PSIHOLOGIE
MEDICALĂ
Psihologia medicală este o
ramură a psihologiei generale, aplicată la studiul aspectelor
psihosociale care însoţesc actul medical în toate etapele sale,
având scopul de a reda sănătatea persoanei şi de a o reinsera în
mediul social şi familial.
Dintotdeauna,
a existat o opoziţie între medicina centrată pe boală şi
medicina holistică,
centrată pe omul bolnav, la care boala constituie expresia unui
dezechilibru care afectează ansamblul întregii personalităţi.
Astfel, s-a separat ideea de leziune de cea a funcţiunii şi a
apărut în câmpul terapeutic al medicinei vastul domeniu al
tulburărilor funcţionale, adică al manifestărilor fără un
suport lezional organic. Psihologia medicală ar trebui să aibă în
centrul său drama persoanei umane. Fiinţa umană are posibilitatea
de a exprima prin boală anumite tendinţe profunde – tendinţe
care exprimă fie o conflictualitate internă, fie agresivitatea faţă
de anturaj, fie regresivitatea persoanei în cauză. Domeniile din
care psihologia medicală îşi extrage datele sunt ancheta socială,
observarea comportamentală, convorbirea. Domeniile de intervenţie
ale psihologiei medicale sunt: promovarea sănătăţii, prevenţie,
terapie şi reabilitare. Psihologia medicală cercetează concepte
legate de implicarea factorilor psihocomportamentali în apariţia şi
evoluţia bolii; analiza modificărilor psihologice produse de
îmbolnăvire – impasul existenţial; implicaţiile stresului în
patogeneză; complianţa terapeutică, metodele de cercetare, aspecte
ce ţin de dezvoltarea individului; psihologia personalului medical.
Într-un studiu recent s-a demonstrat că pacienţii apreciază cel
mai mult la personalul medical „ puterea
de înţelegere, cunoştinţele
de psihologie, experienţa de
viaţă suficientă şi maturizarea
deplină a personalităţii.
Personalitatea
şi dinamica ei
Personalitatea
Mecanismele psihice au
importanţă legate unele de altele, integrate şi subordonate
scopurilor generale ale individului. Personalitatea este cea care dă
viaţă mecanismelor, le orientează şi direcţionează, valorifică
diferit potenţialul existent.
Personalitatea se construieşte în cursul relaţiilor sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii, le selectează, le transferă în interiorul său, le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu→calitatea persoanei depinde de calitatea mediului şi relaţiilor sociale în care se formează→suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem. Pârghia de acţiune a mediului asupra formării personalităţii este educaţia. Piaget susţine că însuşirile personalităţii care îi determină calitatea de structură sunt:
Personalitatea se construieşte în cursul relaţiilor sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii, le selectează, le transferă în interiorul său, le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu→calitatea persoanei depinde de calitatea mediului şi relaţiilor sociale în care se formează→suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem. Pârghia de acţiune a mediului asupra formării personalităţii este educaţia. Piaget susţine că însuşirile personalităţii care îi determină calitatea de structură sunt:
- totalitatea – nici un fapt psihic nu poate fi descris ca străin sau petrecându-se în afara personalităţii; istoria şi geneza personalităţii este unica istorie a dezvoltării individului, sub toate aspectele sale –biosomatic, psihic, sociocultural;
- transformarea – personalitatea este într-o continuă şi necesară transformare;
- reglajul – în dezvoltarea sa, personalitatea este supusă în permanenţă unei continue determinări exterioare.
Personalitatea se
autoconstruieşte, se autoformează, dar are şi capacitatea de a se
autodelimita şi autoperfecţiona pentru o mai bună adaptare la
lume, realizând o veritabilă unicitate. Ciclul vieţii are
întotdeauna aceleaşi secvenţe în cursul vieţii umane.
Succesiunea etapelor (secvenţelor) nu se face automat şi depinde de
dezvoltarea SNC şi de experienţa de viaţă.
