III.2.
ANALIZATORII (ORGANELE DE SIMȚ)
Organele
de simț contribuie la realizarea unității funcționale a
organismului și la integrarea acestuia în mediu. Funcția
analizatorilor este de a recepționa, conduce și transforma în
senzații specifice excitațiile din mediul extern sau intern.
Organul
de simț (analizatorul) este alcătuit din trei segmente:
segmentul
periferic sau
receptor;
segmentul
intermediar,
de
conducere
a
impulsurilor cuprinde
căile
nervoase
directe
și
indirecte;
segmentul
central,
care include
aria
corticală specifică.
Acest
ultim segment analizează și sintetizează informațiile, elaborând
senzațiile specifice conștiente.
La
rândul lor, receptorii se pot clasifica în funcție de localizare
și de natura stimulilor pe care
| îi recepționează din mediile extern și intern. | ||||
Exteroceptorii
sunt
localizați la suprafața corpului și recepționează stimuli din
mediul extern;
Proprioceptorii, localizați
în mușchi, oase, tendoane și articulații, furnizează informații
asupra
poziției și mișcării întregului corp sau a diferitelor sale
segmente;
Visceroceptorii
(interoceptorii),
localizați în organele
interne
și
în vasele de sânge, furnizează
informații
asupra modificărilor biochimice, de presiune din mediul intern al
organismului; Chemoreceptorii
sunt
sensibili la modificări de concentrație ale unor substanțe chimice
dizolvate.
Exemplu, receptorii gustativi, olfactivi și cei situați în vasele
de sânge; Mecanoreceptorii
percep
stimulii mecanici
și
de presiune. Exemplu, receptorii de tact și
presiune,
auditivi și vestibulari sau din mușchi și articulații;
Termoreceptorii
sunt
sensibili la modificări de temperatură;
Fotoreceptorii situați
în retină sunt stimulați de undele luminoase;
Nocireceptorii
sunt
sensibili la stimuli foarte puternici, care produc leziuni celulare.
Indiferent
de natura lor sau de localizare, receptorii prezintă trăsături
funcționale comune:
- Capacitatea de a transforma o formă de energie în impuls nervos sau în potențial. Un anumit stimul cu o intensitate peste prag acționează asupra receptorului și produce o depolarizare la suprafața membranei, care nu se propagă. Această depolarizare se numește potențial de
receptor.
Intensitatea
polarizării receptorului depinde de cea a stimulului. Când atinge
un
nivel
critic se declanșează un potențial
de acțiune,
care se autopropagă prin fibra nervoasă senzitivă, conectată cu
receptorul.
- Capacitatea de a detecta intensitatea unui stimul. Deși receptorii generează independent potențiale, intensitatea stimulului poate fi detectată după numărul receptorilor stimulați sau după amplitudinea potențialului generat la nivelul receptorului.
- Sensibilitatea specifică. Fiecare receptor recepționează un anumit tip de stimul.
- Adaptarea. Reduce până la dispariție răspunsul la acțiunea unui stimul puternic sau care acționează timp îndelungat. Capacitatea de adaptare a receptorilor este foarte diferită.
III.2.1.
Analizatorul cutanat (fig.17)
Pielea
este învelișul care protejează organismul uman de agresiunile
mediului extern. În piele se află un număr mare de receptori
foarte sensibili, care au rolul de a sesiza diferențele între cald
și rece, apăsare, mângâiere, durere.
Figura
17. Structura pielii
Segmentul
receptor
Pielea
este alcătuită din trei straturi principale.
Epiderma,
stratul
superficial al pielii, este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat
de tip cornos,
ale
cărui celule se regenerează în permanență. Epiderma conține
terminații nervoase libere și este străbătută de fire de păr și
de canalele excretoare ale glandelor sudoripare.
Derma,
situată
sub epidermă, este alcătuită din
țesut
conjunctiv. Stratul superficial al dermei
formează
spre epidermă papilele dermice. Derma conține canalele de excreție
ale glandelor sudoripare, o rețea vasculară și receptori nervoși.
Receptorii
sunt (fig.17):
- terminațiile nervoase libere (receptori ai tactului și presiunii);
- discurile Merkel (de percepere a proprietăților fine ale obiectelor);
- corpusculii Meissner (de percepere a atingerilor foarte fine și a vibrațiilor cu o frecvență mai mică de 60 cicli/sec);
- corpusculii Krause (de percepere a temperaturilor scăzute).
Derma
mai conține partea superioară a foliculului pilos, glande sebacee
și un mușchi neted piloerector. Acest mușchi ridică firele de păr
sub acțiunea impulsurilor nervoase primite prin
fibrele
simpatice.
Hipoderma
este
stratul
profund care separă pielea de structurile subdiacente. Este formată
din
țesut
conjunctiv lax, bogat în celule adipoase, îndeplinind rolul de
rezervă nutritivă, de izolator termic și mecanic. Hipoderma
conține partea profundă a foliculilor piloși, glomerulii glandelor
sudoripare, o rețea vasculară și receptori nervoși (corpusculii
Vater-Pacini,
Ruffini
și
Golgi-Mazzoni).
Prin
receptorii pe care îi conține, pielea asigură sensibilitatea
tactilă, presională și vibratorie, termică și dureroasă.
Receptorii
tactili sunt sensibili la cele mai mici atingeri ale pielii.
Receptorii
pentru presiune sunt sensibili la acțiunea mecanică de apăsare a
pielii.
Din
punct de vedere structural, receptorii tactili sunt terminații
nervoase libere sau receptori încapsulați.
