximal şi distal şi determină economisirea unor substanţe utile.
Secreţia tubulară- constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a K+, a H+, a amoniacului, a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. Se desfăşoară la nivelul tubilor contorţi distali. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice, datorită gradientului de concentraţie, şi prin difuziune. În urma proceselor de reabsorbţie şi secreţie tubulară, cantitatea de urină scade la 1,5 l/24h, iar concentraţia creşte, rezultând urina finală.
Funcţia endocrină se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxtaglomerular. Renina este inactivă, dar activează angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator de aldosteron şi stimulator al sistemului adrenosimpatic, asigurând homeostazia circulatorie şi menţinerea echilibrului hidrosalin.
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi în bazinet şi uretere. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice. Peristaltismul este influenţat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o accentuează. La locul de vărsare în vezica urinară se află câte o valvă. Până la un conţinut de 400 cm3, normalsiunea exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne constantă. Când cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm3, normalsiunea intravezicală creşte. Creşterea normalsiunii, determinată de distensie, stimulează receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibre senzitive parasimpatice la centrii nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S2), declanşând reflex, pe cale eferentă parasimpatică (nervii pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern şi contractia muşchiului, deci micţiunea reflexă.
Boli ale sistemului urinar:
uretrite - infecţia uretrei;
cistita - infecţia vezicii urinare;
nefrita - inflamarea ţesutului renal;
glomerulonefrita - inflamaţia glomerulilor, poate fi cauza unor maladii renale cronice sau a blocajului renal, fiind favorizată de stress, umezeală, raceală, traumatisme;
pielita - inflamaţia bazinetului şi a calicelor renale, ca urmare a infecţiilor bacteriene din sânge sau din tracturile urinare;
pielonefrita - inflamaţia bazinetului, calicelor şi tubilor renali ai unuia sau ambilor rinichi;
obstrucţii - pot avea loc în orice regiune a tractului urinar, fiind provocate de calculi (pietre), lovituri, tumori sau chisturi, spasme ale ureterelor sau de anomalii congenitale; au consecinţe extrem de grave, ducând la blocajul unuia sau al ambilor rinichi;
tuberculoza renală - se caracterizează prin puroi şi sânge în urina, urinat frecvent şi dureros; apare la cei care au avut tuberculoză localizată în alte organe;
scleroza renală - imbatranirea arterelor renale; favorizată de hipertensiunea arterială şi de alte boli de rinichi;
calculi renali - se formează ca urmare a difuncţiilor metabolice, în urma cărora rezultă cantităţi mari de substanţe anorganice şi organice; prin concentrarea urinii, aceste substanţe cristalizează şi formează granule, care stau la originea viitorilor calculi;
Disfuncţii:
disuria - (urinarea dureroasă), semnalează o infecţie a tractului urinar sau obstrucţia uretrei;
hematuria - (sânge în urină), este asociată cu o traumă;
bacteriuria - (bacterii în urină);
piuria - (puroi în urină), este rezultatul unei infecţii de durată;
oliguria - (eliminare de cantităţi insuficiente de urină), indică normalsiune sangvină scazută sau blocaj renal;
poliuria - (eliminarea unor cantităţi mari de urină);
uremia- constă în acumularea in sange a unor substante care se gasesc in urina;
enurezisul - (incontinenta urinara), consta in incapacitatea de a controla mictiunea;
blocajul renal - renormalzinta incapacitatea rinichiului de a mai asigura echilibrul electrolitic si de a elimina produsii de metabolism. Blocajul renal acut renormalzinta pierderea brusca a capacitatii rinichiului de a functiona, determinat de soc, hemoragii sau traumatizarea fizica a rinichilor. Blocajul renal cronic este rezultatul unei boli care a distrus progresiv tesutul renal. Persoanele cu blocaj renal cronic nu pot supravietui independent, hemodializa sau transplantul renal fiind absolut necesare. Rinichiul artificial sau aparatul de hemodializa, permite filtrarea sangelui. Sangele arterial, colectat din artera radiala, este pompat printr-un tub intr-un dispozitiv ce contine o membrana semipermeabila. Aceasta separa sangele de o solutie izotona ce contine molecule de care sangele are nevoie (cum ar fi glucoza). Prin procesul numit dializa, produsii finali de metabolism difuzeaza din sange prin membrana, in timp ce moleculele necesare organismului raman in sange. Dupa curatare, sangele este returnat in corp printr-o vena.
