III.2. ANALIZATORII (ORGANELE DE SIMȚ)
Organele de simț au un rol esențial în menținerea funcționării unitare a organismului și în adaptarea acestuia la mediul înconjurător. Analizatorii au funcția de a prelua, transmite și transforma în senzații specifice diferitele excitații provenite din mediul extern sau intern.
Un organ de simț (analizatorul) este alcătuit din trei segmente:
segmentul intermediar, responsabil de conducerea impulsurilor, format din căile nervoase directe și indirecte;
segmentul central, reprezentat de aria corticală specifică.
Acest ultim segment are rolul de a interpreta și integra informațiile primite, generând senzațiile conștiente.
Receptorii se pot clasifica în funcție de locul unde se află și de tipul de stimuli pe care îi preiau din mediul intern sau extern.
Exteroceptorii sunt situați la suprafața corpului și preiau stimuli din mediul extern;
Proprioceptorii, localizați în mușchi, oase, tendoane și articulații, transmit informații despre poziția și mișcarea corpului sau a segmentelor sale;
Visceroceptorii (interoceptorii), aflați în organele interne și vasele de sânge, semnalează modificări biochimice și de presiune din mediul intern;
Chemoreceptorii reacționează la schimbări ale concentrației unor substanțe chimice dizolvate. Exemple: receptorii gustativi, olfactivi sau cei din vasele de sânge;
Mecanoreceptorii detectează stimuli mecanici și de presiune. Exemple: receptorii tactili, auditivi, vestibulari sau cei din mușchi și articulații;
Termoreceptorii sunt sensibili la variațiile de temperatură;
Fotoreceptorii, localizați în retină, sunt stimulați de undele luminoase;
Nocireceptorii reacționează la stimuli foarte puternici, capabili să producă leziuni celulare.
Indiferent de tipul sau localizarea lor, receptorii au câteva caracteristici funcționale comune:
Capacitatea de a transforma energia stimulului în impuls nervos sau potențial receptor. Un stimul suficient de intens produce o depolarizare locală a membranei receptorului, numită potențial de receptor. Dacă depolarizarea atinge un nivel critic, se generează un potențial de acțiune care se propagă prin fibra nervoasă senzitivă.
Capacitatea de a aprecia intensitatea stimulului. Intensitatea poate fi dedusă din numărul receptorilor activați sau din amplitudinea potențialului receptor.
Sensibilitatea specifică. Fiecare receptor este specializat pentru un anumit tip de stimul.
Adaptarea. Reprezintă diminuarea sau dispariția răspunsului la un stimul puternic sau de lungă durată. Gradul de adaptare diferă de la un tip de receptor la altul.
III.2.1. Analizatorul cutanat (fig.17)
Pielea reprezintă învelișul protector al organismului, apărându-l de factorii nocivi ai mediului extern. În structura pielii se găsește un număr mare de receptori sensibili, capabili să perceapă variații de temperatură (cald/rece), presiune, atingere, mângâiere sau durere.
Segmentul receptor
Pielea este alcătuită din trei straturi principale.
Epiderma, stratul cel mai superficial, este formată dintr-un epiteliu stratificat cornos, ale cărui celule se reînnoiesc continuu. În epidermă se găsesc terminații nervoase libere, iar prin ea trec fire de păr și canalele glandelor sudoripare.
Derma, aflată imediat sub epidermă, este alcătuită din țesut conjunctiv. Partea ei superficială formează papilele dermice orientate spre epidermă. În dermă se găsesc canalele glandelor sudoripare, o rețea bogată de vase de sânge și numeroși receptori nervoși.
Receptorii sunt (fig.17):
terminațiile nervoase libere (pentru tact și presiune);
discurile Merkel (percep detalii fine ale obiectelor);
corpusculii Meissner (sensibili la atingeri delicate și vibrații sub 60 cicli/secundă);
corpusculii Krause (sensibili la temperaturi scăzute).
Derma mai conține partea superioară a foliculului pilos, glandele sebacee și un mușchi neted piloerector. Acest mușchi ridică firele de păr ca răspuns la impulsurile nervoase transmise prin fibrele simpatice.
Hipoderma este stratul profund care separă pielea de structurile situate dedesubt. Este alcătuită din țesut conjunctiv lax, bogat în celule adipoase, având rol de rezervă nutritivă, izolație termică și protecție mecanică. În hipodermă se află partea profundă a foliculilor piloși, glomerulii glandelor sudoripare, vase de sânge și receptori nervoși (corpusculii Vater‑Pacini, Ruffini și Golgi‑Mazzoni).
Prin receptorii săi, pielea asigură sensibilitatea tactilă, presională, vibratorie, termică și dureroasă. Receptorii tactili răspund la cele mai fine atingeri ale pielii. Receptorii pentru presiune reacționează la apăsarea mecanică a tegumentului.
