AMG , ANATOMIE ANUL I REZUMAT , 8 ANALIZATORII,Analizatorul cutanat,Analizatorul olfactiv


III.2. ANALIZATORII (ORGANELE DE SIMȚ)

Organele de simț contribuie la realizarea unității funcționale a organismului și la integrarea acestuia în mediu. Funcția analizatorilor este de a recepționa, conduce și transforma în senzații specifice excitațiile din mediul extern sau intern.

Organul de simț (analizatorul) este alcătuit din trei segmente:

segmentul periferic sau receptor;


segmentul intermediar, de conducere a impulsurilor cuprinde căile nervoase directe și indirecte;

segmentul central, care include aria corticală specifică.


Acest ultim segment analizează și sintetizează informațiile, elaborând senzațiile specifice conștiente.

La rândul lor, receptorii se pot clasifica în funcție de localizare și de natura stimulilor pe care

îi recepționează din mediile extern și intern.














Natura stimulului
Localizare
















































































Exteroceptorii sunt localizați la suprafața corpului și recepționează stimuli din mediul extern; Proprioceptorii, localizați în mușchi, oase, tendoane și articulații, furnizează informații asupra poziției și mișcării întregului corp sau a diferitelor sale segmente;

Visceroceptorii (interoceptorii), localizați în organele interne și în vasele de sânge, furnizează informații asupra modificărilor biochimice, de presiune din mediul intern al organismului; Chemoreceptorii sunt sensibili la modificări de concentrație ale unor substanțe chimice dizolvate. Exemplu, receptorii gustativi, olfactivi și cei situați în vasele de sânge; Mecanoreceptorii percep stimulii mecanici și de presiune. Exemplu, receptorii de tact și presiune, auditivi și vestibulari sau din mușchi și articulații;

Termoreceptorii sunt sensibili la modificări de temperatură; Fotoreceptorii situați în retină sunt stimulați de undele luminoase;

Nocireceptorii sunt sensibili la stimuli foarte puternici, care produc leziuni celulare.

Indiferent de natura lor sau de localizare, receptorii prezintă trăsături funcționale comune:

  • Capacitatea de a transforma o formă de energie în impuls nervos sau în potențial. Un anumit stimul cu o intensitate peste prag acționează asupra receptorului și produce o depolarizare la suprafața membranei, care nu se propagă. Această depolarizare se numește potențial de


receptor. Intensitatea polarizării receptorului depinde de cea a stimulului. Când atinge un nivel critic se declanșează un potențial de acțiune, care se autopropagă prin fibra nervoasă senzitivă, conectată cu receptorul.

  • Capacitatea de a detecta intensitatea unui stimul. Deși receptorii generează independent potențiale, intensitatea stimulului poate fi detectată după numărul receptorilor stimulați sau după amplitudinea potențialului generat la nivelul receptorului.
  • Sensibilitatea specifică. Fiecare receptor recepționează un anumit tip de stimul.

  • Adaptarea. Reduce până la dispariție răspunsul la acțiunea unui stimul puternic sau care acționează timp îndelungat. Capacitatea de adaptare a receptorilor este foarte diferită.

III.2.1. Analizatorul cutanat (fig.17)

Pielea este învelișul care protejează organismul uman de agresiunile mediului extern. În piele se află un număr mare de receptori foarte sensibili, care au rolul de a sesiza diferențele între cald și rece, apăsare, mângâiere, durere.






                              





Figura 17. Structura pielii

Segmentul receptor

Pielea este alcătuită din trei straturi principale.

Epiderma, stratul superficial al pielii, este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat de tip cornos, ale cărui celule se regenerează în permanență. Epiderma conține terminații nervoase libere și este străbătută de fire de păr și de canalele excretoare ale glandelor sudoripare.

Derma, situată sub epidermă, este alcătuită din țesut conjunctiv. Stratul superficial al dermei formează spre epidermă papilele dermice. Derma conține canalele de excreție ale glandelor sudoripare, o rețea vasculară și receptori nervoși.



Receptorii sunt (fig.17):

  • terminațiile nervoase libere (receptori ai tactului și presiunii);

  • discurile Merkel (de percepere a proprietăților fine ale obiectelor);

  • corpusculii Meissner (de percepere a atingerilor foarte fine și a vibrațiilor cu o frecvență mai mică de 60 cicli/sec);

  • corpusculii Krause (de percepere a temperaturilor scăzute).

Derma mai conține partea superioară a foliculului pilos, glande sebacee și un mușchi neted piloerector. Acest mușchi ridică firele de păr sub acțiunea impulsurilor nervoase primite prin
fibrele simpatice.