FUNCTIA DE REPRODUCERE
REPRODUCEREA. SISTEMUL REPRODUCATOR
Prin reproducere se asigura perpetuarea speciei umane. Fiinta noua rezulta prin dezvoltarea ontogenetica a zigotului. Acesta se formeaza prin fecundatia dintre cele doua celule sexuale, numite gameti. Gametii se formeaza in gonadele cuprinse in sistemele genitale masculin si feminin.
I. SISTEMUL GENITAL MASCULIN
Este alcatuit din organele genitale interne (testiculele, conductele excretoare, glande anexe) si externe (penisul).
Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand pe marginea posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei. Testiculele sunt situate in scrot. Testiculul este acoperit de o membrana fibroasa, albuginea. Aceasta trimite snormal interior septuri ce impart testiculul in lobuli formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori de sperma, si tesut interstitial, producator de hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc formand un canal unic care, la iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele deferente patrund in bazin, inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se deschide in uretra.
Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai importanta este artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este colectat de vene omonime. Limfa este colectata de vase limfatice, care merg paralel cu venele.
Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica.
Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind ca transportor si ca mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
Prostata, glanda tubulo-acinoasa este situata in jurul portiunii initiale a uretrei; secreta un lichid laptos care intra in compozitia spermei.
Penisul, organul genital extern, organul copulator masculin, este alcatuit din doi corpi cavernosi si corpul spongios, care acopera complet uretra; este de asemanea un organ al mictiunii.
Functiile testiculului constau in:
spermatogeneza - producerea de gameti masculini (spermatozoizi). Pe membrana bazala a tubilor seminiferi se gasesc spermatogoniile (celule germinative primare), care au setul complet de cromozomi (sunt diploide). Spermatogoniile se divid prin mitoza, rezultand spermatocite de ordin I, diploide. Dupa maturare, acestea se divid meiotic, rezultand spermatocite de ordin II (hapliode). Spermatocitele de ordin II se divid mitotic, rezultand spermatide (haploide) care, prin maturare, se transforma in spematozoizi. Spermatozoidul determina sexul noului organism. Este alcatuit din cap, piesa intermediara si flagel. La partea anterioara normalzinta acrozomul, un corpuscul ce contine o enzima care faciliteaza patrunderea spermatozoidului in ovul in timpul fecundatiei. Piesa intermediara contine glicogen, care furnizeaza energie pentru miscarile spermatozoidului. Flagelul asigura mobilitatea spermatozoidului.
secretia de hormoni androgeni consta in principal in secretia de testosteron de catre celulele interstitiale Leydig. Efectele hormonilor androgeni sunt: stimularea cresterii si dezvoltarii genitale masculine, a maturarii spermei; stimularea dezvoltarii caracterelor sexuale secundare (voce, pilozitate, dezvoltarea musculaturii si a scheletului, distributia depozitelor adipoase); stimularea sintezei de proteine in cadrul metabolismului.
Reglarea secretiei de hormoni androgeni se realizeaza la nivel hipotalamo-hipofizar; la randul sau, testosteronul regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina (GnRH) trimis de hipotalamus la nivelul hipofizei. GnRH determina eliberarea de hormoni gonadotropi de catre hipofiza. LH regleaza producerea de testosteron, iar FSH controleaza spermatogeneza.
II. SISTEMUL GENITAL FEMININ
Este format din organe genitale interne (ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul) si externe (vulva).
Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma ovoida si sunt legate prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele uterine. Au invelis conjunctiv sub care se disting doua zone: zona corticala, in care se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se formeaza cate un ovul), si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si nervi. In ovul se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare ; acestia se maturizeaza cate unul pe luna si expulzeaza ovulul imnormaluna cu lichidul follicular; in timpul vietii sexuale a femeii, se maturizeaza circa 400 de foliculi.
Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au margini franjurate snormal ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat din folicul matur.
Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situate intre vezica urinara si rect, are forma de para; este format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin; are o musculatura neteda cu fibre longitudinale, radiare si spiralate; cavitatea uterului normalzinta o mucoasa, care sufera modificari ciclice sub influenta hormonilor ovarieni. Ciclul menstrual normal, cu o durata de 28 zile incepe la pubertate si constituie un element principal al caracterelor sexuale feminine. La femeile din Europa incepe la varsta de 11-15 ani si este influentat de constitutia fizizca, rasa, clima, de alti factori de mediu si de factori patogeni. El inceteaza in jurul varstei de 50 de ani, cand se instaleaza menopauza. Cuprinde trei faze:
faza menstruala- cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficial al mucoasei uterine distruse se elimina imnormaluna cu o anumita cantitate de sange;
faza proliferativa- intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin ingrosarea mucoasei uterine;
faza secretorie- care dureaza de la a 15-a zi pana la un nou ciclu, in cazul in care nu a avut loc fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei uterine creeaza conditiile optime pentru grefarea ovulului fecundat.
Vaginul se gaseste in continuarea uterului, este un organ cavitar, care se deschide la exterior in regiunea vulvei.
Vulva este organul genital extern, cuprinde labiile mari si muntele lui Venus, labiile mici si clitorisul, orificiul vaginal si glandele externe vaginale; orificiul inferior al vaginului este acoperit de virgine de o membrana, himenul, de forma semilunara sau inelara, care se rupa la primul contact sexual.
Anexele sistemului genital feminin sunt glandele mamare, care au rolul de a elabora laptele necesar hranirii copilului; glanda este formata din lobi, iar acestia din lobuli, care au ca unitate secretorie acinul; este invelita intr-o patura de tesut adipos; fiecare lob are un canal de excretie, care se deschide pe o proeminenta numita mamelon; in fiecare mamelon se gasesc deschiderile a 12-20 de canale galactofore.
Functiile ovarului constau in:
ovogeneza - producerea de ovule (gameti feminini). Ovogoniile (celule germinative primare diploide) se divid prin mitoza, rezultand ovocite de ordin I, diploide. In timpul ovulatiei are loc prima diviziune meiotica, rezultand ovocitul de ordin II (haploide), care este expulzat din ovar in trompa uterina, si primul globul polar. Ovocitul de ordin II se divide mitotic in trompa uterina, rezultand ovotida (normalovulul haploid) si al doilea globul polar. normalovulul se matureaza devenind ovul fecundabil.
secretia de hormoni ovarieni (estrogeni si progesteron) este rezultatul activitatii foliculilor ovarieni, a corpului galben si a placentei (in timpul sarcinii). Cantitati mici de estrogeni si progesteron sunt secretate si de corticosuprarenale si testicule. Efectele estrogenilor constau in: proliferarea mucoasei si a musculaturii uterine; dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine. .Efectele progesteronului constau in: modificarea secretiei mucoasei uterine.
Reglarea secretiei de hormoni ovarieni se realizeaza de la nivel hipotalamo-hipofizar. FSH controleaza maturatia foliculilor ovarieni si secretia de estrogeni. LH provoaca ovulatia, controleaza activitatea corpului galben si secretia de progesteron. Hormonii ovarieni regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina trimis de hipotalamus la nivelul hipofizei.