Omul devine personalitate când
devine conştient de lume, de alţii, de sine; când îşi elaborează
un sistem propriu de reprezentări, concepţii, motive, scopuri,
atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine; când
desfăşoară activităţi sociale utile şi recunoscute, îşi asumă
responsabilităţi sociale; când emite, susţine şi argumentează
judecăţi de valoare, întemeiate; când creează valori sociale;
când are un profil moral bine conturat, coerent; când are
capacitate de control şi autocontrol; când se integrează armonios
şi util în colectivitate; când ştie să se pună în valoare şi
poate fi luat drept model. Fundalul bolii ca şi al normalului este
personalitatea.
Dezvoltarea
umană
Societatea
a fixat în decursul timpului şi continuă să fixeze şi în zilele
noastre un cadru general al conduitelor de vârstă prin care se
vehiculează unele tipuri de obligaţii
şi drepturi, convertite în conduite
ale oamenilor de diferite vârste. Unele vârste sunt protejate legal
(copilăria şi bătrâneţea); există o formă de latentă
reverenţă implicată în conduitele faţă de femeie; există stări
şi situaţii protejate – graviditatea, maternitatea.
Statutul de vârstă real sau
dorit creează în interrelaţiile sociale o stratificare de datorii
şi drepturi care se reunesc în buna cuviinţă sau politeţe. Cu
cât o societate este mai civilizată, cu atât responsabilitatea şi
protecţia sa sunt mai evidente faţă de copii, bătrâni, mame şi
femei, handicapaţi şi pentru valorile autentice.
Procesul dezvoltării psihice se
realizează în etape, stadii şi perioade ce caracterizează traseul
vieţii umane. Pentru a aborda ciclurile vieţii se analizează
structura relaţiilor şi inserţiei sociale, tipul dominant de
activitate, solicitările fiecărei vârste, posibilităţile şi
fragilităţile fiecărei vârste.
Există perioade de fragilizare
a structurii psihice – crize – datorită unor modificări de
statut, de vârstă sau crize episodice datorită suprasolicitării.
Repere
psihodinamice sau psihogenetice
Tipul
fundamental de activitate exprimă
direcţionarea şi structurarea forţei energetice psihice prin
organizarea atenţiei, intereselor, inteligenţei, sensibilităţii
afective, percepţiei→activitatea consumă dar şi produce noi
energii – ale succesului, ale realizărilor; toate dimensiunile
psihice antrenate în activitatea fundamentală se încarcă de
cunoştinţe, deprinderi, abilităţi care au tendinţa de a deveni
trăsături psihice.
Tipul
de relaţii se referă la structura
adaptării şi integrării sociale; în relaţiile sociale se observă
atitudini de protejare, simpatie, empatie, dependenţă, devoţiune,
dominaţie, respingere, aversiune, frustraţie; relaţiile pot fi
intime, oficiale, publice, reciproc pozitive, reciproc negative sau
asimetrice; cu cât relaţiile sunt mai complexe, se conturează mai
bine conştiinţa de sine.
Caracterul
contradicţiilor dintre
cerinţele socioculturale şi posibilităţile subiectului de a le
satisface şi cerinţele subiective (dorinţe, aspiraţii, idealuri)
şi posibilităţile societăţii de a le satisface; tendinţa
naturală a individului spre echilibru apropie aspiraţiile şi
idealurile de posibilităţi; atingerea obiectivelor determină
momente de echilibru, ce se trăiesc afectiv prin stări de confort
psihic.
Dezvoltarea
este influenţată de ereditate, mediu şi educaţie.
Ereditatea
este forţa vitală, biologică ce transgresează viaţa în decursul
timpului, perfecţionând capacităţile adaptative sau ducând la
dispariţia unei specii.
Mediul
reprezintă totalitatea condiţiilor de viaţă în care se exercită
influenţele bioclimatice, socio-economice, culturale, educative şi
civilizatoare.
Educaţia
este activitatea de facilitare a
adaptării la toate condiţiile de mediu pentru formarea de
abilităţi, aptitudini, aspiraţii, interese.