Hipoderma este stratul profund care separă pielea de structurile subdiacente. Este formată din țesut conjunctiv lax, bogat în celule adipoase, îndeplinind rolul de rezervă nutritivă, de izolator termic și mecanic. Hipoderma conține partea profundă a foliculilor piloși, glomerulii glandelor sudoripare, o rețea vasculară și receptori nervoși (corpusculii Vater-Pacini, Ruffini

și Golgi-Mazzoni).

Prin receptorii pe care îi conține, pielea asigură sensibilitatea tactilă, presională și vibratorie, termică și dureroasă.
Receptorii tactili sunt sensibili la cele mai mici atingeri ale pielii.

Receptorii pentru presiune sunt sensibili la acțiunea mecanică de apăsare a pielii.

Din punct de vedere structural, receptorii tactili sunt terminații nervoase libere sau receptori încapsulați.

Capacitatea discriminativă tactilă depinde de densitatea receptorilor (numărul de receptori pe unitatea de suprafață) și de alți factori, cum ar fi temperatura. Creșterea temperaturii mărește sensibilitatea tactilă, în timp ce scăderea ei are efecte opuse.

Sensibilitatea discriminativă tactilă se determină măsurând distanța minimă la care doi stimuli pot fi percepute separat. Această distanță variază între aproximativ 2 mm la nivelul limbii și al degetelor și 50-60 mm la nivelul tegumentului spatelui.

Acuitatea tactilă a degetelor este utilă îndeosebi nevăzătorilor pentru citirea Braille. Simbolurile Braille sunt puncte în relief, așezate în pagină la distanțe de 2,5 mm. Pipăind aceste puncte în relief pe pagină, un nevăzător experimentat poate citi până la 100 de cuvinte pe minut.

Receptorii tactili și de presiune se adaptează, în general, foarte rapid. De aceea contactele permanente nu sunt percepute (îmbrăcămintea, presiunea atmosferică).

Segmentul intermediar (calea de conducere)

Primul neuron se află în ganglionul spinal, aflat pe traiectul rădăcinii posterioare a nervului spinal. Fibrele sensibilității termice, dureroase și tactile fac sinapsă cu cel de-al II-lea neuron în cornul posterior al măduvei spinării, axonul acestui neuron trece în cordoanele laterale, formând

fasciculele spinotalamic lateral (termic-dureros) și spinotalamic anterior ( tactil). Cel de-al treilea neuron se află în talamus, iar axonul acestuia proiectează informația în cortex.

Segmentul central

Este reprezentat de neocortexul receptor, aflat în girusul postcentral din lobul parietal (aria somestezică I). Fiecare zonă a corpului are o proiecție corticală. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos, cea mai bogată reprezentare o au buzele, limba şi mâna cu degetele, mai ales degetul mare. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată, ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat, mult deformat ca proporţii, în funcţie de numărul



receptorilor. În peretele superior al șanțului lateral se află aria somestezică II,, unde se face proiecția sensibilității tactile grosiere.


III.2.2. Analizatorul olfactiv (fig.18)

Simțul mirosului (olfacția)) la om este localizat în cavitatea nazală. Miresmele din jurul nostru ne aduc informații despre obiectele sau ființele din mediul înconjurător. Mirosul ne informează despre calitatea aerului sau desp re starea unor alimente, ne ajută la recunoașterea persoanelor și a locurilor, uneori chiar la retrăirea amintirilor.     





Figura 18. Analizatorul olfactiv

Segmentul receptor este reprezentat de mucoasa olfactivă, o parte a mucoasei care căptușește cavitatea nazală. Mucoasa olfactivă apare ca o zonă limitată la o suprafață de 2-3 cm2. Este galbenă și permanent umedă . Mucoasa olfactivă este alcătuită dintr-un strat de celule epiteliale (de susținere), între care se află ce lulele alungite receptoare.

Receptorii olfactivi sunt chemoreceptori, deoarece sunt stimulați de substanțe chimice volatile, antrenate de aerul inspira t și dizolvate în lichidul vâscos de la suprafața mucoasei olfactive.

  • Celulele receptoare sunt neur oni olfactivi bipolari (protoneuronul căii), ale căror dendrite sunt situate printre celulele de susțin ere. Dendritele se termină cu o mică veziculă (buton olfactiv), prevăzută cu 6-12 cili. Cilii olfactivi ies la suprafața mucoasei în mucusul secretat de celulele
glandulare ale acesteia.

