Biochimia urinei şi a materiilor fecale
- Biochimia urinei
Recoltarea
urinei
Analiza
urinei se face nu numai în bolile aparatului urinar ci şi în
bolile altor organe. Recoltarea urinei se poate face atât la nivelul
laboratorului cât şi la domiciliu. În raport cu analiza solicitată
se recoltează fie urina de dimineaţă, fie urina din 24 de ore.
Persoanele
indiferent de sex, care recoltează urina la domiciliu, în vederea
analizelor curente, trebuie să respecte următoarele indicaţii:
- Recipientul (borcanul sau sticla) în care se recoltază urina să fie perfect curat, spălat cu apă şi sodă şi apoi clătit cu apă multă. Sticlele nespălate în care au fost băuturi alcoolice, oţet, ulei, sucuri de fructe, ape minerale, siropuri, medicamente, detergenţi pot să falsifice rezultatele analizelor. Se înţelege că şi dopul sticlei trebuie să fie curat, fără urme de substanţe chimice.
- Se va recolta urina proaspătă de dimineaţă, imediat după deşteptare, direct in recipient. Cantitatea minimă necesară de urină este de 100 ml. Nu are importanţă faptul dacă o persoană a mai urinat în timpul nopţii.
- Pe sticlă se va lipi o etichetă cu numele bolnavului şi vârsta.
- Dacă medicul suspectează o infecţie urinară, recomandă bolnavului să facă o urocultură. În această situtaţie, urina se va recolta tot dimineaţa în condiţii de sterilitate, într-un vas steril procurat de la laborator, iar în lipsa acestuia, într-o sticlă de 100 ml care a fost dezinfectată împreună cu dopul său prin fierbere timp de 30 minute. Înainte de urinare se va face o toaletă a organelor genitale cu apă şi săpun pentru îndepărtarea eventualilor microbi. Tot în acest scop se recomandă ca urina să se recolteze numai dupa ce prima parte a urinei, care a spălat canalul urinar, a fost aruncată la closet.
În
cazul în care este necesară recoltarea urinei din 24 ore se va
proceda astfel: se goleşte vezica urinară, dimineaţa la ora 6.
Începând de la această oră, se recoltează toată urina până a
doua zi la ora 6. Pentru a nu se pierde din cantitatea de urină se
recomandă să se urineze separat, înainte de scaun. Se măsoară
apoi volumul urinei din 24 de ore şi se notează. Apoi se amestecă
urina (în cazul în care a fost recoltată în mai multe sticle) se
agită şi pentru laborator se opreşte numai o cantitate de 100-200
ml, iar restul se aruncă.
- Când persoana care colectează urina lucrează, este elev sau student, urina din 24 de ore se poate recolta într-o zi de repaus.
- Copii mici care nu pot urina direct în sticlă, vor urina numai în oliţa de noapte sau într-un borcan care a fost sterilizat mai întâi prin fierbere. Apoi urina va fi pusă într-o sticlă sterilă care va fi adusă la laborator.
- Pe timpul recoltării urina se va ţine la rece iar vara se va păstra la frigider, pentru a nu se altera. Când cantitatea de urină este mai mare de un litru, se va recolta în mai multe sticle sau într-un borcan mai mare.
- Femeile vor specifica dacă urina a fost recoltată în perioada menstruală sau dacă au utilizat ovule cu medicamente cu 24 de ore înainte de analiză.
- Se va comunica laboratorului dacă bolnavul este sub tratament şi ce medicamente a folosit.
1
- Înainte de analize cu circa 24 ore nu se vor consuma cantităţi mari de lapte sau derivate din lapte care tulbură urina şi produc o creştere a calciului din urină. De asemenea, persoanele care urmează un regim fără sare trebuie să comunice laboratorului pentru a se cunoaşte de ce cantitatea de sare din urină este scăzută.
