Determinarea principalelor constante biologice
- VSH
- Timp de coagulare
- Hematocrit
- Glicemie
- Uremie
- Colesterolemie
- Hemogramă
Generalităţi:
Sângele
omului este compus din două elemente esenţiale:
partea
lichidă
alcătuită
din apă, din substanţe organice şi minerale solubile şi
partea
solidă
alcătuită
din elemente celulare (globule roşii, globule albe şi trombocite).
În
situaţia în care sângele recoltat din vena pacientului este
introdus într-o eprubetă se coagulează după câteva minute. Apoi
acesta se separă într-un strat lichid, superior, care se numeşte
ser
şi într-un strat inferior, solid care este cheagul.
Dacă în eprubeta în care s-a recoltat sângele se adaugă o
substanţă anticoagulantă (prin care se împiedică coagularea
sângelui) atunci sângele nu se mai coagulează, dar se separă tot
în două straturi: stratul superior, lichid constituit din plasmă
şi stratul inferior, solid, constituit din elementele celuare
necoagulate.
Din
aceste două componente ser şi plasmă sanguină se vor efectua
principalele analize medicale biochimice şi serologice. Din
elementele celulare sanguine se realizează analizele hematologice.
Analizele hematologice cercetează numărul, forma, caracteristicile
şi compoziţia elementelor celulare ale săngelui.
- VSH
VSH-ul
reprezintă viteza de sedimentare a eritrocitelor şi măsoară
indirect gradul de inflamare din sânge.
Determinarea
VSH-ului este o analiză simplă care se bazează pe proprietatea
globulelor roşii de a sedimenta, de a se depune într-un tub de
sticlă după ce sângele recoltat din venă a fost amestecat cu o
substanţă anticoagulantă. VSH se deosebeste de hematocrit prin
faptul că sângele se separă spontan după un oarecare timp în
plasmă şi globule roşii, fără ca să fie centrifugat în
prealabil. Dacă un tub subţire, înalt de 200 mm, se umple cu sânge
şi se menţine în poziţie verticală timp de o oră şi apoi două
ore, se observă cum deasupra se separă plasma. Valoarea VSH se
socoteşte după numărul de mm de plasmă separată într-o oră şi
în două ore. Cu cât creşte înalţimea plasmei separate şi cu
cât înalţimea stratului inferior compus din globule roşii, cu
atât valoarea VSH este mai crescută, mai mare. VSH-ul trebuie să
fie 12 mm/oră, iar la bărbaţi 28 mm/oră. În cazul vârstnicilor,
o valoare mai crescută la această analiză nu trebuie să
constituie un motiv de panică. În această etapă a vieţii mai
bine de un sfert dintre persoane au VSH-ul peste limita superioară.
Analiza
VSH este un test uşor de efectuat, necostisitor care a fost folosit
de mai mulţi ani pentru a ajuta la diagnosticarea condiţiilor
asociate cu inflamaţia acută şi cronică, inclusiv infecţii,
cancer şi boli autoimune. VSH este de tip nonspecific deoarece nu
indică exact cauzele infecţiei; din acest motiv, analiza este de
obicei utilizată împreună cu alte teste.
1
- la bărbaţi = 3-10 mm, la o oră; 5-15 mm la 2 ore
- la femei = 6-13 mm la o oră; 1-20 mm la 2 ore
- la copii mici = 7-11 mm la o oră.
- Timpul de coagulare
Timpul
de coagulare reprezintă timpul necesar sângelului plasat într-un
tub la 370C
pentru a se coagula.
Clasic
pentru a aprecia puterea de coagulare a sângelui în cazul unei
hemoragii sau în vederea unei operaţii chirurgicale, se determină
t.c. după cum urmează: se recoltează o picătură de sânge din
pulpa degetului, se pune pe o lamă de sticlă şi se cronometrează
timpul care a trecut până la coagularea sângelui.
Valori
normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute.