Capacitatea
discriminativă tactilă depinde de densitatea receptorilor (numărul
de receptori pe unitatea de suprafață) și de alți factori, cum ar
fi temperatura. Creșterea temperaturii mărește sensibilitatea
tactilă, în timp ce scăderea ei are efecte opuse.
Sensibilitatea
discriminativă tactilă se determină măsurând distanța minimă
la care doi stimuli pot fi percepute separat. Această distanță
variază între aproximativ 2 mm la nivelul limbii și al degetelor
și 50-60 mm la nivelul tegumentului spatelui.
Acuitatea
tactilă a degetelor este utilă îndeosebi nevăzătorilor pentru
citirea Braille. Simbolurile Braille sunt puncte în relief, așezate
în pagină la distanțe de 2,5 mm. Pipăind aceste puncte în relief
pe pagină, un nevăzător experimentat poate citi până la 100 de
cuvinte pe minut.
Receptorii
tactili și de presiune se adaptează, în general, foarte rapid. De
aceea contactele permanente nu sunt percepute (îmbrăcămintea,
presiunea atmosferică).
Segmentul
intermediar (calea de conducere)
Primul
neuron se află în ganglionul spinal, aflat pe traiectul rădăcinii
posterioare a nervului spinal. Fibrele sensibilității termice,
dureroase și tactile fac sinapsă cu cel de-al II-lea neuron în
cornul posterior al măduvei spinării, axonul acestui neuron trece
în cordoanele laterale, formând
fasciculele
spinotalamic lateral (termic-dureros) și
spinotalamic anterior ( tactil). Cel
de-al treilea
neuron
se află în talamus, iar axonul acestuia proiectează informația în
cortex.
Segmentul
central
Este
reprezentat de neocortexul receptor, aflat în girusul
postcentral
din lobul parietal (aria
somestezică
I). Fiecare
zonă a corpului are o proiecție corticală. În zona senzitivă
diferitele segmente
ale
corpului sunt reprezentate de sus în jos, cea mai bogată
reprezentare o au buzele, limba şi mâna cu degetele, mai ales
degetul mare. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată, ar
reprezenta un om în miniatură – homunculus
senzitiv
– răsturnat, mult deformat ca proporţii, în funcţie de numărul
receptorilor.
În peretele superior al șanțului lateral se află aria
somestezică II,,
unde se face proiecția sensibilității tactile grosiere.
III.2.2.
Analizatorul olfactiv (fig.18)
Simțul
mirosului (olfacția))
la om este localizat în cavitatea nazală.
Miresmele
din jurul nostru
ne
aduc informații despre obiectele sau ființele din mediul
înconjurător. Mirosul ne informează despre calitatea aerului sau
desp re starea unor alimente, ne ajută la recunoașterea persoanelor
și a locurilor, uneori chiar la retrăirea amintirilor.
Figura
18. Analizatorul olfactiv
Segmentul
receptor este
reprezentat de
mucoasa
olfactivă,
o
parte a mucoasei care
căptușește
cavitatea nazală. Mucoasa olfactivă apare ca o zonă limitată la o
suprafață de 2-3 cm2.
Este galbenă și permanent umedă . Mucoasa olfactivă este
alcătuită dintr-un strat de celule
epiteliale
(de susținere), între care se află ce
lulele
alungite receptoare.
Receptorii
olfactivi sunt chemoreceptori,
deoarece sunt stimulați de substanțe chimice volatile, antrenate de
aerul inspira t și dizolvate în lichidul vâscos de la suprafața
mucoasei olfactive.
- Celulele receptoare sunt neur oni olfactivi bipolari (protoneuronul căii), ale căror dendrite sunt situate printre celulele de susțin ere. Dendritele se termină cu o mică veziculă (buton olfactiv), prevăzută cu 6-12 cili. Cilii olfactivi ies la suprafața mucoasei în mucusul secretat de celulele
glandulare
ale acesteia.
- Neuronul olfactiv (protoneuronul) intră, deci, în contact direct cu excitantul , fără niciun dispozitiv de receptare, selectare sau dirij are a informației. Axonul său transmite direct centrului imediat superior o simplă informație: prez ența sau absența excitantului olfactiv.
Segmentul
de conduce re - axonii
neuronilor olfactivi bipolari, care formează nervii
olfactivi,
străbat lama ciuruită a osului etmoid (de la baza craniului) și
pătrund în bulbii
olfactivi.
Aici
fac sinapsă cu celulele
mitrale
(neuroni ganglionari multipolari), deutoneuronul căii. Axonii
celulelor mitrale formează tracturile olfactive și se termină în
cortex.
Segmentul
central este
localizat în
aria
olfactivă
din
paleocortex. Sensibilitatea olfactivă
este
foarte diferită de la un individ la altul, chiar la același individ
variază în unele situații: înainte de masă sensibilitatea
olfactivă este mai mare decât după aceea. Se apreciază că
sensibilitatea olfactivă este mai mare la copii decât la vârstnici.
La femeile însărcinate sau în cazul unor boli digestive,
sensibilitatea olfactivă este mărită.
Intensitatea
senzațiilor olfactive depinde și de alți factori: concentrația
substanțelor odorante, gradul lor de solubilitate, umiditatea și
sănătatea mucoasei.
O
substanță odorantă care persistă mult timp în jurul nostru
determină fenomene
de adaptare
olfactivă,
intensitatea
excitației scăzând până la dispariție, deși stimulul
persistă.
Este posibilă însă
formarea
altor senzații olfactive sub acțiunea unor substanțe care nu au
acționat până atunci.
