GRUPELE DE
POPULAŢIE CU RISC DE ÎMBOLNĂVIRE
(DATORITĂ
STILULUI DE VIAŢĂ, CONDIŢIILOR DE MEDIU, OBIŞNUINŢELOR FAMILIALE
ETC.)
Indiferent
că se aplică sau nu un management ştiinţific al securităţii şi
sănătăţii în muncă, două operaţii sunt strict necesare în
activitatea preventivă: identificarea şi evaluarea riscurilor.
Importanţa lor este relevată şi de faptul că sunt statuate ca
obligatorii prin Normele generale de protecţie a muncii, iar
răspunderea realizării lor este atribuită atât conducerii firmei,
cât şi personalului din cadrul compartimentelor de protecţie a
muncii.
IDENTIFICAREA
FACTORILOR DE RISC ŞI A SUBSTRATULUI CAUZAL
Identificarea
factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o acţiune
complexă, care necesită îmbinarea mai multor procedee, adaptate de
fiecare dată condiţiilor respectivei firme.
În
principiu, se procedează astfel:
- se
analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc., pentru fiecare
loc de muncă, pe rând, toate elementele sistemului de muncă
aferent şi se stabilesc, pe această bază, ce deficienţe, abateri,
caracteristici ş.a. ar putea conduce la accidente sau îmbolnăviri
profesionale;
- se
efectuează determinări cu ajutorul metodelor şi mijloacelor
specifice, în cazul factorilor comensurabili sub aspectul nivelului
sau concentraţiei sau pentru care se pot realiza analize ale naturii
elementelor componente;
- se
analizează starea de morbiditate sau diversele simptome care ar
putea indica prezenţa unei afecţiuni datorate condiţiilor de
muncă;
- se
identifică elementele depistate în listele prestabilite de factori
de risc şi factori de substrat cauzal.
Ordinea de
executare a acestor operaţii nu este predeterminată, dar trebuie
parcurse toate pentru a se obţine un rezultat corect.
În
continuare vom încerca să prezentăm fiecare grupă de factori de
risc, cu modalităţile concrete de manifestare şi efectele acţiunii
lor asupra executantului, iar acolo unde s-a impus s-au dat
explicaţii suplimentare pentru factorii de substrat cauzal, ca
suport pentru analizele pe care le au de efectuat proiectanţii
sistemului de MSSM.
Factorii
de risc proprii executantului
Studiile şi
analizele efectuate privind fenomenul de accidentare şi îmbolnăvire
profesională au relevat incidenţa majoră a factorilor de risc
proprii executantului. În raport cu factorii de risc obiectivi, cu
excepţia unor cazuri reduse ca număr (calamităţi naturale),
factorii subiectivi – proprii executantului – se situează şi la
originea acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel
care verifică şi poate interveni asupra celorlalte elemente ale
sistemului de muncă: mijloacele de producţie, mediul şi sarcina de
muncă.
Indiferent
de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea de
muncă pe care o desfăşoară executantul cuprinde patru secvenţe
principale:
-
recepţionarea şi constituirea informaţiei;
- elaborarea
şi adoptarea deciziilor;
- execuţia;
-
autoreglarea.
Ponderea
acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a
unuia şi aceluiaşi post, în perioade de timp diferite, poate varia
, dar prezenţa tuturor este obligatorie. Modul cum executantul
realizează aceste secvenţe defineşte comportamentul său de muncă
– totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale,
afective) prin care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii de
muncă. Din punctul de vedere al securităţii muncii distingem un
comportament normal, care nu conduce la periclitarea sănătăţii
sau integrităţii anatomo-funcţionale a executantului şi un
comportament inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident
sau o îmbolnăvire profesională.
Comportamentul
normal presupune două componente:
- evitarea
riscurilor prin respectarea prescripţiilor tehnice şi a
reglemen-tărilor privind securitatea şi sănătatea în muncă
referitoare la modul în care trebuie îndeplinită sarcina;
-
neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea
rapidă a acestora (chiar anticiparea lor), a elementelor critice,
prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi execuţia ei
prompte şi rapide.
Comportamentul
inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă se
manifestă prin conduite nesigure sau necorespunzătoare situaţiilor
obişnuite sau neobişnuite de muncă. Altfel spus, el reprezintă
abaterea executantului de la modul ideal de îndeplinire a celor
patru secvenţe ale activităţii prin care se realizează sarcina de
muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o acţiune
greşită.
În
consecinţă, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire
profesională proprii executantului se pot subsuma unei erori la
nivelul verigilor de bază ale activităţii de muncă:
- erori de
recepţie, prelucrare şi interpretare a informaţiei;
- erori de
decizie;
- erori de
execuţie;
- erori de
autoreglaj.
Deosebit de
importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este
cunoaşterea substratului cauzal al comportamentului inadecvat din
punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. La
modul general, comportamentul în muncă reprezintă concretizarea
capacităţii de muncă a individului şi reflectă relaţia dintre
nivelul exigenţelor adresate executantului (sub forma sarcinii de
muncă) şi capacitatea sa de a le răspunde.