Fecundatia si nidatia
In urma actului sexual, spermatozoizii se deplaseaza din vagin, datorita unui chimiotactism pozitiv specific, pana in treimea externa a trompei uterine unde intalnesc ovulul. Primul ajuns este spermatozoidul fecundat, fecundatia fiind monospermica, In cazul ovulelor cu doi nuclei, fecundatia duce la o srcina gemelara monovitelina in care gemenii sunt de acelasi sex si se aseamana bine intre ei. Cand se face concomitent fecundatia a doua ovule, se produce o sarcina gemelara bivitelina intr-o astfel de situatie gemenii au sexe diferite sin u se aseamana intre ei. Spermatozoidul fecundat se contopeste cu ovulul, fuzionand nuclei, deci are loc procesul de fecundatie propri-zisa (amfimixia). Se reface numarul de cromozomi caracteristic speciei, determinand in acet mod si sexul viitorului individ in functie de spermatozoidul fecundat:
22 X + 22 X = 44 XX (femela)
22 X + 22 Y = 44 XY (mascul)
Zigotul format incepe sa se segmenteze in timp ce parcurge trompa uterina, indreptandu-se snormal uter (3 zile). In cavitatea uterina, zigotul isi continua segmentarea inca 3 zile, dupa care se fixeaza pe mucoasa uterina – nidatia – in cazul sarcinii uterine normale. Din zigot se formeaza embrionul, care se dezvolta timp de 9 luni in uter (perioada normala de dezvoltare intrauterina). Din luna a treia, embrionul devine fat, care creste si se dezvolta pana la sfarsitul lunii a noua de sarcina. Schimburile nutritive dintre mama si fat se realizeaza la nivelul placentei, organ discoidal in care vasele sangvine ale mamei se deschid lacune sangvine. Aici plutesc formatiuni filiforme, nimite vilozitati coriale, prin care fatul primeste hrana de la mama. Unele vilozitati sunt mai lungi, se fixeaza de peretele uterului si ancoreaza fatul in uter. Vasele ombilicale, doua artere si o vena, inconjurate de tesut conjunctiv, strabat cordonul ombilical, care stabileste legatura dintre placenta si corpul fatului. Placenta este si un organ endocrin, secretand gonadotrofine, prolactina si estrogeni. Placenta are si rol de bariera, care impiedica trecerea agentilor patogeni de la mama la fat.
Nasterea cuprinde ansamblul fenomenelor prin care se realizeaza expulsia fatului la sfarsitul celor 9 luni de dezvoltare intrauterina. Acest act normalsupune coordonarea armonioasa a trei componente: materna, fetala si placentara.
Boli ale aparatului genital
Boli transmitere sexuala:
candidoza - este provocata de o ciuperca microscopica (Candida albicans) si se caracterizeaza prin secretii vaginale albicioase si prurit vulvar;
gonoreea (blenoragia) este provocata de o bacterie (Neisseria gonorrhoeae) si se caracterizeaza prin durere la urinare si secretie uretrala vascoasa, verzuie; infectia netratata duce la inflamatie pelvica, ce afecteaza canalele excretoare, la barbat, sau oviductele, la femeie; pe masura ce inflamatia se vindeca, conducturile mentionate se umplu cu tesut cicatricial, ceea ce determina infertilitate;
clamidoza - este provocata de o bacterie (Chlamydia trachomatis); cele mai multe personae nu normalzinta simptom; pot aparea ca simptome, ca scurgeri genitale si senzatii de arsura in timpul urinarii; femeile pot normalzenta dureri abdominale, iar barbatii , dureri testiculare; netratata poate provoca infectii dureroase ale organelor genitale si sterilitate; poate produce infectii oculare si pneumonie la copii nascuti din mame infectate;
herpesul genital - este provocat de un virus de tip herpes si se manifesta prin aparitia de pete rosiatice si vezicule in zona genitala, insotite de febra, durere la urinare si ganglioni limfatici mariti; trece de la mama la fat si produce orbire, surditate, retardare mintala si in final moartea nou-nascutului;
trichomoniaza - este produsa de un parazit si se manifesta prin scurgeri vaginale urat mirositoare, prurit, iritatii, disconfort in timpul contactului sexual; barbatii nu normalzinta simptome;
sifilisul - este provocat de o bacterie (Treponema pallidum); boala are trei stadii:
dupa 21-27 de zile de la contaminare apare sancrul moale, caracterizat prin aparitia de leziuni rosiatice nedureroase cu margini dure, la nivelul organelor genitale si a zonelor inconjuratoare; la sfarsitul stadiului primar, sancrul sifilitic dispare chiar fara tratament, marind astfel riscul de ignorare a bolii;
stadiul secundar apare dupa 6 saptamani de la instalarea stadiului primar si dureaza 2-3 ani; se caracterizeaza prin inrosirea pielii corpului, inclusiv pe palme si pe talpi;
stadiul tertiar este latent, asimptomatic; survine dupa 2-20 ani de la aparitia stadiului primar; in acest ultimo stadium, boala afecteaza sistemul cardiovascular si nervos, ducand la retardare mintala, orbire, paralizie, surditate, psihoza; pe corp si pe suprafata organelor interne apar ulceratii de dimensiuni mari; bacteria poate traversa placenta, afectand si dezvoltarea fatului.