Depăşsirea
acestui timp (T.C. crescut) arată că, coagularea sângelui se face
cu întârziere, fapt ce poate predispune la sângerări, la
hemoragii.
Un T.C.
scăzut (sub cinci minute) indică o coagulare anormal de rapidă a
sângelui putând duce la coagularea sângelui chiar în vasele
sanguine, aşa cum se întâmplă în unele infecţii microbiene.
- Hematocritul
Reprezintă
masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum de sânge.
Procedeul constă în recoltarea sângelui dintr-o venă, apoi acesta
se combină cu o substanţă antiocoagulantă şi se repartizează
într-un tub de sticlă foarte îngust, care se centrifughează
puternic la o centrifugă. În urma acestei operaţii se observă
separarea sângelui în stratul superior (plasma) şi stratul
inferior, format din globule roşii, care constituie hematocritul.
Hematocritul
se poate defini ca fiind volumul stratului de globule roşii (în
procente) faţă de volumul
total
al sângelul din tubul de sticlă.
Valori
normale ale hematocritului:
- la bărbaţi = 40-48%
- la femei = 36-42%
- la copii 2-15 ani = 36-39%.
Creşterea
hematocritului se întâlneşte rar, când se pierde multă apă din
corp prin transpiraţie, prin febră, prin vărsături (deshidratare)
precum şi în boala care se caracterizează prin creşterea
exagerată a numărului de globule roşii (poliglobulie).
Scăderea
hematocritului se observă în anemii, în pierderea de sânge sau
când se consumă multe lichide înainte de recoltarea sângelui.
Hematocritul, alături de numărătoarea globulelor roşii şi de
dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui diagnostic mai precis de
anemie.
- Glicemia
2
Glucoza
este cea mai importantă zaharidă care se găseşte în mod normal
în organele şi sângele omului şi constituie combustibilul cel mai
preţios pentru obţinerea energiei necesare activităţii omului.
Din arderea unui gram de glucoză, de către organism, rezultă 4
calorii. Glucoza în organism provine din alimentele consumate de
către om. Cele mai bogate alimente în glucoză sunt dulciurile
(zahărul, produsele zaharoase, mierea), precum şi alimentele care
conţin amidon (făina de cereale şi produsele cerealifere, cartofii
etc.) care în organism se transformă prin acţiunea enzimelor
hidrolitice în glucoză. Dar organismul poate fabrica zahăr din
orice nutriment, chiar din proteine şi grăsimi prin procesul de
gluconeogeneză. Pentru aprecierea cantităţii de zahăr din
organism, în laborator se analizează zahărul din sângele total
ori din ser sau plasmă.
Valori
normale ale glucozei din sânge: 65-110 mg la 100 ml sânge.
La
persoanele de peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai
crescute decât la tineri, deoarece la ele şi consumul de glucoză
în organism este mai redus. Scăderea sau creşterea glicemiei în
afara acestor valori produce perturbări grave organismului. Astfel,
scăderea glicemiei prea mult sub valorile normale (hipoglicemie)
poate produce ca simptome slăbiciune, tremurături, transpiraţii şi
chiar pierderea conştienţei (coma hipoglicemică). Acest lucru se
întâmplă când organismul este subalimentat cu alimente ce conţin
glucoză (glucide) sau în caz de înfometare (inaniţie). Eforturile
fizice mari, mai ales pe munte, care consumă rezervele de glucide
din ficat (în special la bolnavii de ficat) pot predispune la
hipoglicemie. Hipoglicemia se întâlneşte mai rar în bolile unor
glande endocrine care secretă hormoni insuficienţi (hipofiza,
tiroida, suprarenale), precum şi la bolnavii de diabet care se
tratează cu doze prea mari de insulină sau alte medicamente
antidiabetice.