  • Neuronul olfactiv (protoneuronul) intră, deci, în contact direct cu excitantul , fără niciun dispozitiv de receptare, selectare sau dirij are a informației. Axonul său transmite direct centrului imediat superior o simplă informație: prez ența sau absența excitantului olfactiv.
Segmentul de conduce re - axonii neuronilor olfactivi bipolari, care formează nervii olfactivi, străbat lama ciuruită a osului etmoid (de la baza craniului) și pătrund în bulbii olfactivi.


Aici fac sinapsă cu celulele mitrale (neuroni ganglionari multipolari), deutoneuronul căii. Axonii celulelor mitrale formează tracturile olfactive și se termină în cortex.

Segmentul central este localizat în aria olfactivă din paleocortex. Sensibilitatea olfactivă este foarte diferită de la un individ la altul, chiar la același individ variază în unele situații: înainte de masă sensibilitatea olfactivă este mai mare decât după aceea. Se apreciază că sensibilitatea olfactivă este mai mare la copii decât la vârstnici. La femeile însărcinate sau în cazul unor boli digestive, sensibilitatea olfactivă este mărită.

Intensitatea senzațiilor olfactive depinde și de alți factori: concentrația substanțelor odorante, gradul lor de solubilitate, umiditatea și sănătatea mucoasei.

O substanță odorantă care persistă mult timp în jurul nostru determină fenomene de adaptare olfactivă, intensitatea excitației scăzând până la dispariție, deși stimulul persistă. Este posibilă însă formarea altor senzații olfactive sub acțiunea unor substanțe care nu au acționat până atunci.

AMG , ANATOMIE ANUL I REZUMAT , 7 ENCEFALUL,



III.1.2. ENCEFALUL

Encefalul (fig.16) este format din: trunchi cerebral, cerebel, diencefal și emisfere cerebrale.


             


Figura 16. Componentele encefalului

III.1.2.1. TRUNCHIUL CEREBRAL

Trunchiul cerebral, în formă de trunchi de piramidă, se continuă în jos cu măduva spinării, la

nivelul orificiului occipital.

Se observă la suprafață niște șanturi longitudinale care se continuă cu cele medulare și două șanţuri transversale care marchează limitele dintre cele trei etaje: bulbul rahidian, puntea lui Varolio

și mezencefalul.

Bulbul rahidian este alcătuit din:

  • piramidele bulbare, care continuă cordoanele anterioare ale măduvei;

  • cordoanele laterale bulbare - continuă cordoanele laterale ale măduvei;

  • cordoanele posterioare bulbare - continuă cordoanele posterioare ale măduvei.


În partea superioară a cordoanelor laterale se găsesc olivele bulbare. Între piramidele bulbare se observă decusaţia piramidală, formată prin încrucişarea fasciculelor piramidale. De pe cordoanele laterale şi posterioare ale bulbilor se desprind fascicule care fac legătura între bulb şi cerebel, numite pedunculi cerebeloşi inferiori.

Puntea lui Varolio continuă formaţiunile de la nivelul bulbului. Lateral şi posterior puntea se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii, care fac legătura între punte şi cerebel.

Mezencefalul este alcătuit din pedunculii cerebrali, care continuă formaţiunile de la nivelul punţii. Superior se află diencefalul. Pe faţa posterioară se află patru coliculi (coliculii cvadrigemeni), doi superiori şi doi inferiori. Lateral şi posterior, mezencefalul se continuă cu pedunculii cerebeloşi
superiori, care ajung la cerebel.

Din totalul de 12 perechi de nervi cranieni, zece perechi de nervi cranieni sunt legați de

trunchiul cerebral.

I. Nervii olfactivi - sunt nervi senzitivi; conduc impulsurile nervoase declanşate de miros pâna la emisferele cerebrale. Nu au legături cu trunchiul cerebral.

  1. Nervii optici - nervi senzitivi - conduc impulsuri declanşate de stimuli luminoşi pâna la emisferele cerebrale. Nu au legături cu trunchiul cerebral.

III. Nervii oculomotori - motori - conduc impulsuri la o parte din muşchii globilor oculari: drept superior, drept inferior, drept intern şi oblic inferior.

IV. Nervii trohleari - motori - controlează muşchiul oblic superior al globului ocular.

V. Nervii trigemeni - nervi micşti - inervează tegumentul şi musculatura feţei (prin fibre senzitive) şi muşchii masticatori (prin fibre senzitive şi motorii).

VI. Nervii abducens - motori - controlează muşchiul drept extern al globului ocular.

VII. Nervii faciali - micşti - asigură sensibilitatea gustativă și controlează musculatura

mimicii.