Analiza
urinei
Primul
produs biologic care s-a analizat în vederea punerii unui diagnostic
a fost urina. Încă de acum 3000 de ani, medicii din antichtate
ştiau să examineze urina şi pe baza caracterelor sale fizice
(cantitate, culoare, limpezime, sânge, cheaguri, spumă, sediment)
stabileau diagnosticul şi chiar prognosticul bolilor.
În evul
mediu au apărut uroscopiştii sau prorocitorii de urină care puneau
diagnosticul tuturor bolilor numai pe baza examenului vizual al
urinii. Uroscopiştii aveau şi ajutoare, “curieri de urină”
care transportau urina de la bolnavi în “laboratorul”
uroscopiştilor. Urina este produsă de rinichi atât prin filtrarea
sângelui (urina primară) cât şi prin reţinerea (reabsorbţia)
din urina primară numai a acelor substanţe care mai pot fi necesare
corpului (apă, zahăr, minerale, etc.). Ceea ce mai rămâne
nereţinut din urina primară (o parte din apa minerală, reziduuri
toxice rezultate din arderea alimentelor în organism) constituie
urina finală care se elimină prin căile urinare. În urină se
elimină astfel peste 150 de substanţe chimice, minerale şi
organice, dar în mod curent pentru diagnosticul bolilor se
analizează numai câteva componete principale.
Culoarea
urinei
normale este gălbuie sau roşiatică. Ea este mai închisă la
culoare când este foarte
concentrată
sau după consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice,
tetraciclină, albastru de metilen, etc.). În bolile însoţite de
eliminarea sângelui în urină, urina are o culoare roşie murdară.
Iar în bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină
prin urină producând o culoare brună-negricioasă (ca berea
neagră). Şi o serie de alimente ca: sfecla, varza roşie,
bomboanele colorate, etc. pot să modifice culoarea normală a
urinei.
Mirosul
urinei
este specific. În infecţiile urinare care duc la fermentarea
urinei, mirosul este
caracteristic
de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente
aromate care se elimină prin urină pot să-i imprime acesteia
mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetonă,
iar a alcoolicilor a alcool.
Transparenţa
este
caracteristica urinei proaspete; după câteva ore de la urinare se
poate tulbura,
mai
ales dacă este ţinută la rece. Acest lucru se datorează
precipitării (solidificării) sărurilor minerale care se găsesc în
mod normal dizolvate în urină şi nu constituie simptomul vreunei
boli aşa cum cred unele persoane. Dar dacă urina proaspătă, caldă
este tulbure atunci poate fi vorba de o infecţie (puroi şi mucus)
de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate în
calciu (lapte, brânză) ori de carne.
În
cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sânge.
Pentru a putea aprecia dacă urina este clară sau tulbure trebuie să
fie examinată într-o sticlă sau eprubetă necolorată.
Cantitatea
de
urină în 24 de ore la un adult variază de la 1-1,5 litri. În
sezonul cald, după febră,
după
vărsături, diaree, după transpiraţii intense (deshidratare), după
fumat sau consum redus de lichide, cantitatea de urină este mai
mică. În şocul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme,
în bolile care reţin apa în organism (insuficienţă cardiacă,
ciroză hepatică) cantitatea de urină scade foarte mult. Sunt
2
unele
boli de rinichi (insuficienţă renală, infecţii renale) sau
intoxicaţii cu substanţe chimice în care cantitatea de urină
scade sub 500 ml (oligurie). În aceste situaţii organismul suferă
deoarece nu se mai pot elimina prin urină deşeurile nesănătoase
din sânge. În bolile care blochează căile urinare (calculi
urinari, hipertrofie de prostată, etc.) din cauza dificultăţii de
a urina, cantitatea de urină este mai mică. După frig, emoţii,
tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sărate,
de alcool, creşte şi cantitatea de urină peste 2 litri (poliurie).
Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza renală) care
nu mai permit reabsorbţia apei filtrate prin rinichi, produc
eliminarea unei cantităţi foarte mari de urină.