Creşterea
glicemiei (hiperglicemie) se întâlneşte şi la persoanele
sănătoase dacă analiza sângelui se face după un consum crescut
de dulciuri. De asemenea, persoanele care au avut un traumatism fizic
sau psihic (stres) sau care s-au tratat cu anumite medicamente, pot
avea o glicemie crescută, fără a fi bolnavi de diabet. În aceste
situaţii glicemia revine la normal după ce a dispărut şi cauza
care i-a provocat creşterea.
O
glicemie mărită se întâlneşte în bolile glandelor endocrine
care au rolul de a regla concentraţia glucozei în sânge. Astfel,
secreţia în exces a hormonilor unor glande (hiopofiza, tiroida,
suprarenalele) produce hiperglicemie.
Dar cea
mai mare creştere a glicemiei se întâlneşte în diabetul zaharat
sau diabetul pancreatic. Pancreasul este o glandă mixtă, cu
secreţie endocrină de insulină şi exocrină de enzime digestive
ce se elimină în duoden. Insulina este un hormon ce are rolul de a
ajuta la consumul şi la arderea glucozei din sânge şi celule. În
unele boli ale pancreasului acesta secretă mai puţină insulină
sau nu mai secretă deloc şi din această cauză glucoza, în loc să
se consume, să se ardă, se acumulează în sânge, crescând
glicemia. Astfel, glicemia poate ajunge la 200-300 mg% şi chiar mai
mult, ceea ce duce la coma diabetică (coma hiperglicemică) mai ales
la acele persoane care nu ştiu că au diabet.
De
aceea, pentru depistarea persoanelor cu diabet se fac următoarele
analize în sânge sau în urină:
Analiza
zahărului din sânge (glicemia) nu este obligatorie pentru
persoanele tinere considerate sănătoase. Dar după 30-40 ani vârsta
când apare de obicei diabetul, este bine ca, cel puţin odata pe an
să se dozeze glicemia.
3
Nivelul
de uree din sânge.
Uremia este cuprinsă în mod normal între 0,25 şi 0,45 g, adică
între 3,3
şi
6,6 milimoli, pe litru de sânge: aceste cifre pot fi uşor mai mari
la subiecţii care au un regim alimentar foarte bogat în carne sau
care nu consumă lichide în cantităţi suficiente. Uremia este
anormal de ridicată in caz de insuficienţă renală, anormal de
scăzută în insuficienţa hepatică gravă.
- Colesterolemia
Colesterolul
face parte din lipidele mai complexe. Pe lângă rolul său
fiziologic foarte important în buna funcţionare a celulelor
organismului, el poate contribui atunci când este în exces la
screlozarea arterelor. Colesterolul sau colesterina din organe şi
sânge provine din alimentele bogate în colesterol ca: ouă, unt,
lapte, icre, creier, etc. Interesant este că ficatul are
proprietatea de a-l sintetiza din unele alimente care nu conţin
colesterol cum sunt grăsimile, proteinele şi glucidele.
În
general, scăderea colesterolului nu are importanţă mare pentru
organism. Acest lucru se întâmplă în cazul subnutriţiei şi după
eforturi fizice intense care consumă o parte din colesterol. În
bolile ficatului, organ care sitetizează colesterolul, scăderea
acestuia este un indiciu de reducere a funcţiei ficatului
(insuficienţa hepatică, ciroza hepatică).
Creşterea
colesterolului seric se datorează unui consum exagerat de alimente
care conţin colesterol, unei supraalimentaţii, vieţii sedentare,
etc. Cea mai frecventă cauză a creşterii colesterolului
(hipercolesterolemia) însă este sinteza foarte crescută a acestuia
de către organism.