Metode de normalvenire a contactarii bolilor venerice sunt:
igiena intima;
evitarea contactelor sexuale intamplatoare;
limitarea numarului de parteneri sexuali;
stapanirea unui minim de cunostinte desnormal bolile venerice, modul de transmitere si urmarile acestora;
constientizarea faptului ca este mai usor sa normalvii decat sa tratezi o boala.
TEMA 4
METABOLSMUL
Metabolismul este una din proprietatile fundamentale materiei vii, alaturi de de reproducere si excitabilitate. Metabolismul consta in schimbul permanent de materie si energie dintre organism si mediu. Cuprinde toate procesele fizice si chimice de organizare, autointretinere si de manifestare a materiei vii. In cadrul metabolismului se succed doua procese care se completeaza si se conditioneaza reciproc, realizand un echilibru dinamic perfect:
Anabolismul (asimilatia) - renormalzinta totalitatea proceselor prin care organismul transforma nutrimentele in substante proprii si isi reface rezervele energetice;
Catabolismul (dezasimilatia) - renormalzinta totalitatea proceselor prin care organismul degradeaza diferitele substante, consumand rezervele energetice.
Procesle metabolice sunt dependente de biocatalizatori (enzime, vitamine, hormoni), a caror actiune este influentata de temperatura corpului si de pH-ul mediului intern.
Metabolismul glucidic
Glucidele indeplinesc trei roluri in organism:
energogenetic;
structural;
functional.
Monozaharidele absorbite din intestine sunt transportate la ficat prin vena porta. Acestea sunt transformate in glucoza. Din ficat, glucoza poate urma mai multe cai:
raspandirea in organism prin intermediul sangelui;
catabolizarea anaeroba si aeroba;
transformarea in glicogen, forma de depozitare a glucidelor in organism;
transformarea in lipide sau aminoacizi.
Glucoza sangvina - imnormaluna cu cea din alte lichide ale corpului, are concentratia de 1g/l, se mentine constanta si poarta numele de glicemie. Cantitatea medie totala de glucoza din organism este de aproximativ 55g.
Catabolizarea glucozei - se desfasoara prin doua mecanisme:
Glicoliza - este procesul catabolic care consta dintr-o succesiune de reactii catalizate enzimatic, ce realizeaza transformarea moleculei de glucoza in doua molecule de acid piruvic si eliberarea a doua molecule de ATP. In glicoliza musculara rezulta acid lactic, care este transformat in faza de refacere in acid piruvic.
Degradarea aeroba - continua procesele oxidative anaerobe si se desfasoara in mitocondrii. Degradarea aeroba determina transformarea acidului piruvic in acetil coenzima A. Aceasta patrunde in ciclul Krebs, unde printr-un sir de procese oxidoreducatoare, se realizeaza oxidarea completa. Rezulta doua molecule de CO2 pentru fiecare molecula de acetil coenzima A, H+, care dupa ce parcurge lantul respirator si imnormaluna cu O2, formeaza H2O si 38 molecule de ATP.
Glicogenogeneza - renormalzinta procesul anabolic de polimerizare a glucozei in glicogen, forma de depozitare a glucidelor in ficat si muschi.
Gluconeogeneza - este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide sub actiunea unor enzime specifice. In conditii de inanitie, gluconeogeneza este singura sursa de glucoza a organismului.
Reglarea metabolismului glucidic se face printr-un complex neuro-endocrino-umoral, in care rolul principal il detine insulina. Concentratia normala a glucozei in sange (glicemia) este de 90-120 mg/100 ml sange. Nivelul glicemiei este mentinut prin mobilizarea si depozitarea glucozei in tesutul hepatic sau muscular prin consumul glucozei in organism, prin absorbtia ei la nivel intestinal si prin eliminarea acesteia in anumite conditii. Ca urmare, intervin doua mecanisme antagonice: hiperglicemiant si hipoglicemiant. Factorii hiperglicemianti sunt: hormonii tiroidieni, glucocorticoizii, ACTH, glucagonul, adrenalina. Dintre factorii hipoglicemianti, rolul esential revine insulinei.
