Comunicarea medicală
Funcţiile
dialogului medical: procurarea de informaţii, clarificarea şi
descărcarea pacientului, deschiderea spre o relaţie empatică,
colaborarea. Rogers indică trei caracteristici necesare pentru
desfăşurarea dialogului: preţuire
pozitivă şi căldură emoţională, autenticitate şi omenie,
verbalizarea stărilor emoţionale.
Relaţia de comunicare este o relaţie directă, repetată, intens
afectivă.
Condiţiile în care o
consultaţie este bună, presupunând că medicul transmite
pacientului încredere sunt:
- medicul să-l facă pe pacient încrezător şi să se asigure că-l ascultă
- medicul să-l facă pe pacient să nu considere consultaţia acordată ca o pierdere de timp
- medicul să-l determine pe pacient să se simtă relaxat
- comportamentul medicului să fe prietenos, înţelegător, egalitar.
Reguli
pentru medic:
-să asculte pacientul cu
atenţie,
-să-i explice întotdeauna
totul foarte clar,
-să-l sfătuiască privind
medicaţia profilactică,
-să fie deschis şi cinstit,
-să păstreze secretul
pofesional,
-să respecte dorinţele
pacientului,
-să nu-l critice în public,
-să-l privească în ochi în
timpul consultaţiei,
-să-i respecte intimitatea,
-să-i arate sprijin emoţional,
-să precizeze clar
diagnosticul,
-să nu se implice în relaţii
personale cu pacientul,
-să nu manifeste indispoziţie,
îngrijorare, nelinişte,
-să apară în lumina cea mai
bună în faţa pacientului.
Reguli
pentru pacient:
-să
consulte medicul dacă ar neclarităţi
-să-i dea medicului toate
informaţiile necesare
-să urmeze atent indicaţiile
date de medic
-să asigure acurateţea
examinării medicale
-să nu irosească timpul
medicului
-să nu aibă pretenţii
nejustificate
-să aibă încredere în medic
-să-i
spună de la început medicului toate problemele care-l frământă.
Comunicarea
medicală nonverbală
|
Forme de
comunicare ineficiente
|
Forme
non-verbale de comunicare
|
Forme de
comunicare eficiente, care încurajează cmunicarea
|
|
Îndepărtată(foarte
mare), prea apropiată(foarte mică) |
Distanţa |
Aproximativ
egală cu lungimea braţelor
|
|
Dispersată
spre mai multe activităţi
|
Atenţia |
Consacrată total
interocutorului |
|
De îndepărtare,
reticentă |
Deplasarea |
De apropiere, aplecare
spre interlocutor |
|
Rigidă, aşezat înclinat
spre spate |
Postura |
Relaxată dar atentă,
aşezat uşor înclinat în faţă |
|
Absent, sfidător,
intermitent |
Contactul vizual |
Permanent, cuviincios |
|
Grăbit, nu-şi întrerupe
activităţile anterioare |
Timpul |
Răspunde prompt, îşi
consacră timpul total interlocutorului |
|
Folosite pentru a impune
distanţa faţă de interlocutor |
Poziţia picioarelor şi
mâinilor (şezând) |
Lipsită de
ostentaţie, nederanjante, retrase
|
|
Folosit ca barieră |
Mobilierul |
Folosit pentru a apropia
persoanele |
|
Ţipătoare, nglijentă,
provocatoare |
Îmbrăcămintea |
De bun gust, decentă |
|
Privire
opacă, încruntare, în discrepanţă cu sentimentele
|
Expresia facială |
Zâmbitoare, în
concordanţă cu sentimentele |
|
Distrag
atenţia de la discurs, în discordanţă cu vorbirea
|
Gesturile |
Pun în evidenţă
cuvintele, calde, relaxate |
|
Evidente, stânjenitoare |
Manierismele |
Absente sau nederanjante |
|
Foarte puternic, foarte
slab |
Volumul vocii |
Moderat, uşor de înţeles |
|
Precipitat, nerăbdător
sau foarte rar, ezitant |
Ritmul vorbirii |
Moderat sau mai scăzut |
|
Apatic, forţat sau nervos |
Nivelul atenţiei |
Alert pe tot
parcursul conversaţiei
|
Comunicarea
este procesul cheie în actul medical, mdicul intervenind nu doar în
tratarea bolii, ci şi în ajutorarea bolnavului la rezolvarea
problemelor create de boală. Pentru multe boli cronice comunicarea
este unica formă de tratament: sfatul, suportul, informaţia fiind
esenţiale în a ajuta bolnavii să se adapteze la un stil de viaţă
mai limitat impus de boală. Comunicarea
informaţiilor către pacient este o parte integrantă a rolului
personalului medical, indiferent dacă acestea au fost sau nu
solicitate de pacient.