Factorii
de risc proprii sarcinii de muncă
Sarcina de
muncă se încadrează printre noţiunile cu ajutorul cărora se
defineşte orice activitate de muncă: funcţii, sarcini, activitate,
operaţii, procese, comportament, cerinţe etc. Dintre acestea,
funcţiile care constituie unităţi majore ale muncii, pot cuprinde
una sau mai multe sarcini şi sunt foarte variate, corespunzător
scopului proceselor de muncă.
Funcţia
implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului, are o
anumită frecvenţă în ciclul de muncă, include sarcini şi
operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi specifice, realizează
unul sau mai multe scopuri prin folosirea unor metode, procedee,
strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de viteză, precizie,
cantitate, calitate etc.
Un executant
poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu maşina. Aceeaşi
funcţie poate fi îndeplinită de executanţi aflaţi în posturi
diferite, pe linii diferite sau în cadrul aceleiaşi instalaţii.
Sarcina este
eprezentată de un grup de acţiuni legate temporar şi realizate cu
aceleaşi elemente informaţionale şi mijloace de muncă; este o
unitate subordonată funcţiei, are o anumită frecvenţă, un scop
(subordonat scopului funcţiei), necesită anumite cunoştinţe şi
deprinderi şi trebuie să se încadreze unor cerinţe restrictive:
viteză, precizie etc. Operaţia este cea mai mică unitate a muncii
şi este subordonată sarcinii; se poate caracteriza în raport cu:
- conţinutul
– obiecte, reguli, procedee, obiective;
- structura
– modul de organizare a elementelor componente;
-
cerinţe impuse – ansamblul condiţiilor care trebuiesc respectate
de operator pentru a atinge obiectivele muncii (parametrii acţiunii:
viteză, precizie, adecvare la reguli). Metoda de muncă reflectă
modul în care se realizează sarcina şi operaţiile în condiţiile
tehnologice concrete şi de înzestrare tehnică cuprinde, în
general, ordinea de succesiune eficace a elementelor operaţiei,
alcătuirea raţională a mânuirilor şi mişcărilor în condiţii
tehnico-organizatorice precizate. În
raport cu aceste noţiuni definitorii ale activităţii de muncă, se
desprind factorii de accidentare şi îmbolnăvire profesională
proprii sarcinii de muncă, conţinut sau structură
necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu scopul
sistemului de muncă sau cu cerinţele impuse de situaţiile de risc,
respectiv:
- operaţii,
reguli, procedee greşite;
- absenţa
unor operaţii;
- metode de
muncă necorespunzătoare (succesiune greşită a operaţiilor,
mânuirilor, mişcărilor);
- cerinţe
sub/supradimensionate impuse executantului, respectiv
necorespunzătoare posibilităţilor acestuia.
Prima
categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere a
tehnologiilor şi metodelor prin care se poate ajunge la realizarea
scopului procesului de muncă. Modul în care pot conduce la
accidentare şi/sau îmbolnăviri profesionale este evident, deoarece
determină eroarea la nivelul executantului. A doua grupă de factori
provine din neluarea în considerare a variabilei umane, respectiv
din stabilirea neraţională a parametrilor acţiunilor umane. În
consecinţă, dificultatea şi complexitatea sarcinii fie se situează
sub posibilităţile executantului, fie le depăşeşte, provocând
sub sau suprasolicitarea organismului său. În ambele situaţii are
loc scăderea capacităţii de muncă, datorată oboselii , într-un
interval mai mic decât cel normal, cu efecte uşor de bănuit.
Factorii
de risc proprii mijloacelor de producţie
După natura
acţiunii lor, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire
profesională proprii mijloacelor de producţie se pot împărţi în
trei categorii: de natură fizică, chimică şi biologică.
Factori
de risc de natură fizică - în
această categorie sunt incluşi factorii de natură mecanică şi
cei de natură termică.
Factorii
de natură mecanică sunt reprezentaţi
de:
Mişcările
periculoase. Statisticile arată că
cele mai multe accidente de muncă având cauze de natură obiectivă
se datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de
rolul lor în cadrul procesului de muncă, mişcările maşinilor,
ale mecanismelor, organelor de maşini, pieselor etc. pot fi:
o
funcţionale:
normale
în intervalul de timp de funcţionare, fără restricţii în
legătură cu declanşarea, întreruperea, dozarea vitezei;
cu
pericolul autodeclanşării contraindicate (autopornire prin
auto-aprindere, contact electric etc., prin acţionarea involuntară
sau din greşeală);
cu
pericolul întreruperii imprevizibile;
cu
momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt
controlate în sensul declanşării, întreruperii sau dozării
vitezei;
o
nefuncţionale:
devieri
de la traiectoriile normale;
recul;
balans;
şocuri
la pornire sau oprire;
desprinderea
şi proiectarea de corpuri, particule; ruperea unui element de
legătură, desprinderea, desfacerea unei legături.
Toate
aceste categorii de mişcări constituie surse potenţiale de
accidentare, putând produce vătămări sub formă de striviri,
tăieturi, contuzii, străpungeri etc. Prin urmare, riscurile
mecanice sunt reprezentate, în general, de purtătorii de energie
cinetică ai unui echipament tehnic, respectiv de elementele aflate
în mişcare ale acestuia, numite elemente periculoase. Accidentarea
se produce prin contactul executantului cu un element periculos.