Metabolismul lipidic
Lipidele indeplinesc urmatoarele roluri:
structural- intra in structura biomembranelor, asigurand permeabilitatea selectiva;
functional- prin hormonii steroizi de natura lipidica;
energetic- prin eliberarea unei mari cantitati de energie;
metabolic- prin lipogeneza si lipoliza.
Trigliceridele - se scindeaza in acizi grasi liberi, monogliceride, digliceride si glicerol. Peste 80% dintre trigliceride trec in limfa si apoi in circulatia generala, restul de 20% ajung la ficat pe cale portala. Trigliceridele sunt vehiculate de catre plasma sub forma de lipoproteine. Trigliceridele ajunse in circulatia generala sunt depozitate in tesuturi sub doua forme: lipide de rezerva si lipide protoplasmatice.
Glicerolul - trece prin urmatoarele stadii: alfa-glicerolfosfat, dioxiacetonfosfat si aldehida fosfoglicerica, ce va urma trei cai metabolice:
transformarea in acid piruvic si apoi in acetil-CoA care intra in ciclul Krebs si este degradata pana la CO2 si H2O;
transformarea in glicerol, din care se vor resintetiza trigliceridele si fosfolipidele;
transformarea in glucozo-1,6-difosfat.
Acizii grasi- din plasma exista sub forma de trigiceride ( 25% ), esterificati cu colesterolul ( 20% ), fosfolipide ( 50% ) si liberi ( 5% ), care circula legati de albuminele plasmatice. La nivel celular, acizii grasi sufera urmatoarele transformari:
degradare pana la acetil-CoA, care va fi descompusa in ciclul Krebs pana la CO2 si H2O, cu eliberare de energie;
transformarea in corpi cetonici care sunt degradati in ciclul Krebs in conditii normale, iar in conditii patologice se acumuleaza in sange si tesuturi producand acidocetoza;
acizii grasi liberi sunt utilizati in biosinteza trigliceridelor si a fosfolipidelor, esterificarea colesterolului.
Fosfolipidele - se sintetizeaza cu consum energetic la nivelul celulelor, din lipide alimentare digerate si absorbite. Ficatul este singurul organ, care dupa ce le sintetizeaza, le deverseaza in plasma. Catabolismul fosfolipidelor are loc numai la nivelul tesuturilor si organelor. Fosfolipidele indeplinesc doua roluri: structural (intra in alcatuirea membranei mitocondriale si celulare) si energetic.
Colesterolul- de origine endogena si exogena poate fi transformat in:
acizi biliari (prin reactii enzimatice la nivelul mitocondriilor);
hormoni steroizi (prin numeroase etape la care participa ACTH, acidul ascorbic si enzime);
vitamina D3 (sub actiunea razelor solare, la nivelul pielii).
Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme nervoase (coordinate de la nivelul hipotalamusului) si endocrine (prin intermediul adenohipofizei, tiroidei, pancreasului endocrin, glandelor sexuale, epifizei, suprarenalei).
Metabolismul protidic
Proteinele indeplinesc in organism urmatoarele roluri:
structural - fiecare tesut si celula se caracterizeaza printr-un tip structural specific de proteina;
plastic - de crestere, dezvoltare si reparare a celulelor uzate;
functional - proteine enzime, proteine hormoni (fara cei sintetizati de colesterol), proteine de transport (hemoglobina pentru gazele respiratorii, albuminele - ca transportor sangvin, transportori ai substantelor prin membranele celulare), aparare antimicrobiana (anticorpii), coagularea sangelui (factorii plasmatici, protrombina, fibrinogenul, plasmina), contractia musculara (actina si miozina), fotoreceptia (rodopsina si iodopsina), controlul tensiunii arteriale (renina, angiotensina), controlul eritropoiezei (eritropoietina, cortizolul), transmiterea influxului nervos (mediatorii chimici), controlul schimburilor hidroelectrolitice, mentinerea echilibrului acido-bazic (sistemele tampon sangvine), memoria si invatarea (proteine neuronale).
energetic - se exercita in carentele alimentare, prin catabolizarea unui gram de proteine, eliberandu-se 4,1 Kcal.