Cea
mai comună abordare este cea birocratică – caracterizată prin
limitarea sensibilităţii pacientului. Stilul orientat spre
persoană, stil în care empatia şi conştientizarea sentimentelor
pacienţilor este cel mai eficient. Slaba comunicare în relaţia
medic-pacient a fost frecvent pusă pe seama barierelor create de
diferenţele de clasă şi statut dintre medic şi pacienţii săi.
Aceste diferenţe au efect atât asupra informaţiei pe care
pacienţii o transmit medicului, cât şi asupra abilităţii
medicului de a obţine informaţia adecvată de la pacient. Chiar şi
atunci când medicii fac eforturi speciale ca să-şi informeze
pacienţii şi să îmbunătăţească relaţia comunicaţională
aceasta poate rămâne deficitară din cauza lipsei de înţelegere
şi de memorie. Aceasta se poate datora faptului că medicii folosesc
un limbaj foarte tehnic care să nu fie familiar pacientului, să nu
fie accesibil înţelegerii pacientului. Chiar şi în cazul
folosirii unui limbaj comun poate rezulta o înţelegere deficitară
sau confuzie din cauza cunoştinţelor limitate ale pacienţilor cu
privire la boală şi la alte probleme medicale. Unii pacienţi sunt
reţinuţi din motive de jenă, sfială, să ceară informaţii
suplimentare, clarificări la ceea ce nu înţeleg. În plus,
întâlnirea cu medicul constituie, de obicei, un motiv de agitaţie
şi acest lucru influenţează negativ procesul de memorare a
informaţiilor. Mai există posibilitatea ca pacienţilor să li se
spună prea multe date şi prea repede, ei neputând recepţiona şi
mai ales memora întreg mesajul→ca urmare, ei selectează doar o
parte din informaţie, restul o exclude.Ceea ce este recepţionat la
început se reţine cel mai bine; se reţine mai multă informaţie
dacă importanţa acesteia este accentuată, iar pacienţii memorează
mai mult din ceea ce ei consideră că ar fi important. Modalităţile
şi instrucţiunile despre tratament, date la sfârşitul
consultaţiei, sunt, de obicei, uitate mai repede, pacienţii tind să
le confere o importanţă mai mică de vreme ce sunt enunţate la
urmă.
Efectele
benefice pe care le are comunicarea se manifestă atât asupra
răspunsului fiziologic şi psihologic al pacientului (complianţa –
schimbare voluntară de comportament, precedată de cererea
direcţionată din partea cuiva - aderenţa), cât şi în privinţa
respectării indicaţiilor medicale. Există o conexiune inversă
între durere şi anxietate, care la rândul ei, este generată de
incertitudine, de lipsa de informaţi şi control. Neliniştea
dinaintea intervenţiei chirurgicale poate influenţa atât de mult
starea pacientului, încât să-i fie necesară o doză ma mare de
anestezic→volumul şi conţinutul informaţiilor transmise de medic
pacientului trebuie dimensionat şi revizuit cu atenţie pentru a-şi
atinge scopul – reducerea anxietţii postoperatorii.
Reinterpretarea senzaţiilor, redirecţionarea
atenţiei spre idei pozitive sau relaxare, ca urmare a unei
bunecomunicări cu personalul medical – permit pacientului un mai
bun control asupra condiţiei fizice şi psihice proprii. Respecarea
indicaţiilor este influeţată de doi factori: calitatea
consultaţiei şi durata tratamentului. Când pacientul este mulţumit
de calitatea consultaţiei, urmează într-o măsură mai mare
respectarea indicaţiilor, când nu e satisfăcut, are tendinţa să
ignore indicaţiile. Tratamentele de lungă durată sunt respectate
într-o proporţie mai mică decât cele pe termen scurt. Factorii
care influenţează complianţa terapeutică sunt:
- factori legaţi de boală – severitatea bolii, evoluţia şi implicaţiile bolii asupra activităţii bolnavului;
- factori legaţi de bolnav – nivelul de înţelegere al bolnavului, echilibrul afectiv, părerile preconcepute despre tratament, simularea, lipsa de voinţă, recalcitranţii;
- factori sociali – gândirea de grup, intervenţia familiei, rolul colegilor de muncă, influenţa bolnavilor din salon.
