Virozele cu papilomavirusuri
Infecţiile cu
papilomavirusurile umane (HPV) sunt foarte frecvente cauzând
apariţia de leziuni cutanate sau mucoase care de cele mai multe ori
sunt benigne (veruci şi condiloame) dar pot conduce uneori la
apariţia de neoplazii (cancerul de col uterin).
HPV au un tropism exclusiv
pentru epiteliul malpighian. Virusul este transmis prin contact cu
pielea sau mucoasele persoanei infectate, urmând a pătrunde în
epiderm la nivelul unei leziuni a stratului cornos. Incubaţia HPV
variază între 3 săptămâni şi mai multe luni în funcţie de
starea de imunitate a organismului.
1) Verucile vulgare
Verucile vulgare sunt mai
frecvente la adolescenţi şi adulţii tineri, infectarea făcându-se
direct prin hetero sau autoinoculare fiind favorizatǎ de un
microtraumatism al epidermului. Pot fi transmise deasemenea şi pe
cale indirectă prin obiecte: pieptene, foarfece, ace de tatuaj,
instrumente de manichiură şi pedichiură, instrumente de ras.
Verucile vulgare sunt contagioase putând chiar exista mici focare
familiale sau în colectivitǎţile de copii.
Clinic se prezintă ca papule
infiltrate, cu dimensiuni iniţial mici cât o gămălie de ac, de
culoarea pielii, care în evoluţie vor creşte în dimensiuni până
la un diametru de 1 cm, devin indurate, cu suprafaţa neregulată,
keratozicǎ, de culoare cenuşie, brăzdată de şanţuri Numărul
lor variază de la una la câteva la zeci, uneori putând conflua. Nu
se asociază cu simptome subiective.
Pot fi localizate oriunde pe
tegument dar de obicei pe dosul mâinilor, degetelor, picioarelor,
genunchi şi gambe. Localizările periunghiale şi subunghiale sunt
dureroase, putând da modificări unghiale.
La nivelul pielii pǎroase,
pleoapelor şi gâtului verucile iau un aspect filiform, cu lungimea
de 3-5 mm şi extremitatea keratozică. Uneori pe pielea capului şi
mai rar pe barbă aspectul este cel al unui buchet de veruci
filiforme care sângerează uşor la pieptănat sau bărbierit.
Evoluţia verucilor vulgare este
strâns corelată cu reactivitatea imună celulară a individului. La
copil verucile vulgare au o tendinţă de regresie spontană. În
unele cazuri verucile vulgare pot să apară sau să dispară după
şocuri emoţionale.
2) Verucile plantare
Apar la tineri şi adulţi,
rareori la copii. Transmiterea se poate face direct prin purtarea
încălţămintei persoanelor bolnave sau prin contact indirect din
sălile de sport, bazinele de înot, sălile de baie.
Se disting două varietăţi
clinice:
- veruca plantară profundă este unică şi doar uneori multiple dar niciodată confluente. Leziunea este hiperkeratozică, de coloraţie galben-cenuşie, cu diametrul de până la 1 cm, este dureroasă la presiune şi este înconjurată de un inel keratozic gros.
- verucile plantare superficiale şi multiple sunt grupate într-un placard keratozic bombat, dând aspectul de mozaic.
Localizarea lor este îndeosebi
la baza degetului mare şi călcâi, iar la persoanele cu picior plat
în centrul boltei plantare. Datorită greutăţii corpului evoluează
spre profunzime comprimând terminaţiile nervoase şi producând
dureri vii la mers.
Diagnosticul diferenţial se
face cu durioanele, keratodermiile congenitale, mal perforant
plantar, melanomul malign.
3) Verucile plane
Apar îndeosebi la copii pe faţă
şi dosul mâinilor, mai rar la adolescenţi şi femei.
Clinic se prezintă ca mici
papule plane, rotunde sau poligonale, cu diametrul de câţiva
milimetri, de culoare galbenă sau a pielii normale, cu suprafaţa
netedă, dispuse liniar de-a lungul unor escoriaţii (semnul Koebner)
sau în plaje confluente. Rareori pot fi însoţite de prurit.
În evoluţie verucile plane în
general dispar în câteva săptămâni sau luni devenind
excepţionale la adolescenţă.
4) Condiloamele acuminate
(vegetaţiile veneriene)
Condiloamele acuminate sunt
întâlnite la ambele sexe în perioada vieţii activă sexual. Sunt
considerate o boală cu transmitere sexuală cauzată în principal
de HPV serotipurile 6, şi 11, dar posibil şi
de alte serotipuri, cu menţiunea că HPV 16, 18, au
potenţial oncogen şi sunt incriminate în declanşarea cancerului
de col uterin.