Din punct de vedere structural, receptorii tactili pot fi terminații nervoase libere sau receptori încapsulați.
Capacitatea de a distinge detalii tactile depinde de densitatea receptorilor (numărul lor pe unitatea de suprafață) și de factori precum temperatura. O temperatură mai ridicată crește sensibilitatea tactilă, în timp ce temperaturile scăzute o reduc.
Sensibilitatea discriminativă tactilă se măsoară prin distanța minimă la care două puncte sunt percepute separat. Aceasta variază de la aproximativ 2 mm pe limbă și degete, până la 50–60 mm pe pielea spatelui.
Acuitatea tactilă a degetelor este esențială pentru nevăzători în citirea Braille. Simbolurile Braille sunt puncte în relief, plasate la 2,5 mm distanță. Un cititor experimentat poate ajunge la o viteză de aproximativ 100 de cuvinte pe minut.
Receptorii tactili și cei pentru presiune se adaptează rapid, motiv pentru care stimulii constanți (îmbrăcămintea, presiunea aerului) nu mai sunt percepuți.
Segmentul intermediar (calea de conducere)
Primul neuron se află în ganglionul spinal, situat pe traseul rădăcinii posterioare a nervului spinal. Fibrele pentru sensibilitatea termică, dureroasă și tactilă fac sinapsă cu al doilea neuron în cornul posterior al măduvei spinării. Axonul acestuia urcă prin cordoanele laterale, formând fasciculul spinotalamic lateral (pentru termic‑dureros) și spinotalamic anterior (pentru tactil).
Al treilea neuron se găsește în talamus, iar axonul său transmite informația către cortex.
Segmentul central
Este reprezentat de neocortexul senzitiv, situat în girusul postcentral al lobului parietal (aria somestezică I). Fiecare regiune a corpului are o zonă de proiecție corticală. În această arie, segmentele corpului sunt reprezentate de sus în jos, iar zonele cu cea mai mare sensibilitate sunt buzele, limba și mâna, în special degetul mare.
Dacă această proiecție ar fi desenată, ar rezulta un „om miniatural” – homunculusul senzitiv – răsturnat și disproporționat, în funcție de densitatea receptorilor.
În peretele superior al șanțului lateral se află aria somestezică II, responsabilă de proiecția sensibilității tactile grosiere.
III.2.2. Analizatorul olfactiv (fig.18)
Simțul mirosului (olfacția) la om este localizat în cavitatea nazală. Mirosurile din mediul înconjurător ne oferă informații despre obiecte, ființe, calitatea aerului sau starea alimentelor. Mirosul contribuie la recunoașterea persoanelor și locurilor și poate declanșa amintiri.
Figura 18. Analizatorul olfactiv
Segmentul receptor este reprezentat de mucoasa olfactivă, o porțiune specializată a mucoasei nazale. Aceasta ocupă o zonă de 2–3 cm², are culoare gălbuie și este permanent umedă. Mucoasa olfactivă este formată dintr-un strat de celule epiteliale de susținere, între care se află celulele receptoare alungite.
Receptorii olfactivi sunt chemoreceptori, deoarece sunt stimulați de substanțe volatile transportate de aerul inspirat și dizolvate în mucusul de la suprafața mucoasei.
Celulele receptoare sunt neuroni olfactivi bipolari (protoneuronul căii). Dendritele lor se află printre celulele de susținere și se termină cu o veziculă mică (buton olfactiv) prevăzută cu 6–12 cili. Cilii ies în mucusul secretat de glandele mucoasei.
Neuronul olfactiv intră direct în contact cu stimulul, fără structuri intermediare de filtrare sau selectare. Axonul său transmite către centrul superior informația simplă: prezența sau absența mirosului.
Segmentul de conducere
Axonii neuronilor olfactivi bipolari formează nervii olfactivi, care trec prin lama ciuruită a osului etmoid și ajung în bulbii olfactivi. Aici fac sinapsă cu celulele mitrale (deutoneuronul). Axonii acestora formează tracturile olfactive, care se termină în cortex.
Segmentul central
Este situat în aria olfactivă din paleocortex. Sensibilitatea la miros variază mult între indivizi și chiar la aceeași persoană în momente diferite: înainte de masă este mai crescută, iar după masă scade. Copiii au, în general, o sensibilitate olfactivă mai mare decât vârstnicii. La femeile însărcinate sau în unele afecțiuni digestive, sensibilitatea poate fi accentuată.
Intensitatea senzațiilor olfactive depinde de factori precum concentrația substanțelor odorante, solubilitatea lor, umiditatea și starea mucoasei.
O substanță odorantă prezentă mult timp în jur determină adaptare olfactivă: intensitatea senzației scade până la dispariție, chiar dacă stimulul rămâne. Totuși, pot apărea senzații noi la contactul cu substanțe care nu au fost percepute anterior.