Vârstele de regresie
Dezvoltarea farmacologiei,
tehnologiei medicale, igienei, profilaxiei, asigurările medicale,
asistenţa socială în contextul dezvoltării socio-economice şi a
creşterii nivelului de trai au determinat creşterea speranţei de
viaţă. Vârstele terminale ale vieţii se află sub semnul ieşirii
din munca activă, ceea ce modifică profund condiţiile de
existenţă. Creşterea longevităţii necesită protejarea socială
a vârstnicilor şi folosirea experienţei lor profesionale şi
sociale.
Stadializarea bătrâneţii:
65-75- trecerea spre bătrâneţe; 75-85 – bătrâneţea; peste 85
ani- perioada de longeviv.
Tipul fundamental de
activitate este adaptarea la un nou orar familial, profesional,
social.
Tipul de relaţii este
caracterizat de restrângerea relaţiilor profesionale, sociale;
subidentitatea profesională se dezoficializează, cea maritală
rămâne esenţială, cea parentală este relativ expansivă datorită
apariţiei nepoţilor.
Este o perioadă de mare
fragilitate biologică: scade energia instinctuală şi energia
adaptării, apar modificări ale pielii, datorită diminuării
depozitelor de grăsime subcutanată, încărunţirea şi rărirea
părului; mişcările devin mai greoaie, lipsite de supleţe şi
forţă; capacitatea de efort este diminuată; datorită
decalcificărilor apar modificări de postură, ţinută şi se
pierde dantura; circulaţia şi respiraţia sunt afectate de boli;
digestia şi metabolismul, absorbţia defectuoasă a factorilor
nutritivi influenţează termoreglarea, eliminarea scaunului, urinii;
apare o discretă atrofiere cerebrală care alături de
dezechilibrele hormonale determină modificări ale întregului
organism ca şi modificări temperamentale, emoţionale –
diminuarea rezonanţei afective, nota flegmatică, de spectator a
vârstnicului. Declinul senzorial care începe la vârstele adulte
este tot mai accentuat, dar compensat de imensa experienţă
senzorială acumulată până în acel moment; scăderea
excitabilităţii senzoriale afectează nivelul general al
activităţii şi al reacţiilor; memoria de scurtă durată este mai
afectată decât cea de lungă durată; gândirea, atenţia, vorbirea
devin mai lente; apare o exacerbare a emoţionalităţii,
nervozităţii, irascibilitate, slabă cooperare, anxietate; destule
persoane în vârstă îşi conservă luciditatea, echilibrul psihic
general, sunt active, cooperante, deschise pentru vreme îndelungată,
chiar dacă viteza acţiunilor scade. Declinul psihic este
condiţionat de factori ce ţin de structura anatomo-fiziologică şi
subiectivă a individului, de condiţiile de mediu, de rezistenţa
generală a organismului şi a SNC; se manifestă o inflexibilitate
a opiniilor şi raţionamentelor care sunt marcate de subiectivism;
la persoanele cu profesiuni intelectuale toate modificările sunt mai
puţin evidente; rigiditatea, lentoarea se instalează treptat;
diminuează capacitatea de evaluare cronologică şi spaţială
datorită deteriorărilor memoriei, dar şi deteriorării
automatismelor de bază, la care se adaugă sărăcia de trăiri
inedite; tulburările afectivităţii sunt dominante şi îşi pun
amprenta pe întreg comportamentul vârstnicului: stări
depresive frecvente, teama morţii, regretul pentru perioadele
fericite de viaţă; apare hipertrofierea sinelui prin dilatarea
drepturilor personale şi atrofierea sensibilităţii până la
egocentrism, irascibilitate, frustrare, nervozitate. Retraşi din
muncă, angajaţi într-un proces de regresie a structurilor
personalităţii şi conştiinţei de sine, vârstnicii suferă un
dezechilibru adaptativ; disoluţia conştiinţei de sine; afectarea
conduitelor este mai evidentă după 70 ani. Teama de moarte trece pe
primul plan cu anxietate, care treptat este înlocuită de resemnare.
Oamenii trăiesc în memoria celor din jur prin ceea ce fac, spun,
prin copii şi operele lor, prin ceea ce au realizat mai trainic şi
mai bun şi acesta este aportul omului la continuitatea existenţială.