Datorită
consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat,
bolnavii elimină cantităţi mari de urină, până la câţiva
litri pe zi. Există şi un ritm biologic de eliminare a urinei,
eliminarea fiind mai mare în timpul zilei şi mai mică în timpul
nopţii. Inversarea acestui ritm indică o tulburare în funcţia
rinichiului. De asemenea, bărbaţii elimină mai multă urină decât
femeile.
Densitatea
(greutatea specifica) urinei
este mai mare dacât a apei (care este de 1000) şi se
determină
cu urodensimetrul. Valori normale în cazul densităţii: 1015-1030.
Când se
consumă mai multe lichide, deci în cazurile în care creşte
cantitatea de urină, se produce în general o scădere a densităţii
urinare şi invers, când urina din 24 de ore este în cantitate mai
mică şi mai concentrată, atunci densitatea urinară este mai
crescută. Numai în diabetul zaharat, în ciuda unei cantităţi
mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci creşte datorită
zahărului dizolvat în urină. O densitate urinară se consideră
anormală atunci când examenele repetate arată cifră sub 1012.
Această situaţie arată că rinichii bolnavi nu mai au capacitatea
de a produce o urină mai concentrată.
Creşterea
densităţii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a
organismului, fie un diabet zaharat.
PH-ul
urinar sau
reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină.
Determinarea pH-ului se
face
cu o hârtie impregnată cu tinctură de turnesol (sau cu altă
substanţă indicatoare). Se introduce hârtia în urină şi se
observă modificarea culorii benzii de hârtie. Sub pH-ul 7,0 urina
este considerată acidă şi hârtia se înroşeşte, iar peste pH-ul
7,0 urina este considerată alcalină şi hârtia se albăstreşte.
În mod normal urina este acidă având pH-ul cuprins între 5,5 şi
6,5. După o alimentaţie bogată în carne şi medicamente acide
(sare de lămâie, vitamina C), se elimină o urină mai acidă, iar
după un regim alimentar vegetarian, după medicamente alcaline
(bicarbonat, ape minerale) sau după infecţii ale aparatului urinar,
devine alcalină. Urina care este permanent prea acidă sau prea
alcalină, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric,
respectiv de fosfat şi carbonat de calciu.
- Biochimia materiilor fecale
Recoltarea
materiilor fecale
Analiza
materiilor fecale este indicată pentru descoperirea bolilor
digestive de natură microbiană (febra tifoidă, dizenterie,
intoxicaţie alimentară etc.) sau de natură parazitară (ouă de
paraziţi intestinali), precum şi pentru stabilirea gradului de
digestie a alimentelor. Recoltarea materiilor fecale pentru analiza
ouălor de paraziţi se face în recipiente speciale, primite de la
laborator. În lipsa acestora, se pot recolta în recipiente sau vase
din material plastic, sticlă sau material, bine spălate şi bine
închise cu capace sau
3
dopuri.
Sunt bune cutiile din material plastic sau sticlele rămase de la
medicamente. Nu se vor recolta materii fecale în cutii de carton,
cutii de chibrituri, etc. întrucât există riscul infectării
persoanelor care transportă şi prelucrează aceste materiale.
Vor fi
recoltate materii fecale proaspete, emise dimineaţa. Dacă nu este
posibil (mai ales la copii), produsul se va recolta şi seara şi va
fi păstrat la rece pentru a nu fermenta. (Nu se vor păstra
materiile fecale în frigider căci există riscul infectării
alimentelor). Din scaunul proaspăt, eliminat la closet pe o hârtie
sau pe un carton curat, cu o lopăţică de lemn sau de material
plastic, se recoltează câteva grame (cât un degetar) de materii
fecale şi se depun în recipientul pregătit dinainte. La copii
mici, materiile fecale se vor recolta din oala de noapte care în
prealabil a fost bine spălată.