Incidenţa într-o continuă
creştere în ţările dezvoltate fac din condiloamele acuminate cea
mai frecventă afecţiune cu transmitere sexuală. Afectează cu
predilecţie vârstele de 16-25 ani.
Condiloamele acuminate la debut au aspect fie
de mici papule roz, fie de excrescenţe filiforme cu bază de
implantare mică şi tendinţă la dezvoltare verticală. În
evoluţie cresc pe verticalǎ şi iau aspectul unor tumorete roz,
sesile sau pediculate, cu consistenţă moale. Suprafaţa devine
neregulată, cu aspect de „conopidă”, sau cu formaţiuni
filiforme ascuţite pe suprafaţă dând aspectul de creastă de
cocoş.
În general formaţiunile au
tendinţă la creştere îndeosebi verticală. Când se ajunge la
aspectul de tumoră, suprafaţa este încrucişată de multiple
şanţuri care delimitează mici arii de aspect granulos, justificând
termenul de formaţiune conopidiformă. În anumite localizări
umiditatea produce maceraţie şi miros dezagreabil. Netratată se
dezvoltă exuberant luând aspectul de tumori gigante.
La bărbat localizarea de
predilecţie este faţa internă a prepuţului, fren, şanţul
balano-prepuţial şi mai rar pe gland. La femei condiloamele vulvare
sunt localizate pe labiile mari şi mici, clitoris, vestibul. Formele
extensive se întind la vagin, perineu şi regiunea perianală,
impunând un examen ginecologic şi anal complet.
Frecvenţa ridicată şi riscul
de transformare malignă a condiloamelor colului uterin impune
depistarea lor prin efectuarea frotiului cervical (testul
Papanicolau) la toate femeile în perioada de activitate genitală,
în particular celor expuse bolilor cu transmitere sexuală.
Diagnosticul diferenţial al
vegetaţiilor veneriene se face cu condiloma lata din luesul
secundar.
Tratamentul infecţiilor cu HPV
Tratamentul infecţiilor cu HPV
nu este specific, scopul acestuia fiind distrugerea leziunilor
macroscopice vizibile. După îndepărtarea leziunilor virusul
persistă în epidermul sănătos conducând la recidive frecvente.
Verucile cutanate ale copilului
au o evoluţie favorabilă, involuând aproape întotdeauna spontan.
La adult involuţia este mai rară, impunând măsuri terapeutice
adaptate.
- Tratamentul verucilor cutanate
- Distrugerea chimică prin substanţe keratolitice este simplă şi nedureroasă, necesitând aplicarea zilnică, timp de mai multe săptămâni, a preparatelor cu acid salicilic, acid lactic, uree.
- Crioterapia este simplă şi puţin dureroasă. Foloseşte aplicaţii cu azot lichid sau masaj cu zăpadă carbonică. Semnul îngheţării este albirea leziunii cu depăşirea marginii sale cu 2-3 mm. Verucile plane se tratează prin aplicaţii scurte de 10-15 secunde, fără presiune, iar pentru restul verucilor aplicaţii repetate de 30-90 secunde.
- Electrocauterizarea este metoda cea mai frecventă de tratament. Necesită anestezie locală prealabilă cu xilină
- Laserul cu CO2 este eficace dar lasă cicatrici, necesitând şi anestezie locală.
- Dinitroclorbenzenul este utilizat în tratamentul verucilor multiple.
- Tratamentul condiloamelor
- Tratamentul preventiv al acestora constă în protecţia raporturilor sexuale cel puţin pe durata tratamentului până la vindecarea celor doi pacienţi.
- Tratamentul curativ:
- Crioterapia cu azot lichid are inconvenientul de a fi dureroasă.
- Electrocoagularea sub anestezie locală are inconvenientul de a fi dureroasă.
- Laserul cu CO2 necesită anestezie locală şi lasă o cicatrice.
- Podofilina în concentraţie de 25-40% se aplică strict pe leziune apoi se spală după 4-5 ore de la aplicare. Podofilina are un efect citotoxic şi distructiv.
- Podofilotoxina în concentraţie de 5% (Condyline®, Wartec®) este nedureroasă în aplicaţii locale.
- 5-fluorouracilul 5% (Efudix®) se foloseşte topic în condiloamele acuminate.