Modelul coparticipativ privind
luarea deciziilor are următoarele caracteristici:
- ambii participanţi trebuie să-şi transmită reciproc informaţiile pe care le deţin;
- realizarea unui accord asupra tratamentului ce va fi aplicat;
- descrierea conţinutului deciziei medicale;
- discutarea alternativelor posibile la decizia luată;
- abordarea riscurilor şi beneficiilor tratamentului propus;
- discutarea incertitudinilor legate de tratament;
- evaluarea gradului de înţelegere de ctre pacient a problemelor discutate;
- evidenţierea preferinţelor pacientului în cursul relaţiei terapeutice.
Pacienţii
au tendinţa de a pune accent mai mult pe calităţile personale ale
medicului decât pe abilităţile sale tehnice, profesionale –
disponibilitatea medicului de a furniza informaţii, de a le acorda o
parte din timp şi explicaţii detaliate este considerată un
indicator al grijii generale faţă de pacienţi şi de bunăstarea
lor. Stilul comunicaţional favorabil este caracterizat de:
- explicarea clară a evoluţiei stării de sănătate şi a succesiunii vizitelor ulterioare;
- utilizarea pe scară largă a râsului şi a simţului umorului;
- tendinţa spre încurajarea unei comunicări destines şi cuprinzătoare – solicitarea opiniei pacienţilor, încurajarea pacienţilor să-şi spună necazurile, verificarea gradului de înţelegere a problemelor medicale de către pacienţi;
- durata mai mare a consultaţiei medicale;
- îndrumările şi recoandările să fie date la începutul interviului;
- să se folosească propoziţii scurte şi clare;
- să se repete recomndările;
- să li se dea informaţii scrise, ca să se poată orienta după el când este cazul.
Anozognozia
apare mai frecvent în situaţia când maladia evoluează lent;
hipernozognozia
apare mai ales în cazul evoluţiilor rapide, catastrofale – atac
de cord. Hipocondria
este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a
organismului sau la sănătatea mintală; există o preocupare
perpetuă asupra stării de sănătate care antrenează o căutare
continuă a durerilor şi senzaţiilor anormale în toate sau în
oricare din regiunile corpului. Hipocondria modifică în sens
patologic comportamentul, fiinţa fiind impenetrabilă la
contraargumente, în ciuda asigurărilor medicale şi climatului
afectiv particular pe fundalul căruia se derulează. Hipocondria se
bazează pe interpretarea greşită a unuia sau mai multor semne şi
simptome corporale. 4 – 9% din pacienţii care se adresează
medicului generalist sunt hipocondriaci. Un sfert dintre
hipocondriaci evoluează lent şi 2/ 3 tind spre cronicizare, cu
evoluţie variabilă. Scopul terapiei NU este să convingi pacientul
că modul său de a privi o situaţie este greşit, iraţional sau
foarte negativ, ci să-l ajuţi să descopere dacă există şi alte
modalităţi de a privi o situaţie. Pentru ca tratamentul să fie
eficient este crucial ca strategiile terapeutice să fie concentrate
pe reducerea acestor îngrijorări, decât pe încercările de a
diminua riscul bolii închipuite. Vârstnicii par să fie afectaţi
de hipocondrie în aceeaşi proporţie cu adulţii tineri. Rate mai
mari ale hipocondriei au fost evidenţiate la femeile vârstnice
comparativ cu bărbaţii. Hipocondria coexistă cu alte tulburări
Pacienţii sunt consideraţi
buni pacienţi dacă modul lor de aplicare a severităţii
simptomelor se corelează cu boala biologică diagnosticabilă clar,
dacă sutnt complianţi, dacă nu-şi schimbă tratamentul, dacă-şi
controlează emoţiile şi dacă sunt recunoscători. Un membru al
echipei de îngrijire care antipatizează un pacient e în pericol de
a deveni ineficient în procesul de îngrijire. Emoţiile nasc
contraemoţii→dacă nu se stăpânesc emoţiile negative şi nu se
poate stăpâni pacientul refractar cu calm, pacientul reacţionează
într-o manieră de autoapărare.
Sindromul Munhauzen
Spre
deosebire de hipocondriaci, aceşti bolnavi nu sunt îngrijoraţi de
sănătatea lor; ei se pretează la simulare
şi în mod conştient la operaţie; se
externează repede pentru a se reinterna în altă parte, iau cu
plăcere medicamente; totul merge către atragerea atenţiei
celorlalţi asupra lor; sunt infantili din punct de vedere psihic,
îşi petrec tot timpul prin spitale cu tot felul de acuze imaginare,
reuşesc să fie operaţi fără să fie nevoie, înghit adesea
obiecte metalice; se descriu ca forme ale sindromului: abdomenul acut
care conduce spre laparotomie, simularea leşinurilor şi pierderii
conştiinţei, dermatologică.
fidenţialitatea facilitează
deschiderea la comunicare şi o relaţie bazată pe încredere
sporeşte eficienţa terapeutică.