În caz
de constipaţie, materiile fecale se vor recolta după luarea unui
purgativ uşor (laxativ). Se va avea grijă ca materialele fecale să
nu se amestece cu apă sau urină. După ce pe recipient se va nota
numele bolnavului şi vârsta, se va ambala în hârtie şi va fi
transportat cât mai repede la laborator. Este indicat ca fiecare
persoană, mai ales în caz de boală, să observe şi aspectul
scaunului: dacă este colorat şi ce culoare are, sau dacă este
necolorat, albicios, dacă are urme de sânge etc.
În
cazul în care în scaun se observă viermişori sau fragmente
suspecte de viermi intestinali aceştia vor fi recoltaţi cu o pensă
şi introduşi într-un vas de sticlă sau de material plastic
prevăzut cu capac care se închide ermetic. Pentru ca aceşti
paraziţi să nu se usuce şi să se altereze, se va turna peste ei
spirt sanitar, apă de colonie sau apă sărată şi după aceea vor
fi transportaţi la laborator. Nu se vor transporta paraziţii în
hârtie, în vată, deoarece există pericolul de infestare a
persoanelor care execută analizele.
Când
bolnavului i se recomandă coprocultura (cercetarea microbilor din
scaun) el va solicita un recipient special, sterilizat, de la
laborator. Recoltarea materiilor fecale se va face ca şi pentru
ouăle de paraziţi. Nu se va utiliza însă nici un medicament
(antibiotice, sulfamide, Mexaform, etc.) înainte de analiză care ar
putea distruge microbii din scaun.
La
recoltarea materiilor fecale pentru cercetarea sângelui (hemoragii
oculte) sau pentru cercetarea digestiei alimentelor bolnavul va urma
un regim alimentar special, recomandat de medic şi nu se va lua nici
un medicament cu 24 de ore înainte de analiză.
Analiza
materiilor fecale este obligatorie pentru următoarele categorii de
persoane: cele care lucrează în sectorul alimentaţiei publice,
copii care merg la grădiniţe, creşe, bolnavii care au suferit de
boli infecţioase digestive (febra tifoidă, dizenterie, holeră
etc.), călătorii care au sosit din ţările în care există boli
infecţioase digestive.
Coprocultura
este o metodă de lucru utilizată în laboratoarele de microbiologie
clinică în scopul cultivării şi identificării agenţilor
patogeni existenţi în intestinul omului.
Limitându-ne
doar la infecţiile bacteriene putem întâlni următoarele situaţii
în care coprocultura este indicată:
- infecţii cu localizare primară enterală şi invazie ulterioară (aspect septicemic)
- infecţii cu localizare exclusiv enterală sub formă clinica de enterocolite, boală diareică, toxiinfecţii alimentare, evoluând sub formă acută, subacută, cronică, clinic inaparentă sau simplu portaj.
4
Schimbarea
structurii florei bacteriene specifice intestinului care poate apărea
în unele situaţii patologice (colită pseudomembranoasă) sau ca o
consecinţă a selecţiei unui grup de germeni, consecutiv
antibioterapiei.
În
etiologia acestora, trebuie avute în vedere, în primul rând
enterobacteriile patogene pentru care diagnosticul etiologic este
obligatoriu şi anume:
- infecţii cu germeni din grupul Shigella
- infecţii cu germeni din grupul Salmonella
- infecţii cu germeni din grupul Escherichia, serotipuri enteropatogene
În
toxiinfecţiile alimentare pot fi avute în vedere şi alte grupe de
enteropatogeni: Staphylococus, Yersinia, Vibrio, Aeromonas,
Pseudomonas, Bacillus, Clostridium etc.