- Imiquimodul (Aldara®)
Herpesul simplex
Herpesul simplex este cauzat de
virusul cu acelaşi nume: virusul herpes simplex. Au fost
identificate două tipuri serologice de HSV: tipul 1 (HSV-1) şi
tipul 2 (HSV-2). HSV-1 produce de obicei herpesul labial şi herpesul
cu alte localizări cutanate. HSV-2 produce herpesul genital.
Primoinfecţia cu HSV-1 apare de obicei la copilul cu vârsta între
6 luni şi 4 ani, când anticorpii materni au dispărut.
Transmiterea se face prin
contactul direct cutaneo-mucos cu o persoană care excretă virusul.
La locul inoculării cutaneo-mucoase a virusului apar leziunile
specifice ale primoinfecţiei herpetice. Ulterior virusul va
migra pe nervii senzitivi până în ganglionii nervoşi unde rǎmâne
în stare latentă pentru tot restul vieţii, reinfectând pielea în
momentele de scădere ale imunităţii organismului când apare
herpesul recidivant.
Primoinfecţia
herpetică
- Primoinfecţia cu herpesul simplex tip 1 se produce de obicei în primii 3-4 ani de viaţă, când sistemul imunitar al copilului este imatur. Cele mai multe primoinfecţii sunt asimptomatice.
Manifestările primoinfecţiei cu herpes
simplex tip 1 debutează ca o gingivo-stomatită acută sau ca o
angină herpetică, la circa 3-5 zile de la contaminare. Starea
generală este afectată, cu febră >39°C, cefalee, dureri bucale
care împiedică alimentaţia, hipersalivaţie. Mucoasa bucală este
inflamată, cu prezenţa veziculelor caracteristice, care se rup şi
lasă eroziuni dureroase cu contururi policiclice. Se însoţeşte de
adenopatie inflamatorie cervicalǎ sau submaxilarǎ. Asociate
leziunilor bucale pot exista şi leziuni peribucale. Durerile dispar
spontan într-o săptămână, cu cicatrizare în 2-3 săptămâni.
Studiile serologice au arătat o
seropozitivitate pentru herpes simplex tip 1 la 90-100% dintre
adulţi, dar numai 10% vor face herpes recidivant
- Primoinfecţia cu herpes simplex tip 2 se produce la adultul tânăr, după debutul vieţii sexuale. Uneori primoinfecţia poate fi şi neonatală, nou-nǎscutul infectându-se în timpul naşterii de la mama cu herpes genital.
La femeie vulvovaginita reprezintă
manifestarea cea mai frecventă. Puseul este adesea precedat de
astenie, durere, prurit, parestezie sau senzaţie de arsură,
disurie. Labiile mari şi mici sunt inflamate, cu prezenţa de
vezicule care se sparg rapid dând naştere unor eroziuni aftoide,
confluente, foarte dureroase însoţite de disurie. Leziunile se pot
extinde şi pe rădăcina coapselor, regiunea pubiană, fese.
Evoluţia primoinfecţiei genitale este rezolutivă în 1-2
săptămâni.
La bărbaţi manifestǎrile sunt
mult mai atenuate. Clinic sunt prezente veziculo-pustule pe un fond
eritematos care evoluează rapid spre ulceraţii confluente
înconjurate de un halou inflamator. Leziunile sunt localizate pe
gland, prepuţ şi teaca penisului. Adenopatia inghinală bilaterală
este mai puţin frecventă şi mai puţin dureroasă decât la
femeie.
Herpesul recidivant
După vindecarea primoinfecţiei
herpetice se instalează o imunitate persistentă doar la 1% din
cazuri. Se trece într-o stare de infecţie latentă, urmată de
infecţii recurente în momente de scǎdere tranzitorie a imunitǎţii
celulare. Ritmul de apariţie a recidivelor este variabil de la un
individ la altul. Recidivele sunt mai frecvente în cazul
localizărilor genitale. Apariţia recidivelor este favorizate de
infecţii febrile, stress, emoţii, modificări fiziologice
(menstruaţie), lumina solară, traumatisme, raporturi sexuale
(herpes genital).
Tabloul clinic este mai puţin
zgomotos decât în cadrul primoinfecţiei şi cu durată mai scurtă.