Spaţiul situat în interiorul sau împrejurul unui echipament tehnic
în care prezenţa oricărei persoane o expune pe aceasta riscului de
accidentare mecanică este numit zonă de risc mecanic sau zonă de
pericol mecanic. Zonele de pericol mecanic
pot avea configuraţiile cele mai diverse. Mişcările (elementelor
mobile) desfăşurate în zonele de pericol mecanic au fost denumite
mişcări periculoase. Ele se manifestă în cazul mişcării de
rotaţie ale unui singur element, ale mai multor elemente, al
mişcărilor de translaţie şi al celor combinate. Dintre parametrii
care pot determina caracterul periculos menţionăm:
- valorile
ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie ale elementelor
în mişcare;
- masele
mari ale elementelor aflate în mişcare;
- valorile
momentelor de torsiune;
- valorile
forţelor de acţionare ale elementelor în mişcare;
-
amplitudinea mişcărilor;
- forma şi
rugozitatea suprafeţelor elementelor aflate în mişcare;
- modul de
fixare a pieselor aflate în rotaţie;
- distanţa
între partea rotitoare şi partea fixă;
- distanţa
minimă dintre partea mobilă şi partea fixă;
- jocul
componentelor;
-
dimensiunile deschiderilor etc.
Caracteristicile
enumerate, precum şi altele asemănătoare, trebuie considerate,
analizate şi apreciate, de la caz la caz, pentru fiecare element
mobil al echipamentului tehnic, precum şi pentru zonele de pericol
mecanic.
Suprafeţele
sau contururile periculoase. Prin
natura şi forma lor acestea pot fi înţepătoare, tăioase,
alunecoase, abrazive, adezive. Prin contactul dintre executant şi
diversele părţi ale mijloacelor de producţie sau obiectelor muncii
care prezintă asemenea caracteristici se pot produce vătămări
cauzate de alunecare şi cădere (fracturi , luxaţii), tăiere,
înţepare etc.
Utilajele
sub presiune sau vid. Acestea pot
genera în cazul supra-presiunii explozii, iar în cazul lucrului în
vid implozii. Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub
presiune sunt compresoarele, autoclavele şi recipientele butelie de
gaze comprimate. Pericolul de explozie, în cazul recipientelor
butelie sub presiune , este deosebit de mare la temperaturi ridicate
( în cazul amplasării acestora în apropierea unor surse de
căldură). De asemenea, dacă în recipientele sub presiune se
depozitează substanţe puternic corosive , există riscul producerii
unor neetanşeităţi care pot conduce la explozii. Principalele
cauze potenţiale ale accidentelor la utilajele sub presiune sunt:
-
dimensionarea necorespunzătoare a utilajelor, în raport cu
condiţiile de lucru;
- umplerea
necorespunzătoare a autoclavelor şi recipientelor butelie ( lipsa
unui spaţiu de siguranţă suficient de mare, necesar în cazul
dilatării conţinutului, ca urmare a unor creşteri necontrolate ale
temperaturii);
- lipsa
aparatelor de măsură şi control ale presiunii şi temperaturii
(manometre, termometre);
- lipsa
dispozitivelor de siguranţă (discuri de explozie, supape de
siguranţă, membrane de siguranţă, capace de protecţie etc.);
- manevrarea
necorespunzătoare a recipientelor, lovirea unuia de celălalt sau de
obiecte tari, răsturnarea, supunerea lor la trepidaţii;
- păstrarea
buteliilor la soar , în apropierea surselor de căldură sau în
locuri cu substanţe corosive;
-
depozitarea în aceeaşi incăpere a recipientelor butelie care
conţin substanţe incompatibile (oxigen şi hidrogen, oxigen şi
amoniac, amoniac şi clor, clor şi hidrogen, clor şi oxigen etc.);
-
deschiderea bruscă a ventilului buteliilor şi recipientelor;
-
introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase de
sticlă sau alte recipiente care funcţionează la presiuni mai
reduse;
- defecţiuni
ale reductoarelor de presiune ;
- ungerea
ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care conţin oxigen
cu uleiuri sau grăsimi.
Instalaţiile,
utilajele şi aparatura care lucrează sub vid pot, de asemenea, să
constituie surse generatoare de factori de risc de accidentare.
Riscurile de implozie apar cel mai frecvent în următoarele cazuri:
- defecte
ale materialului (tensiuni remanente sau neregularităţi
struc-turale);
-
neetanşeităţi ale instalaţiilor, în special când se lucrează
cu produse care, în contact cu aerul, formează amestecuri
explozive;
- lipsa unor
paravane de protecţie sau coşuri de protecţie în caz de implozie;
- reducerea
bruscă a presiunii în instalaţie;
- vibraţia
puternică a recipientelor sub presiune redusă;
- variaţii
bruşte de temperatură şi presiune în instalaţii;
- încălzirea
cu flacără a aparatelor de distilare în vid.
Atât în
cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse
constau, în general, în mutilări parţiale sau totale ale
victimei.
Vibraţiile
excesive ale sculelor, utilajelor,
instalaţiilor, clădirilor etc. Un sistem material scos din poziţia
de echilibru , prin aplicarea sau suprimarea unei forţe, începe să
se mişte. Dacă mişcarea sistemului faţă de starea de referinţă
este alternativă, aceasta se numeşte vibraţie sau oscilaţie.