Datorită
faptului că o mare varietate de microorganisme folosesc calea
enterală pentru pătrunderea în organism cu consecinţe patogenice
şi clinice, coprocultura este unul din cele mai solicitate examene
de laborator. În mod normal în materiile fecale ale omului nu se
găseşte sânge. Numai în unele boli ale tubului digestiv care
produc sângerări (hemoragii) cum sunt ulcerul gastric, ulcerul
duodenal, enterita, colita, sângele apare în materiile fecale. Când
hemoragia este mare şi provine din partea superioară a tubului
digestiv (stomac, intestin) scaunul are un aspect negricios din cauza
digerării sângelui respectiv. Dacăa hemoragia provine din partea
inferioară a intestinului (hemoroizi) atunci sângele nu este
digerat şi scaunul apare colorat în roşu. În cazurile în care
hemoragia este mică (hemoragie ocultă), chiar dacă este
permanentă, scaunul nu pare colorat şi în această situaţie numai
laboratorul poate preciza dacă este sânge în scaun. În vederea
acestei analize persoana suspectă de hemoragie trebuie să urmeze
întocmai, timp de 3 zile regimul alimentar prescris de medic, compus
din lapte, brânză, făinoase şi cartofi. Se vor scoate din
alimentatie carnea de orice fel, ouăle, legumele verzi şi nu se va
lua nici un medicament. După acest timp se va recolta o cantitate de
materii fecale cât o nucă, care se va transporta la laborator
într-un recipient de material plastic. Materiile fecale nu trebuie
să fie în contact cu vase sau recipiente din fier. Este bine ca
persoanele care au hemoroizi ce sângerează, să informeze de acest
lucru pe medic, pentru că în acest caz rezultatul analizei nu are
nici o valoare. De asemenea, persoanele cărora le sângerează
gingiile vor evita să se spele pe dinţi înainte de analiză, căci
sângele înghiţit poate modifica rezultatul analizei.
Paraziţi
intestinali
De
regulă, paraziţii intestinali se prezintă sub formă de viermi
intestinali: limbrici (ascaris lumbricoides), oxiuri (enterobius
vermicularis), panglică (taenia), tricocefal şi alţii. Paraziţii
adulţi (viermii intestinali) se elimină prin materiile fecale şi
pot fi observaţi chiar de către bolnavi, dacă se inspectează
atent materiile fecale. Se recomandă ca părinţii să observe din
când în când scaunul copiilor lor pentru a putea descoperi din
timp prezenţa viermilor intestinali.
Dacă
s-au descoperit în materiile fecale paraziţi adulţi şi aceştia
sunt recunoscuţi, nu mai este necesară aducerea de materii fecale
la laborator pentru analiză. În cazul în care parazitul nu poate
fi identificat sau recunoscut, atunci acesta se introduce cu o pensă
într-o sticlă cu spirt sanitar şi se aduce la 5
laborator
pentru analiză. Nu se vor aduce la analiză paraziti sau fragmente
de paraziţi în stare uscată. În majoritatea cazurilor de
parazitism intestinal, nu se pot pune în evidenţă paraziţii
adulţi. De aceea, se caută în materiile fecale ouăle de paraziţi.
Aceste ouă sunt foarte mici, de câţiva microni şi nu se văd cu
ochiul liber ci numai la microscop. Dar în materiile fecale nu se
găsesc totdeauna ouăle paraziţilor, deoarece aceştia nu produc
ouă în fiecare zi, ci la diferite intervale de timp. Ca urmare a
acestui fenomen, analiza pentru ouăle paraziţilor trebuie repetată
de 2-3 ori la intervale de câte o săptămână, pentru a putea
surprinde faza când paraziţii depun ouă.
Depistarea
ouălor de paraziţi intestinali, impune un tratament de urgenţă
pentru omorârea şi eliminarea paraziţilor adulţi din intestin,
deoarece aceştia hrănindu-se cu sânge şi cu substanţele
hrănitoare destinate organismului omului produc slăbirea şi
anemierea acestuia. După două săptămâni de la terminarea
tratamentului se repetă analiza pentru ouă de paraziti. Dacă după
trei analize efectuate la interval de două săptămâni rezultatele
sunt negative, bolnavul se poate considera vindecat.