Apariţia erupţiei este precedată de nişte semne prodromale:
mâncărime, arsură, iritaţie, mai rar durere, ce apar cu câteva
ore înaintea erupţiei. Erupţia debuteazǎ cu o placǎ eritematoasǎ
care se acoperǎ
apoi de vezicule mici cât o gǎmǎlie de ac, grupate în buchet, şi
uneori bule prin confluarea veziculelor. Veziculele se rup lǎsând
eroziuni care ulterior se acoperǎ de cruste serohemoragice ce se
eliminǎ în câteva zile, lǎsând în urmǎ pete eritematoase sau
pigmentate ce se atenueazǎ progresiv. Recidiva apare de obicei în
acelaşi loc cu cel al primoinfecţiei. Semnele generale sunt absente
sau minime (subfebrilitate, mici adenopatii).
Complicaţii
Uneori leziunile herpetice se
pot suprainfecta. La 10-14 zile după o recidivă herpetică poate să
apară eritemul polimorf.
Foarte rar pot infecţia cu
virusul herpes simplex se poate complica cu meningo-encefalită,
hepatită sau afectare bronho-pulmonară îndeosebi la persoanele
imunodeprimate.
Herpesul genital şi sarcina
Herpesul neonatal este foarte
grav putând conduce la moarte sau sechele neuropsihice. Infecţia
neonatală este dată în două treimi din cazuri de HSV-2. În cazul
unei primoinfecţii herpetice genitale la o femeie gravidă se impune
naşterea prin cesariană. O recidivă de herpes genital în
săptămâna care precede naşterea impune de asemenea cesariana, dar
prescrierea aciclovirului rămâne de discutat.
Diagnostic
Pentru stabilirea diagnosticului
de herpes simplex examenul clinic este de regulǎ suficient, rareori
fiind necesare investigaţii paraclinice: izolarea virusului prin
culturǎ şi tipaj, examen histopatologic, citodiagnosticul,
imunofluorescenţa, examenul serologic evidenţiazǎ anticorpii
antiherpes şi titrul lor.
Tratamentul
herpesului simplex
În tratamentul sistemic al
herpesului simplex se utilizează analogi nucleotidici care au
acţiune virustatică, blocând replicarea lui. Nu au capacitatea de
a distruge rezervorul viral aflat în stare de latenţǎ în
organism. Cel mai cunoscut medicament din această categorie este
acyclovirul (Zovirax, Euvirox):
- În primoinfecţia herpetică se administrează per os în doză de 5 x 200 mg/zi (la orele 8, 12, 16, 20, 24), timp de 10 zile. Poate fi administrat şi intravenos - 5 mg/kgc/8 ore, timp de 5 zile. Aciclovirul scurtează durata puseului, dar nu influenţează semnificativ apariţia recidivelor ulterioare.
- În herpesul recidivant se administrează per os în doză 5 x 200 mg/zi timp de 5 zile (la orele 8, 12, 16, 20, 24).
- Pentru prevenirea recidivelor frecvente (>6 recidive pe an, mai ales în localizarea genitală, sau chiar dacǎ sunt <6 recidive pe an dar cu afectare oculară) se impune administrarea a 800 mg/zi (2 x 400 mg) a la long un an sau mai mult.
- În recidivele rare este suficient doar tratamentul local cu acyclovir imediat ce apar semnele prodromale, prin aplicaţii din 2 în 2 ore ale unguentului cu aciclovir, putându-se obţine scurtarea sau chiar cuparea puseului.
Tratamentul local cu unguent cu
acyclovir este indicat în orice formă de herpes ca tratament
adjuvant sau ca tratament unic. Nu este indicat tratamentul
local în localizarea genitalǎ, unde poate cauza dermatite de
contact.
Alte virustatice utilizate în
tratamentul infecţiilor herpetice sunt: valaciclovirul (în
primoinfecţie în doză de 2 x 1000 mg/zi timp de 10 zile, în
recidive 2 x 500 mg/zi timp de 5 zile), famciclovir (2 x 125 mg sau
2 x 250 mg timp de 5 zile), penciclovir topic, foscarnetul (folosit
la indivizii imunocompromişi în caz de rezistenţă la tratamentul
virustatic obişnuit).
În cazul unor recidive foarte
frecvente, supărătoare, se pot administra vaccinuri antiherpetice.
Aceste vaccinuri scad numărul recidivelor şi severitatea puseelor.
Herpesul zoster
Herpes zoster este o afecţiune
neurocutanată cauzată de virusul varicelo-zosterian.
Primoinfecţia cu virusul
varicelo-zosterian se numeşte varicela. Varicela este o afecţiune a
copilăriei, 90% din cazurile de varicelă aparând la copiii sub
vârsta de 10 ani. Varicela poate să fie sau nu aparentă clinic.