Colesterolul
mai poate creşte şi în insuficienţa glandei tiroide, glanda a
cărei hormon are rolul de a “arde” substanţele grase. Dacă
colesterolul crescut apare la o vârstă mai tânără şi rămâne
permanent crescut, riscul de a produce modificări cardiovasculare
este mare. De aceea prevenirea creşterii colesterolului sanguin
trebuie făcută la o vârsta tânără nu după ce s-au produs
modificări mai mult sau mai puţin irevesibile în artere. Excesul
de colesterol din sânge se depune pe pereţii arterelor contribuind
la formarea aterosclerozei. La unele persoane colesterolul se depune
şi sub piele, mai ales la faţă sub formă de pete gălbui
(xantom).
Multe
persoane confundă starea de obezitate cu un colesterol mare neştiind
că acesta nu se găseşte în grăsimea corpului, ci în sânge şi
în unele organe.
Valorile
normale ale colesterolului depind şi de vârsta omului, astfel,
colesterolul creşte cu vârsta până 50-60 ani. După vârsta de 60
ani, valorile colesterolului nu mai cresc mult, rămânând
staţionar.
Un
colesterol de 2,50-3,00g/l este un semnal de alarmă, în timp ce un
colesterol de peste 3g/l pune urgent problema unor măsuri de
tratament. Desigur că există şi persoane cu hipersolesterolemie,
care nu fac ateroscleroză şi nici accidente vasculare (cardiace sau
cerebrale), după cum există persoane cu valori normale ale
colesterolului care prezintă semne de ateroscleroză.
- Hemograma
Hemograma
este un test de laborator care măsoară diferite componente ale
sângelui, prin numărarea elementelor figurate ale sângelui, care
se foloseşte la diagnosticul infecţiilor virale sau bacteriale, a
anemiilor şi a altor boli.
4
Hemoglobina
(Hgb) - este proteina care transportă oxigenul de la plamâni la
ţesuturi şi este prezentă în globulele roşii. În drumul spre
sângele venos, hemoglobina transportă anhidrida carbonică la
plămâni de unde este eliminată prin aerul expirat. Ea se formează
în măduva oaselor în acelaşi timp cu eritrocitele imature. Într-o
globulă roşie sunt cca 350 milioane de molecule de hemoglobină,
dintre care fiecare transportă patru molecule de oxigen. Valorile
normale: Sunt considerate valori normale cele cuprinse între 14–18
g/100ml pentru bărbaţi şi 12–16 g/100ml pentru femei.
Cauza
din care valorile sunt mai mari decât media: Valorile mai mari decât
media pot fi cauzate de diaree, de dishidratare, de policitemie, de
şoc, de transfuzii de sînge repetate, etc.
Cauze
pentru valorile inferioare mediei: Acestea pot fi cauzate de
colagenopatie, de dificit de fier, dificit de vitamină B12, de
hemoragii, de infecţii grave, de insuficienţă renală cronică, de
leucemie, etc. Pentru sportivi intervalele normale pot fi diminuate
cu o unitate.
Globulele
albe
Globulele
albe (WBC) - sunt celule ale sângelui, numite şi leucocite, au un
aspect de mici mase gelatinoase incolore, sunt mai mici decît
eritrocitele însă mai groase (10-12 micron diametru) şi deasemenea
fără nucleu. În general acestea au funcţii de apărare împotriva
microorganismelor. Unele din ele ajung la ţesuturile cu bacterii şi
substanţe străine, inconjurindule şi distrugindule. Altele produc
substanţe numite anticorpi, care neutralizează acţiunea nociva a
virusului şi a bacteriilor care eventual penetrează în organism.
Pot fi divizate în:
Neutrofile
- servesc la apărarea organismului de la infecţii, în special
cauzate de bacterii. Acestea conţin diverse proteine şi substanţe
chimice în stare să distrugă ireversibil membrana organismelor
patogene.
Eozinofilele
au funcţiunea de apărare a organismului de paraziţi. Numărul lor
cresc mai ales în bolile alergice (asma, rinită alergică,
urticaria etc) şi pot fi responsabile de anumite simptome
caracteristice acestor boli.