Probleme psihologice în stările psihotice acute
Frecvent
în clinicile de boli infecţioase sau de chirurgie apar manifestări
la consumatorii de alcool în exces - tulburări de somn, agitaţie,
vise terifiante. Acestea fac necesar tratamentul psihiatric în
clinica de specialitate, indiferent de acordul bolnvului. Dacă se
face anamneza cu atenţie acestor bolnavi se remarcă existenţa unor
stări depresive alternând cu impulsivităţi, conflicte. Refuzul
tratamentului produce adâncirea tulburărilor afective şi de
personalitate; bolnavii pot fi depresivi, nemulţumiţi, întunecaţi,
preocupaţi de probleme nerezolvabile sau deosebit de euforici.
Psihologia bolnavului cu epilepsie
Modificările
de personalitate ale epilepticului sunt: adezivitate, stereotipie
ideativă şi comportamentală, dificultăţi în relaţiile cu
familia, ranchiună. Trăirile lor emoţionale sunt explozive, cu
note de irascibilitate, tulburări de memorie. Având tulburată
capacitatea de concentrare epilepticul nu are rezistenţa să asculte
o altă persoană, în timp devin din ce în ce mai rigizi, lenţi în
acţiune, vorbire şi gândire; obişnuit bolnavul prezină o
îngustare a câmpului conştienţei până la acte antisociale.
Bolnavul în clinicile de boli infecţioase
Prin
anamneză se pot pune în evidenţă tulburări de tip delirant-
halucinator, anxietate, insomnii, idei obsesive. Frecvenţa
tulburărilor de conştiinţă este mai mare la copii şi
adolescenţi, iar la cei de vârste înaintate frecvenţa mai mare
este a anxietăţii, îndoielilor, dispoziţiilor depresive.
Tulburările de tip delirant apar în a IIa săptămână de la
instalarea bolii. Ideile delirante sunt nesistematizate, apare
neliniştea psihomotorie şi chiar agitaţia psihomotorie. La finalul
evoluţiei bolii infecţioase se instalează o astenie profundă. În
bolile hepatice, în perioada preicterică apar modificări
vegetative, tulburări de somn, apatie, fatigabilitate, lentoare. La
instalarea hepatitei apar tulburări afective, de la euforie, la
nelinişte, anxietate, agitaţie. Apariţia euforiei este însoţită
de nelinişte psihomotorie şi subaprecierea gravităţi bolii; apar
acte nemotivate de furie, cu agresivitate verbală, în care bolnavul
învinuieşte personalul medical deoarece consideră că nu i se
oferă suficientă atenţie.
Bolnavul în clinicile de chirurgie
Procdurile
chirurgicale produc nu numai o traumă fizică ci şi una psihică.
Intervenţia chirurgicală are ca efecte psihice neliniştea sau
calmul, încrederea sau neîncrederea, răbdarea sau nerăbdarea,
recunoştinţa sau resentimentul. Atitudinea bolnavului faţă de
operaţie variază de la supraevaluarea riscului operator (depresie,
anxietate, teamă cu privire la sfârşitul letal, ameninţarea
complicaţiilor postoperatorii) până la neîncredere în medici şi
ascunderea simptomelor pentru a evita operaţia. Fenomenele
psihologice ce însoţesc intervenţia chirurgicală sunt labilitatea
emoţională, scăderea reactivităţii la stimulii externi, scăderea
şi diminuarea intereselor, neliniştea, anxietatea preoperatorie,
tulburările de somn.
Bolnavul canceros
Personalitatea
bolnavului de cancer în fazele terminale este conservată, iar forţa
intelectuală şi orientarea spre scop sunt reduse: vorbirea este
lentă, greoaie până la negativism verbal, forţa afectivă scade,
scade simţul critic. În mod frecvent perioada dinaintea sfârşitului
se desfăşoară fără teama de moarte. Cancerofobia poate să apară
la normali, la nevrotici, în cazuri de slăbire somatică, la
psihopaţi. La instalarea cancerofobiei pot contribui factori de
mediu, starea somatică a bolnavului, trăsături de personalitate.