VIII. Nervii vestibulo-cohleari - nervi senzitivi - conduc impulsuri legate de auz (ramul cohlear) şi de echilibru (ramul vestibular).

IX. Nervii glosofaringieni - nervi micşti - asigură sensibilitatea limbii şi controlează muşchii

faringelui, laringelui.

X. Nervii vagi - nervi micşti - asigură sensibilitatea şi controlează activitatea organelor

interne (inimă, plămân, stomac, intestin etc.).

XI. Nervii accesori - motori - controlează muşchii sternocleidomastoidieni şi muşchii trapezi.

XII. Nervii hipoglosi - motori - inervează musculatura limbii (intervin în masticaţie şi deglutiţie).

Substanța cenușie este situată central, ca și la măduva spinării, dar nu mai formează o masă compactă ci insule cenușii, înconjurate de substanță albă, numite nuclei. Fiecare nucleu grupează

neuroni cu anumite funcții:

Nucleii senzitivi primesc impulsuri dinspre organele de simț din limbă, urechea internă, pielea și mușchii capului. Axonii care pornesc de aici poartă mai departe impulsuri spre alte părți ale
creierului.

Nucleii somatomotori comandă mișcări ale mușchilor din regiunea feței, limbii și faringelui.

Nucleii vegetativi sunt centrii unor reflexe vegetative: pupiloconstrictor, de acomodare vizuală, salivar, gastrosecretor, lacrimal, strănut, vomă, tuse, etc. Anumiți neuroni formează centrii respiratori. Ei produc ritmic impulsuri destinate mușchilor respiratori. Ei funcționeaza ca un „ceas



biologic” dar își pot modifica ritmul, reglând ventilația pulmonară după necesități. În imediata apropiere se află un centru cardiovasomotor care participă la reglarea circulației.

Nucleii trunchiului cerebral funcționează automat ca și substanța cenușie medulară. Ei se află sub controlul etajelor superioare ale creierului. Reflexele care au centrii aici sunt înnăscute, au un arc

reflex programat genetic, nu pot fi uitate, nici modificate. Ele nu depind de experiența de viață și de aceea se numesc reflexe necondiționate. Un exemplu: când este iritată corneea se produce reflexul lacrimal. Omul „știe” răspunsul fără să-l fi învățat vreodată.

Prin poziția sa, trunchiul cerebral asigură comunicarea dintre celelalte componente ale sistemului nervos central.

III.1.2.2. CEREBELUL

Cerebelul este situat dorsal față de trunchiul cerebral și este legat de acesta prin trei perechi de cordoane de substanță albă numite pedunculi cerebeloși. Cerebelul are două emisfere între care este un corp alungit numit vermis. Suprafața lui este brăzdată de șanțuri adânci.

Substanța cenușie formează la suprafață scoarța cerebeloasă, pliată cu ajutorul șanțurilor.

Mai sunt și câțiva nuclei înconjurați de substanță albă care ocupă zona centrală.

Cerebelul asigură menținerea echilibrului pe baza informațiilor primite de la urechea internă. El controlează poziția corpului, primind informații de la receptorii din mușchi și articulații (proprioreceptori). Nu comandă mișcările, dar asigură precizia mișcărilor comandate de emisferele
cerebrale.

Cerebelul are trei lobi:

  • paleocerebel (lobul anterior);

  • neocerebel (lobul posterior);

  • arhicerebel (lobul inferior, legat de vermis, numit şi lobul floculonodular).

Funcţiile

Arhicerebelul primeşte informaţii de la aparatul vestibular (legate de echilibru). Paleocerebelul este legat în special de sensibilitatea proprioceptivă (aici sunt proiectate

fasciculele sensibilităţii proprioceptive inconştiente) şi are rol important în reglarea tonusului muscular şi a echilibrului.

Neocerebelul participă la reglarea, modularea mişcărilor fine comandate de scoarţa cerebrală.

III.1.2.3. DIENCEFALUL

Diencefalul este parțial acoperit de emisferele cerebrale. La suprafață se vede doar locul de intrare a nervilor optici (care fac parte dintre nervii cranieni) și o parte din marginea inferioară.

Substanța cenușie a diencefalului formează nuclei. Cei mai voluminoși nuclei diencefalici primesc impulsuri pe căi senzitive: vizuală, auditivă, gustativă, tactilă, termică, dureroasă, proprioceptivă și vestibulară (nu și pe cea olfactivă care intră direct în emisferele cerebrale). Axonii neuronilor de aici fac sinapsă în scoarța cerebrală.
Diencefalul este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă: talamus, metatalamus, epitalamus, subtalamus şi hipotalamus.