Bazofilele
- funcţia acestora nu e foarte bine cunoscută,chiar dacă numărul
acestora cresc în cazul alergiilor; conţinistamina care eliberată
în exces în sînge sau în ţesut provoacă discomfosrt.
Monocitele
- apăra organismul de anumite bacterii, cum ar fi cele care provoacă
tuberculoză. Dacă creşte numărul acestora înseamnă că infecţia
e provocată de bacteii. Valorile normale sunt de la 4. 000 la 7.000
pe mm3
pentru femei şi de la 5.000 la 8.000 pe mm3
la bărbat.
Neutrofilele
constitue 40-75%, eosinofilele 0-7%, basofilele 0-2%, linfocitele
18-50% şi monocitele
2-9%.
Numărul
globulelor albe cresc dacă se consuma anumite substanţe că
arginină sau periodoc (în caz de sarcină, menstruaţii). În caz
că numărul lor scăde corpul este mai mult expus bolilor căci
sistemul imunitar slăbeşte
Bilirubina
Bilirubina
este un pigment biliar provenit din hemoglobină. La fiecare 120 de
zile, eritrocitele sunt reînnoite, iar hemoglobina este descompusă
de macrofagi in componentele sale de baza (grupul eme si globinele).
Dacă la nounăscuţi nivelul de bilirubină întrece valoarea
necesară pentru colorarea pielii, poate produce daune creierului.
5
O
diminuare a bilirubinei poate fi cauzata de: 1. anumite tipuri de
anemie 2. efectul anumitor sedativi
Sideremia
Sideremia
- este concentraţia fierului în sânge (de la 60 la 160 mcg/dl
pentru bărbaţi şi de la 20 la 140 mcg/dl pentru femei)
Transferinemia
Transferinemia
- e concentraţia de tranferină în sânge (de la 250 la 400 mg/dl).
Aceasta e responsabilă de mecanismul de compensaţie când nu ajunge
fier.
Feritinemia
Feritinemia
- indică fierul existent la nivelul ficatului, adică rezerva de
fier. Valorile normale sunt 5-177 ng/100ml. Cauze pentru valorile
superioare mediei: excesul de fier, leucemia, transfuziile de sânge.
Cauze ale valorilor inferioare mediei: lipsa de fier, hemoragii,
sarcina.
Microalbuminuria
Microalbuminuria
- e proteina cea mai abundentă în sânge şi e produsă de ficat.
Concentraţia acesteia în sânge se ridică în caz de foame, când
ficatul e bolnav cronic (ciroza), sau când rinichii nu funcţionează
adecvat. Atunci când albumina se elimină prin urină nu e ceva
foarte grav, cel puţin pentru început, însă indică că rinichii
încep a se distruge.
Eletroliţii
Eletroliţii
- controlul de sodiu (valoarea 135-145 mEq/l), şi potasiu (3,5-5,2
mEq/l), calciu şi magneziu (1,7-2,3 mEq/l)
Creatinina
Creatinina
- e formată în timpul lucrului muscular şi vine eliminată prin
urină. Dacă rinichii nu lucrează bine, valorile sale în sânge
rămâne ridicat.
Trigliceridele
Trigliceridele
sunt grăsimi produse de ficat sau introduse în organism pe cale
alimentară (de exemplu unt, caşcaval). Au funcţia de a „păzi”
grăsimile pentru organism şi furnizează energie numai în caz de
necesitate.
Valorile
normale sunt cuprinse între 40-170 mg/100ml şi sunt puternic
influenţate de alimentaţia de dinainte de recoltarea eşantioanelor
de sânge pentru analize.
Cauzele
pentru valorile ridicate: diabet, alcoolism, insuficienţă renală,
obezitate, pancriatită acută.
Cauzele
pentru valorile mici: anemie, contraceptive orale, sarcină,
bătrâneţe.
Împreună
cu valorile ridicate ale colesterolului, valorile peste medie ale
trigliceridelor reprezintă un factor care poate contribui la
deteriorarea stării arterelor.