În urma varicelei apar anticorpi specifici ce conduc la dispariţia
manifestărilor clinice dar nu înlătură complet virusul din
organism. Acesta migrează pe traiectul nervilor senzitivi până în
ganglionii nervoşi, unde rămâne în stare de latenţă pentru tot
restul vieţii pentru a se reactiva în anumite condiţii, în
special de scădere a imunităţii celulare a organismului. Această
reactivare endogenă a virusului varicelo-zosterian poartă denumirea
de herpes zoster sau zona zoster.
Herpesul zoster este o afecţiune
îndeosebi a adulţilor cu preponderenţă după 50 de ani. Herpesul
zoster are o incidenţă crescută la persoanele care prezintă o
imunitate celulară scăzută precum persoanele în vârstă,
persoanele infectate cu HIV sau alte cauze de imunosupresie
(transplante de organe, neoplasme, intervenţii chirurgicale,
radioterapie). În general afecţiunea apare o singură dată în
viaţă, dar poate recidiva la persoanele sever imunocompromise.
Manifestări
clinice
În momentul reactivării
virusul îşi va relua replicarea în ţesutul nervos şi va produce
o reacţie inflamatorie ganglionară (ganglionită). Răspunsul
inflamator şi necroza neuronală vor cauza o nevralgie severă.
Virusul va migra apoi de-a lungul terminaţiilor nervoase senzitive
din piele, proliferează şi determină o erupţie
eritemato-veziculară.
Prin urmare herpesul zoster
debutează cu durere care precede erupţia cu 1 până la 3 zile,
rareori după o săptămână sau chiar mai mult. Adesea foarte
intensă, aceasta se manifestă ca o durere continuă sau ca o
arsură, având o distribuţie caracteristică în bandă, cu uşoare
iradieri în zonele limitrofe. Durerea poate fi spontană sau
provocată. Deseori este dificil de diferenţiat de durerea provocată
de un infarct miocardic acut, de o nevralgie intercostalǎ, colicǎ
renalǎ sau biliarǎ, lombosciaticǎ. Uneori durerea poate fi
însoţită şi de alte simptome prodromale: febră, cefalee,
astenie.
Erupţia cutanată constă în
apariţia unui eritem unilateral (care se opreşte la linia medianǎ),
cu dispoziţie în bandă fiind localizat strict pe traiectul unui
dermatom (teritoriu cutanat inervat de un nerv senzitiv). Cele mai
frecvent afectate dermatoame sunt cele toracice (T3 - 50%),
trigeminal (20%) şi lombare (L3 - 10%). Apariţia erupţiei face
posibilă punerea diagnosticului de herpes zoster. Iniţial sunt
prezente macule şi papule eritematoase pe fondul cărora după 12-24
ore se formează vezicule perlate, mici, cu conţinut serocitrin,
izolate sau grupate în ciorchine (uneori pot conflua în bule).
Veziculele se transformă în 3-4 zile în pustule care la rândul
lor se vor crustifica în 7-10 zile. Crustele vor cădea după 16-20
zile lăsând rezidual pete hiperpigmentate sau hipopigmentate care
în parte pot dispărea cu timpul.
Durerea acută dispare în mod
normal în momentul căderii crustelor. Nevralgia postzosteriană sau
algia zosteriană cronică este definită ca durerea care persistentă
după căderea crustelor. Nevralgia postzosteriană este întâlnită
la 10-15% din pacienţii cu herpes zoster. Nevralgia postzosteriană
apare predominant la persoanele în vârstă fiind neobişnuită la
pacienţii cu vârste sub 50 de ani. Incidenţa algiei postzosteriene
poate ajunge la >50% la pacienţii peste 60 ani şi la >75% la
cei peste 70 de ani. Nevralgia scade în intensitate cu trecerea
timpului, dar uneori rămâne intensă şi persistentă, chiar toată
viaţa, împiedicând efectuarea activităţilor normale şi
tulburând somnul.
O localizare deosebită a
herpesului zoster este la nivelul nervului trigemen în special a
ramurii oftalmice. Clinic se manifestă prin edem palpebral
accentuat, cu afectarea conjunctivei şi corneei (keratită
interstiţială), cu tulburări de vedere. Este obligatoriu consultul
oftalmologic.
Apariţia herpesului zoster la
tineri poate constitui un prim semn al infecţiei HIV.
Diagnostic diferenţial
Herpesul zoster puţin extins
trebuie diferenţiat de herpesul simplex (recidive în acelaşi loc).