Vibraţiile întâlnite în tehnică sunt variate şi pot fi
clasificate astfel:
• După
forţele care acţionează în timpul mişcării sistemului material:
- vibraţii
neamortizate – forţa rezistentă este nulă ;
- vibraţii
amortizate – forţa rezistentă este negativă ;
- vibraţii
autoîntreţinute – forţa rezistentă este pozitivă ;
- vibraţii
libere – forţa perturbatoare este nulă ;
- vibraţii
forţate – forţa perturbatoare este diferită de zero.
• După
numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu un grad
de libertate, cu două sau mai multe grade de libertate.
• După
felul mişcării: vibraţii de translaţie, de rotaţie, de torsiune.
• După
evoluţia în timp: vibraţii periodice, aperiodice şi aleatorii.
Factorii
de risc de natură termică. În
numeroase ramuri industriale există locuri de muncă unde, prin
natura sarcinii de muncă, executantul poate intra în contact cu
obiecte sau suprafeţe cu temperaturi excesive : ridicate sau
coborâte.
Factorii
de risc de natură electrică.
Majoritatea instalaţiilor, utila-jelor şi maşinilor sunt acţionate
electric. Curentul electric poate constitui factor de risc de
accidentare în muncă în două situaţii:
- realizarea
contactului dintre organismul uman şi părţile componente ale
mijloacelor de muncă aflate sub tensiune – factor de risc direct
(final);
- creşterea
bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei
conductorului – factor indirect (intermediar).
Prima
situaţie apare în cazul:
-
atingerilor directe, respectiv prin contactul cu elemente conductive
ale instalaţiei electrice care se află normal sub tensiune, este
scoasă de sub tensiune, dar a rămas încărcată cu sarcini
electrice datorită capacităţii, prin omiterea descărcării
acestora după deconectare; a fost scoasă de sub tensiune, dar se
află sub o tensiune indusă pe cale electromagnetică de alte
instalaţii, prin omiterea legării la pământ a elementelor
deconectate;
-
atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv
care în mod normal nu este sub tensiune, dar care a intrat
accidental sub tensiune (deteriorarea izolaţiei,
contacte
electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el trecând
“curenţi de defect” (curenţi care circulă pe alte căi decât
cele destinate trecerii curentului electric);
- tensiunii
de pas, respectiv la atingerea simultană a două puncte de pe sol
(considerate la o distanţă de 0,8 m) aflate la potenţiale diferite
ca urmare a scurgerii prin pământ a unui curent electric;
tensiunile de pas pot să apară în apropierea unui conductor căzut
la pământ, a unei linii aflate sub tensiune sau în apropierea unei
prize de pământ de exploatare sau de protecţie prin care trece un
curent electric.
A doua
situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului nu este
corespunzătoare intensităţii curentului care-l parcurge, fie din
construcţie, fie din cauza unei variaţii întâmplătoare a
intensităţii curentului (curenţi suplimentari induşi) sau
creşterii rezistenţei datorate degradării conductorului.
În toate
cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice, suficient de mare
pentru a provoca aprinderea îmbrăcămintei exterioare a
conductorului. În funcţie de celelalte condiţii de muncă (mai
ales dacă sunt prezente în cantitate mare substanţe inflamabile
sau explozive) se produc incendii şi / sau explozii. Curentul
electric, în calitate de factor de accidentare în muncă, poate
provoca două tipuri de leziuni:
-
electrotraumatismul, care constă în arsuri şi metalizări ale
pielii datorate căldurii dezvoltate de arcul electric format la
punctele de contact sau la trecerea curentului electric;
-
electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin organism.
Factorii
de risc de natură chimică. În
funcţie de proprietăţile chimice datorită cărora diverse
substanţe utilizate în procesul de muncă devin surse generatoare
de accidente şi îmbolnăviri profesionale, distingem în principal
substanţele toxice, caustice, inflamabile, explozive, cancerigene.
Substanţele
toxice. Acestea sunt cele care,
pătrunzând în organism, au o acţiune dăunătoare, perturbând
funcţiile acestuia şi provocând intoxicaţii acute sau cronice.
Intoxicaţia acută are loc atunci când substanţa toxică pătrunde
în organism în cantitate mare şi într-un interval scurt de timp ,
generând tulburări intense şi imediate; în situaţia contrară –
cantităţi mici în interval mare de timp – apare intoxicaţia
cronică.
Substanţele
toxice pot pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare),
prin piele (cutanat) sau prin tubul digestiv (ingerare).
Pătrunderea
toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai frecvent în
industrie (circa 90 % din intoxicaţii) şi are consecinţele cele
mai grave, deoarece absorbirea acestora la nivel celular şi
molecular se face mai rapid. Ca stare de agregare fizică, asemenea
substanţe se regăsesc sub formă de gaze, vapori, fum, ceaţă,
aerosoli sau praf.