Metabolizarea aminoacizilor se desfasoara in urmatoarele etape:
transaminarea - sinteza unor aminoacizi din alti aminoacizi sub actiunea unor enzime specifice numite transferaze. Nu se pot sintetiza aminoacizii esentiali, care ajung in organism numai prin alimentatie;
dezaminarea - pierderea de catre aminoacid a gruparii amino (-NH2) si formarea unui cetoacid si a amoniacului sau a unui acid gras si a amoniacului.
Cetoacizii pot urma una din urmatoarele cai:
degradare pana la acetil-CoA si intrarea in ciclul Krebs;
transformare in glucide prin functia gluconeogenetica a ficatului;
transformare in corpi cetonici (la nivelul ficatului);
transformare in aminoacizi prin transaminare.
Amoniacul este o substanta toxica si este neutralizat rapid pe urmatoarele cai:
eliminare sub forma de saruri de amoniu;
eliminare prin urina, sub forma de uree;
transformarea in glutamine, la nivelul ficatului si a sistemului nervos;
decarboxilarea - eliminarea gruparii carboxi (-COOH) din molecula aminoacizilor. Acest proces poate fi initiat de catre flora anaeroba si de putrefactie la nivelul colonului descendent, rezultand amine toxice, care se elimina prin materiile fecale
Reglarea metabolismului proteic se face printr-un mecanism neuroumoral. Simpaticul stimuleaza catabolismul, iar parasimpaticul stimuleaza anabolismul. STH, insulina si hormonii estrogeni au rol anabolic. Glucocorticoizii si hormonii tiroidieni au rol catabolic.
Metabolismul energetic
Metabolismul energetic renormalzinta totalitatea transformarilor energetice din cursul metabolismului intermediar si a schimburilor enrgetice dintre organism si mediu. Din intreaga cantitate de energie eliberata de substantele energetice, doar 20-30% este utilizata in procesele vitale, cea mai mare parte fiind transformata in energie calorica. O alta parte de energie este stocata in celule sub forma de ATP, fiind utilizata sub forma de energie mecanica, chimica, osmotica, electrica, calorica.
Cantitatea de energie eliberata de organism prin catabolism este egala cu cea eliberata prin arderea substantelor energetice in bomba calorimetrica (1 g lipide-9,3 Kcal; 1 g proteine-5,3 Kcal; 1 g glucide-4,1 Kcal).
Intensitatea metabolismului energetic se exprima in calorii, iar determinarea cantitatii de caldura produsa de organism se face prin metode calorimetrice directe si indirecte (determinarea consumului de O2 si a eliminarilor de CO2 in unitatea de timp, adica coeficientul respirator–CR). Prin calorimetrie indirecta se poate determina metabolismul bazal, care renormalzinta cheltuielile energetice minime necesare realizarii functiilor vitale ale organismului pe o anumita perioada de timp.
M.B.= numar total de calorii/suprafata corpului ( m2)
Valoriile metabolismului bazal sunt influentate de: varsta, sex, starea de activitate, ingestia alimentelor, temperature, starea de sanatate. Omul isi acopera cheltuielile energetice zilnice printr-o ratie alimentara echilibrata ce va contine: glucide, lipide, proteine, saruri minerale, vitamine, apa, in cantitati corespunzatoare varstei si activitatii desfasurate.
Vitaminele sunt biocatalizatori necesari in ratia alimentara, nu au rol plastic sau energetic, dar prin functia lor catalitica sunt indispensabili bunei desfasurari a proceselor vitale.
Homeostazia
Homeostazia este proprietatea sistemelor biologice de a-si mentine parametrii in limitele echilibrului functional. Homeostazia organismului uman se realizeaza prin actiunile coordonate ale sistemelor nervos, endocrin, cardiovascular. Actiunile homeostatice se desfasoara in sensul raglarii functiilor interne ale organismului si in sensul echilibrarii acestora cu mediul ambient.
Homeostazia este un proces complex, iar din punct de vedere didactic, poate fi privit sub mai multe aspecte:
Homeostazia genetica – se realizeaza la nivel individual prin biosinteza proteinelor specifice, pe baza informatiei genetice din ADN si de-a lungul generatiilor, prin transmiterea ereditara a caracterelor speciei umane.
Bioritmul – renormalzinta variatia cronobiologica regulat a unor functii ale organismului, rezultata din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene (ex. alternanta somn- veghe).