De asemenea herpesul zoster trebuie diferenţiat şi de eczemă sau
de erizipel.
Tratamentul
herpesului zoster
Tratamentul virustatic este
indicat pacienţiilor peste 50 de ani. Pacienţii cu vârsta sub 50
de ani nu au indicaţie decât în caz de durere foarte intensă, de
afectare oftalmică sau la imunodeprimaţi. Cel mai important lucru
constă în iniţierea lui cât mai aproape de momentul apariţiei
erupţii cutanate.
Agentul virustatic de elecţie
în herpesul zoster rămâne aciclovirul în doză de 5 x 800 mg,
timp de 7-10 zile per os. Aciclovirul scurtează timpul necesar
vindecării leziunilor cutanate şi diminuă severitatea durerii
acute. Influenţează favorabil şi algia postzosteriană numai dacă
este administrat încă din primele 24-36 (72) ore de la apariţia
primelor leziuni cutanate.
Poate fi administrat şi
intravenos 500 mg/m2/zi timp de 7 zile (3 x 5-10 mg/kgc/zi
7 zile). Efectele secundare (cefalee, greţuri, diaree, toxicitate
renală, semne neurologice) sunt minime şi rare la dozele uzuale.
Mai pot fi utilizate în
tratamentul herpesului zoster: valacyclovirul (3 x 1000 mg timp de 7
zile), famciclovirul (3 x 500 mg/zi, 7 zile) sau brivudinul (1 x 125
mg/zi 7 zile).
Tratamentul local nu este
necesar deoarece influenţează nefavorabil vindecarea.
Unul dintre principalele
obiective ale tratamentului în herpesul zoster este reducerea
intensităţii şi duratei durerii acute şi prevenirea nevralgiei
postherpetice. Deşi nu se ştie dacă tratamentul antialgic intensiv
al durerii acute poate influenţa durerea zosteriană cronică,
tratamentul antialgic concomitent este indicat.
În faza acută se administrează
antialgice-antinflamatorii obişnuite: paracetamol (1-2 g/zi)
(eventual asociat cu codeină), algocalmin (1-2 fiole/zi) sau piafen.
În nevralgia postzosteriană
persistentă care nu cedează la antialgicele uzuale se recurge la
anticonvulsivante (carbamazepina 400-1200 mg), la antidepresive
triciclice (amitriptilina sau doxepin) sau la pregabalin (Lyrica®)
un antialgic neuropat.
În caz de durere foarte
intensǎ, persistentǎ, se poate recurge la: infiltraţii cu xilinǎ
ale rǎdǎcinii nervilor afectaţi, infiltraţii cu alcool în scopul
distrugerii nervilor, rezecţia lor în cazuri excepţionale.
În herpesul zoster este utilă
asocierea vitaminelor din complexul B (B1, B6,
B12).
Moluscum contagiosum
Moluscum contagiosum este o
afecţiune virală benignǎ având ca agent etiologic un Poxvirus.
Este mai des întâlnită la copii (2-15% dintre copii) cu localizare
la nivelul feţei, dar şi la tineri şi adulţi cu localizare în
regiunea genitală şi perigenitală, la acestia din urmǎ fiind
transmisă pe cale sexuală.
Transmiterea se face prin
contact direct fiind favorizată de existenţa unei lipse de
substanţă, dar şi prin autoinoculare. Perioada de incubaţie a
bolii este de 2 săptămâni – 2 luni.
Clinic se prezintă ca mici
formaţiuni papuloase perlate, cu dimensiuni de la 1 mm la 5 mm, în
numǎr variabil de la câteva pânǎ la câteva sute, cu suprafaţa
netedă, emisferică, cu centrul ombilicat, cu o consistenţă fermă.
Au culoarea pielii normale, roz sau translucide. Prin compresie între
degete sau înţepare cu vârful unui bisturiu se elimină conţinutul
păstos alb-cenuşiu al leziunii (epidermul distrus de virus).
La bolnavii de SIDA leziunile
pot fi numeroase şi ajung la dimensiuni mai mari, gigante.
Evoluţia este spontan
rezolutivă în aproximativ 6-9 luni, cu posibilitatea de persistenţǎ
ani de zile. Persistenţa leziunilor permite înmulţirea lor prin
autoinoculare.
Tratament
Tratamentul constă în
chiuretarea leziunilor cu chiureta sau exprimare între degete urmată
de aplicarea unei picături de alcool iodat, prin electrocauterizare,
aplicare de azot lichid.