Talamusul este cea mai voluminoasă formaţiune diencefalică. Conţine mai mulţi nuclei ce realizează conexiuni între diferite segmente ale nevraxului. La acest nivel se află al III-lea neuron al sensibilităţii exteroceptive, proprioceptive conştiente, vestibulare şi gustative.

Metatalamusul este format din patru corpi geniculaţi, doi mediali şi doi laterali. În corpii geniculaţi laterali se află al III-lea neuron al căii vizuale, iar în corpii geniculaţi mediali - al III-lea neuron al căii auditive.

Epitalamusul este legat de glanda epifiza şi un nucleu în care se închid reflexele olfactivosomatice (mişcarile capului şi corpului după miros).

Hipotalamusul este situat la baza diencefalului, chiar deasupra trunchiului cerebral şi legat de glanda hipofiză. Hipotalamusul deţine rolul principal în reglarea sistemului vegetativ. De asemenea, intervine în: reglarea cardiovasculară, termoreglare, reglarea nivelului apei și a electroliților, reglarea sațietății și a activității gastro-intestinale, reglarea ritmului nictemeral, reglarea funcţiilor sexuale, anumite stări emoţionale (frica, furia) și reglarea activității endocrine.

III.1.2.4. EMISFERELE CEREBRALE

Emisferele cerebrale sunt cele mai voluminoase organe ale sistemului nervos. Sunt separate printr-un șant interemisferic și unite prin punți de substanță albă: corpul calos. Feţele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de trei şanţuri mai adânci care despart lobii:

  • şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal);

  • şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal);

  • șanțul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital).

Pe suprafața emisferelor există și şanţuri mai superficiale, care mărginesc girusuri (circumvoluţii cerebrale).

Substanţa cenuşie

Nucleii bazali sunt localizați la baza emisferelor cerebrale. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului, în special cu mezencefalul. Controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice, cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului; de asemenea, reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii, incluzând rigiditate, tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate.

Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni. În general, scoarţa este formată din 6 straturi. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Sunt regiuni în care predomină straturile senzitive, altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii, legate de anumite funcţii.Are două componente:

  1. Paleocortexul (sau sistemul limbic) este alcătuit dintr-un inel deţesut nervos care înconjură hilul fiecărei emisfere cerebrale şi în care segăsesc formaţiuni legate de simţul mirosului. Este în strânsă legătură cu hipotalamusul, fiind centrul mişcărilor de masticaţie, deglutiţie, supt; reglează foamea şi saţietatea (prin legătura cu hipotalamusul), funcţia sexuală; menţine atenţia.
  2. Neocortexul, porţiunea cea mai recentă filogenetic, cuprinde restul țesutului cortical, atingând la om o dezvoltare şi o organizare incomparabilă cu ale oricărui animal.

Anumite zone corticale recepţionează informaţiile aferente sensitive (neocortexul receptor sau senzitiv), altele controlează motilitatea voluntară (neocortexul motor sau efector), iar altele asociază aceste funcţii (neocortexul de asociaţie).

Ariile senzitive sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile senzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. Acestea sunt:



Aria somestezică se găsește în lobul parietal. Aici ajung informații de la receptorii din piele,


de la mușchi, tendoane și ligamente.

Aria vizuală se află în lobii occipitali.


Aria gustativă se află la baza ariei somestezice, în lobul parietal.


Aria auditivă și vestibulară se află în lobul temporal.


Aria olfactivă se găsește pe fața mediană a emisferelor cerebrale, în sistemul limbic.


Aria motorie comandă mișcările, mai ales pe cele voluntare.

Ariile de asociație nu au doar funcție de legătură ci realizează o prelucrare complexă a informației.

Neuronii din scoarța cerebrală nu au formă fixă. Ei își modifică forma prelungirilor, stabilind legături sinaptice noi. Astfel se formează circuite neuronale noi. Se consideră că fiecare acțiune pe care omul o învață corespunde unui circuit nou, format în procesul învățării. Comportamentul dobândit prin învățare se deosebește de reflexele necondiționate prin faptul că traseul impulsului nervos are componente noi, care se formează în funcție de experiența de viață. Această „formare continuă”a scoarței cerebrale se menține toată viața, dar este mai activă la indivizii tineri.


Postare prezentată

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE- NURSING

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE NURSING Procesul de îngrijire este o metodă organizată, sistematică, care permite acordarea de îngrijiri ...

Bani din publicitate