Sresul – pe fondul unor suprasolicitari fizice si nervoase, agresiuni asupra organismului, apar reactii de adaptare si de aparare, care caracterizeaza starea de stres. Mecanismele adaptative pot ceda in lupta cu agentii stresanti, sensibilizand organismul si favorizand starea de boala.
Termoreglarea – temperatuara corpului este mentinuta constanta printr-un mechanism de termoreglare ce asigura echilibrul dynamic intre producerea de caldura (termogeneza) si pierderea de caldura (termoliza):
termogeneza – este rezultatul reactiilor metabolice producatoare de energie, iar sursa cea mai importanta de caldura este activitatea musculaturii striate;
termoliza – este rezultatul unor procese fizice de tipul radiatiei (pierderea de caldura sub forma de radiatii infrarosii), conductiei (transferul de caldura intre doua solide aflate in contact direct), convectiei (miscarea moleculelor de aer incalzit prin contactul cu pielea snormal zone mai reci ale aerului din jur), evaporarii (apa).
Mentinerea constanta a temperaturii corpului implica modificari metabolice, circulatorii, respiratorii, musculare, hidroelectrolitice si hormonale, controlate de hipotalamus. Pentru a participa eficient la mentinerea homeostaziei, secretia glandelor endocrine este reglata in permanenta direct (independent de controlul hipofizei, hipotalamusului sau a sistemului vegetativ) sau indirect (umoral sau nervos). Controlul indirect se face in functie de concentratia sangvina a hormonului respectiv.
Mecanisme de mentinere constanta a parametrilor mediului intern
Principalele mecanisme implicate in pastrarea constanta a parametrilor mediului intern se realizeaza prin functiile sistemelor circulator, respirator, excretor, sub comanda nervoasa si umorala. Pentru pastrarea si evidentierea legaturii dintre structuri si functii, aceste sisteme au fost tratate in capitolele respective.
Mentinerea constanta a pH-ului sangvin: activitatile celulare se desfasoara optim la un pH al medilui intern de 7,32- 7,40. Produsii acizi de catabolism determina tendinta snormal acidoza. Excesul de acizi este neutralizat prin secretie tubulara de H+, reabsorbtia bicarbonatului si excretia amoniacului, orientare snormal alcaloza.
Mentinerea constanta a normalsiunii osmotice: se realizeaza prin dilutia sau concentrarea urinii. Daca filtratul glomerular este echilibrat osmotic cu lichidul interstitial, de-a lungul tubului urinifer, normalsiunea osmotica creste. Aceasta crestere este rezultatul transportului active de Na+, Clˉ, uree, etc. si al mecanismului de concentrare a urinii la nivelul ansei Henle.
IMUNITATEA
Organismul este in permanenta amenintat de patrunderea din exterior a unor “agresori biologici“, iar aceste se opune prin doua sisteme de aparare: specifica si nespecifica.
Apararea nespecifica: cuprinde totalitatea factorilor ce realizeaza protectia organismului impotriva oricarui antigen, indiferent de natura sa. Aici intervin pielea si mucoasele intacte, cu rol de bariera mecanica, dar si factorii interni care determina reactia inflamatorie, caracterizata prin roseata, umflare, temperatura crescuta si durere. Lezarea celulelor determina atragerea, printr-un chimiotactism pozitiv, a granulocitelor neutrofile, urmate de limfocite si monocite cu actiune fagocitara. Din lupta lor, razulta “puroiul“, amestec de microorganisme omorate, leucocite, celule distruse si lichide celulare.
Apararea specifica (imunitatea): se realizeaza cu ajutorul anticorpilor specifici, formati de catre limfocite la patrunderea in organism a agentilor straini, numiti antigeni. Anticorpii sunt substante proteice din clasa gamaglobulinelor, imunoglobuline, care circula in plasma sanguina.
Imunitatea renormalzinta capacitatea de recunoaste si de a anihila agentii straini patrunsi in organism. Un rol important il joaca limfocitele T, prin pastrarea “memoriei imunitare“ la nivel celular si limfocitele B, care sintetizeaza anticorpi specifici. Acestea alcatuiesc imnormaluna cu macrofagele, sistemul celular al imunitatii.
Curiozotati