Pătrunderea
toxicelor prin piele are loc, în special, în cazul substanţelor
toxice lichide (benzină, toluen, xilen, derivaţi halogenaţi ai
metanului şi benzenului etc.). Ingerarea substanţelor toxice este
mai rar întâlnită , fiind posibilă numai din neglijenţă. Riscul
specific de accidentare şi îmbolnăvire profesională în cazul
mijloacelor de producţie este de pătrundere a toxicelor prin piele.
Acţiunea
toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor
organe (de exemplu, benzenul acţionează asupra sistemului nervos
central) sau generală, când afectează toate ţesuturile şi
organele (de exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul sulfurat). Nu
se poate face însă o delimitare precisă după criteriul tipului de
acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în acelaşi
timp, şi o acţiune generală şi una locală asupra organismului.
Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă variază în
funcţie de compoziţia lor chimică. De exemplu, toxicitatea
hidrocarburilor creşte o dată cu numărul de atomi de carbon din
moleculă. Dacă în molecula unei substanţe toxice se înlocuieşte
hidrogenul cu oxigen, sulf sau gruparea hidroxil (OH), toxicitatea
creşte brusc; acelaşi efect îl are introducerea grupei “amino”
sau “nitro” într-un nucleu aromatic.
De asemenea,
toxicitatea creşte o dată cu gradul de nesaturare: etanul este mai
puţin toxic decât etilena, iar aceasta, la rândul ei, este mai
puţin toxică decât acetilena; oxidul de carbon este toxic, în
timp ce bioxidul de carbon nu prezintă o astfel de caracteristică
etc.
Substanţele
caustice.
Acestea sunt substanţe care, în contact cu organis-mul, provoacă
arsuri. Arsurile chimice constituie accidente şi se caracterizează
prin leziuni organice de intensitate diferită, în funcţie de
natură, concentraţia şi durata contactului cu substanţa caustică.
Substanţele
inflamabile.
Inflamarea este o ardere de scurtă durată a amestecului de vapori
ai unui lichid combustibil cu oxigenul din aer şi se produce în
urma creşterii locale a temperaturii datorită unei surse externe de
căldură. Noţiunea de inflamare este legată, deci, numai de
lichidele combustibile, spre deosebire de aprindere, care este comună
tuturor substanţelor combustibile, indiferent de starea de agregare.
Caracteristic
fenomenului de inflamare este faptul că arderea se produce şi
încetează brusc, deoarece căldura degajată nu este suficientă
pentru încălzirea întregii cantităţi de lichid care să asigure
în continuare formarea vaporilor.
Punctul
de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minimă la
care vaporii unei substanţe formează cu aerul un amestec
inflamabil. În funcţie de punctul de inflamabilitate, lichidele pot
fi grupate în următoarele categorii:
-
lichide inflamabile: Pi < 28 ºC (benzen, eter etilic, sulfură de
carbon, acetat de butil, acetonă, alcool metilic etc.);
-
lichide uşor inflamabile : 28 ºC ≤ Pi ≤ 45 ºC (petrol lampant,
gazolină, terebentină, benzină nafta, brom-pentan, ciclohexilamină
etc.);
-
lichide combustibile: Pi > 45 ºC (fenol, anilină, păcură,
motorină, uleiuri, acizi graşi etc.).
Pe
lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile, în
industrie se pot produce incendii ca urmare a autoaprinderilor
produse de acumulări de căldură provenite din procese chimice sau
biochimice care au loc în însăşi masa substanţelor. Fenomenul
de autoaprindere se manifestă atât la substanţele inflamabile, cât
şi la cele combustibile.
Autoaprinderea
de natură chimică are la bază fenomenul de oxidare şi se poate
produce în cazul substanţelor care au o capacitate intensă de
combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca în timpul reacţiei chimice
de oxidare să se atingă temperatura de auto-aprindere, este necesar
ca substanţa combustibilă să aibă o suprafaţă mare de contact,
iar mediul ambiant să prezinte o temperatură ridicată.
Autoaprinderea de natură biochimică se datorează acumulării de
căldură în interiorul masei de substanţă, ca urmare a
activităţii biologice a microorganismelor. În desfăşurarea
acestui proces se deosebesc următoarele faze:
-
faza biologică sau începutul de fermentaţie , când temperatura
creşte până la 55 ºC;
-
faza începutului de carbonizare , când temperatura se situează în
intervalul 55-100 ºC ;
-
faza de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când
temperatura ajunge la 140-150 ºC;
-
faza de carbonizare, când se ajunge la temperatura de autoaprindere
a substanţei date.
Substanţe
explozive.
Exploziile de natură chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice
foarte rapide, când într-un timp foarte scurt rezultă produşi
noi, cu degajare de căldură.
Explozia,
în sensul cel mai restrâns al cuvântului, este un fenomen chimic
(un proces de transformare chimică a materiei) care se desfăşoară
rapid, însoţit de o degajare tot atât de rapidă a unor cantităţi
apreciabile de căldură şi gaze sau vapori puternic încălziţi,
care produc un lucru mecanic de deplasare sau distrugere. Substanţele
explozive se descompun sub acţiunea temperaturii, cu formare de
cantităţi mari de gaze. Numeroase substanţe, în contact cu aerul,
formează amestecuri explozive. Amestecurile explozive sunt
caracterizate de limite de explozie – superioare şi inferioare –
care reprezintă cantitatea maximă, respectiv minimă, de substanţă,
exprimată în procente, care formează cu aerul un amestec exploziv.
Substanţele
cancerigene sunt
cele care generează tumori maligne, caracterizate printr-o înmulţire
excesivă a ţesuturilor unor organe. În numeroase legislaţii
naţionale se interzice complet utilizarea industrială a unor astfel
de substanţe, al căror efect este sigur cancerigen.
Factori
de risc de natură biologică.
În mod deosebit în industria farmaceutică, în laboratoarele de
analize medicale, ca şi în cercetarea medicală obiectul muncii îl
constituie culturi sau preparate cu microorganisme generatoare de
maladii infecţioase: bacterii, virusuri, spirochete, ciuperci,
protozoare.
De
asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu plante
periculoase (de exemplu, ciuperci otrăvitoare), precum şi cu
animale periculoase (şerpi veninoşi etc.), care pot provoca
accidente şi/sau intoxicaţii acute profesionale, decese, răniri,
înţepături etc. Ruxandra
RADU Factorii de risc
proprii mediului de muncă
Mediul de
muncă este cea de a patra componentă a sistemului de muncă şi
include, pe de o parte, mediul fizic ambiant (condiţiile de
microclimat, iluminat, zgomot, vibraţii, radiaţii, noxe chimice,
presiunea mediului, factori biologici etc.), iar pe de altă parte,
mediul social (relaţiile, atitudinile, interacţiunile, modurile de
comportament etc.). Influenţa condiţiilor de mediu asupra
celorlalte elemente poate să fie considerabilă; mai ales asupra
executantului pot produce atât efecte fiziologice, cât şi
psihologice, sub formă de vătămări sau stări patologice.
Factorii
de risc proprii mediului fizic de muncă se clasifică astfel:
Factori
de risc de natură fizică. Această
primă grupă de factori include mai multe subgrupe.
-
Microclimatul locului de muncă cuprinde:
temperatura
excesivă a aerului (ridicată / scăzută);
umiditatea
necorespunzătoare a aerului (ridicată / scăzută);
viteza
mare a curenţilor de aer.
Factorii de
microclimat acţionează asupra mijloacelor de producţie, caz în
care îndeplinesc rolul de factori de risc indirecţi şi asupra
executantului ca factori direcţi. În calitate de factori indirecţi,
influenţa lor se concretizează în ansamblul transformărilor
termochimice care se produc la nivelul mijloacelor de producţie,
transformări care perturbă funcţionarea normală a acestora şi
pot genera accidente sau boli profesionale. Influenţa asupra
executantului se traduce într-o serie de transformări fiziologice.
Temperatura
mediului ambiant determină fenomenul
de termoreglare a organismului, care are drept rol menţinerea stării
de echilibru termic al acestuia.
Umiditatea
relativă a aerului poate afecta direct
organismul uman. Scăderea acesteia sub 30% produce uscarea
mucoaselor oculare şi respiratorii. Munca în aer uscat sporeşte
riscul de îmbolnăvire, din cauza scăderii capacităţii de apărare
a organismului faţă de flora microbiană din aer. Creşterea
umidităţii relative peste 70% devine dăunătoare prin împiedicarea
eliminării normale a transpiraţiei, perturbând procesul de
termoreglare. Viteza curenţilor de aer are o influenţă deosebită
asupra stării de confort termic; la aceeaşi temperatură, în
funcţie de viteza lor, curenţii de aer pot provoca disconfort, iar
la depăşirea anumitor limite perturbă termoreglarea.
Presiunea
excesivă a aerului
(ridicată / scăzută), precum şi
supra-presiunea în adâncimea apelor. În condiţii normale,
presiunea atmosferică exercitată asupra organismului uman este
echilibrată de contrapresiunea din interior (a plasmei sanguine, a
ţesuturilor, cavităţilor organismului etc.) şi de ea depind
schimburile de gaze dintre organism şi atmosferă. La creşterea sau
scăderea presiunii atmosferice, proporţia gazelor din aer nu se
modifică, în schimb variază numărul moleculelor pe unitatea de
volum (creşte la presiuni ridicate şi scade la presiuni reduse).
Aceste modificări au consecinţe asupra solubilităţii gazelor în
ţesuturile organismului, generând tulburări specifice.
Zgomotul
excesiv: ultrasunetele. Din punct de
vedere al perceperii lor de către organul auditiv, oscilaţiile
acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub 20 Hz,
sunete, cu frecvenţe între 20 şi 20.000 Hz şi ultrasunete, cu
frecvenţa peste 20.000 Hz. În mediul industrial, infrasunetele,
sunetele şi ultrasunetele se supra-pun atât în ceea ce priveşte
componenţa spectrului oscilaţiilor generate de maşini şi utilaje,
cât şi în privinţa acţiunii lor asupra organismului
executanţilor. Numai în mod excepţional se întâlnesc exclusiv
oscilaţii cu frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz, frecvenţă care
reprezintă limita superioară de percepere a analizorului acustic.
Zgomotul este definit, cel mai des, ca un
sunet nedorit. Sunetul este senzaţia auditivă provocată de
vibraţia acustică (deci în domeniul audibil) a particulelor unui
mediu elastic în jurul unei poziţii de echilibru. El apare ca
urmare a vibraţiilor unui corp, aşa încât sursele sonore pot fi
grupate în raport cu natura forţelor care produc aceste vibraţii,
surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică, în
această grupă fiind cuprinse curgerile laminare de fluid prin
orificii sau curgerile turbulente, surse producătoare de zgomot prin
acţiune electromagnetică, surse producătoare de zgomot prin
acţiune termică.
Iluminatul
necorespunzător. Cercetările
experimentale au demonstrat că 80% din solicitarea nervoasă umană
se poate atribui excitaţiilor optice. Cantitatea cea mai mare de
informaţii primite de către om în procesul muncii o formează
semnalele luminoase recepţionate de analizorul optic. Întrucât
Ruxandra RADU
Suport curs Cercetare
în Nursing Page | 63
purtătorul de mesaj în transmiterea şi recepţionarea semnalelor
optice îl constituie semnalele luminoase, calitatea transmisiei şi
recepţiei informaţiilor este condiţionată de calitatea
iluminatului.
Radiaţiile
neionizante care interesează în mod
deosebit din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă sunt: undele radiometrice de înaltă frecvenţă,
microundele, radiaţiile infraroşii, ultraviolete şi laser.
Radiaţiile de înaltă frecvenţă reprezintă partea din spectrul
radiaţiilor electromagnetice care corespunde undelor radio de la
câţiva kilometri la 50 cm.
Microundele
au lungimi de undă cuprinse între
0,04 cm şi 50 cm. Orice obiect care se găseşte în câmpul
electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă
frecvenţă absoarbe o parte din energia acestuia. Energia absorbită
de organismul uman depinde de caracteristicile câmpului
electromagnetic (intensitate, frecvenţă), de durata de expunere, de
distanţa faţă de sursa de energie, de microclimat (temperatura,
umiditatea şi viteza aerului) şi de particularităţile
organismului (regiunea iradiată, rezistenţa electrică). Acţiunea
undelor de înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra
organismului este cu atât mai puternică cu cât intensitatea şi
frecvenţa acestora sunt mai mari , respectiv cu cât lungimea de
undă este mai mică. Durata de expunere
are o importanţă deosebită deoarece efectul microundelor este
cumulativ.
Radiaţiile
infraroşii sunt radiaţii
electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 şi 425 μ.
Ele sunt emise de obiectele calde, motiv pentru care se mai numesc şi
radiaţii termice sau calorice. În funcţie de acţiunea lor
biologică, radiaţiile infraroşii pot fi împărţite în două
categorii: radiaţii de undă scurtă (0,76 – 1,4 μ),
care pătrund adânc în organism și radiaţii de undă lungă (1,4
– 25 μ), care sunt absorbite de
straturile superficiale ale epidermei. Radiaţiile infraroşii cu
lungimea de undă peste 25 μ sunt
nepericuloase pentru organism, având o intensitate mică şi fiind
practic absorbite de aer. Acţiunea biologică a radiaţiilor
infraroşii se manifestă prin efecte locale asupra epidermei şi
mucoaselor expuse, precum şi prin efecte generale asupra întregului
organism. Radiaţiile ultraviolete – acţiunea cea mai puternică
asupra organismului o prezintă radiaţiile cu lungimi de undă
scurte (2000 – 2800 Å). Radiaţiile cu lungimi de undă între
2800 şi 3150 Å influenţează tegumentele, iar peste 3150 Å
acţiunea biologică este foarte slabă. În cazul unor expuneri
masive, radiaţiile ultraviolete pot să producă arsuri la nivelul
pielii şi mucoaselor mergând până la gradul II, iar la doze
foarte mari de ultraviolete are loc o degenerescenţă a ţesuturilor.
La nivelul ochilor, expunerea excesivă la radiaţii ultraviolete
conduce la apariţia unor leziuni acute ale conjunctivelor sau
corneei, cunoscute sub denumirea de electro-sau fotooftalmie.
Radiaţiiile
laser – laserul (“Light
Amplification by Stimulated Emission of Radiation”) este o sursă
de lumină coerentă , ale cărei unde sunt în acord de fază între
ele. Lungimea de undă a razelor este în general cuprinsă între
0,30 μ şi 0,60 μ
în regiunea spectrului de unde electromagnetice, cuprinzând
dome-niul vizibil (0,4 - 0,75 μ),
ultraviolet (sub 0,4 μ) şi infraroşu
(peste 0,75 μ). Concentraţia de energie
şi focalizarea excepţională a razelor laser constituie pericolul
principal pe care acesta îl prezintă pentru organismele vii, în
general şi pentru om, în special. Radiaţiile ionizante sunt
radiaţii corpusculare sau necorpusculare care au proprietatea de a
crea, prin interactiunea lor directă sau indirectă cu materia,
atomi sau molecule încărcate electric (ioni).
Potenţialul
electrostatic. Fenomenul de încărcare
a corpurilor cu sarcini electrice este explicat în prezent prin două
teorii. Teoria energetică a
încărcării arată că transferul
electronilor de la un corp la altul se poate efectua la simplul
contact al celor două corpuri. Dacă aceste corpuri, în contact,
sunt separate brusc, electronii ( sarcinile electrice care au migrat)
nu mai au timp suficient pentru a reveni pe corpul iniţial şi
astfel nu se mai realizează compensarea, straturile superficiale
rămânând neegale. Unul dintre corpuri va avea exces de electroni
(deci este încărcat negativ), iar celălalt rămâne în deficit de
electroni (deci încărcat pozitiv). Teoria
bazată pe stratul dublu electric,
a lui Helmholtz, implică existenţa la suprafaţa corpurilor a unui
potenţial electric diferit de cel din interior, rezultând un câmp
electric cu potenţial de suprafaţă.
Calamităţile
naturale. Acestea formează ultima
categorie în grupa factorilor de risc de natură fizică. Sub
această denumire sunt cuprinse: trăsnetul, inundaţiile, vântul
puternic, grindina, viscolul, alunecările, surpările şi
prăbuşirile de teren sau copaci, avalanşele, seismul etc. Toate
pot acţiona în calitate de cauze directe ale unor accidente, în
majoritatea situaţiilor mortale.
Factori
de risc de natură chimică. În
categoria factorilor de muncă de natură chimică proprii mediului
de muncă sunt incluse:
- gazele,
vaporii, aerosolii toxici;
- gazele,
vaporii, aerosolii caustici;
-
pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii inflamabili;
-
pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii explozivi;
- pulberile
pneumoconiogene.
Acţiunea
primelor patru grupe asupra organismului uman poate fi regăsită la
prezentarea făcută la categoria factorilor de risc de natură
chimică proprii mijloacelor de producţie.
Pulberile
pneumoconiogene. Atmosfera de la
locurile de muncă are întotdeauna un conţinut de pulberi, dintre
care cele mai periculoase sunt cele invizibile, cu diametrul mai mic
de 5 microni. S-a constatat că o parte dintre ele pot provoca
transformări pulmonare, numite generic pneumoconioze.
Pulberile generatoare de pneumoconioze sunt numeroase, atât de
natură minerală, cât şi vegetală: pulberi cu conţinut de bioxid
de siliciu, azbest, silicaţi naturali, cărbune, unele metale
(beriliu, aluminiu, cărburile metalelor dure), fibrele de lână, de
bumbac etc.
Factori
de risc de natură biologică. În
cazul în care în procesul de muncă se utilizează microorganisme,
acestea pot să ajungă în suspensie în aer, provocând afecţiuni
pulmonare: infecţii, alergii etc., generate de bacterii, virusuri,
richeţii, spirochete, ciuperci, protozoare.
Caracterul
special al mediului. În ultima
categorie de factori de risc proprii mediului fizic de muncă se
încadrează caracterul special al acestuia în anumite procese de
muncă: subteran, acvatic, subacvatic, mlăştinos, aerian, cosmic.
Reprezentând un mediu care nu este propriu existenţei omului, va
produce suprasolicitarea psihică a executantului , tradusă prin
oboseală excesivă, manifestări depresive etc., mergând până la
psihoze de claustrofobie , fotofobie ş.a.
Factorii
de risc proprii mediului social de muncă reprezintă
o altă componentă a mediului de muncă. Între executant şi
colectivitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea se
creează legături, dependenţe şi interferenţe care variază în
funcţie de nivelul integrării în colectiv şi care exercită o
influenţă determinantă asupra comportamentului său. Concepţiile
şi obiceiurile din cadrul unei colectivităţi , precum şi modul
cum apreciază grupul respectiv riscul, determină într-o măsură
foarte mare comportamentul sub aspectul securităţii şi sănătăţii
în muncă.
Relaţiile
care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea unui
proces de producţie, atât pe orizontală cât şi pe verticală,
alcătuiesc “mediul social” sau “ambianţa socială” de
muncă. Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire
profesională proprii mediului social de muncă sunt de natura
relaţiilor interumane. Climatul social neadecvat sub raportul
securităţii şi sănătăţii în muncă este caracterizat de:
relaţii primare şi competenţe necorespunzătoare nivelurilor de
responsabilitate, structură comunicaţională defectuoasă ,
neconcordanţe între relaţiile formale şi informale etc.
Relaţiile
primare necorespunzătoare se manifestă prin perturbări şi
întreruperi de relaţii între membrii colectivităţii, formal
asimilate, ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa de muncă,
în calitate de formaţie socială, nu mai funcţionează în
conformitate cu scopul său.
Dintre
motivele perturbărilor de acest gen putem enumera:
-
adaptarea insuficientă a unei persoane;
- lipsa
de asimilare într-un grup de muncă;
- izolarea noului
venit;
- dezacordul dintre
structurile de grup;
- tensiuni între
categoriile de vârstă;
- relaţii insuficient
consolidate între membrii colectivităţii.
Relaţiile
cu colegii de muncă (relaţii pe orizontală) sunt mai semnificative
şi mai importante în ceea ce priveşte producerea accidentelor
decât relaţiile cu superiorii (relaţii pe verticală), deoarece
contactul social este de durată mai mare în primul caz.
Deficienţele din sistemul de comunicare conduc la perturbarea
activităţii, la disfuncţii cu repercusiuni directe în planul
securităţii muncii. Lipsa de satisfacţie în muncă constituie o
importantă cauză de accidentare
