CURS
2
TRAUMATISME
ARTICULARE
DEFINITIE
Cand traumatismul actioneaza asupra aparatului capsuloligamentar al
unei articulatii, aceasta este supusa unor forte divergente care tind
sa deplaseze epifizele dincolo
de limitele lor de miscare, producand, in acest mod, leziuni de
desirare, de distensie sau de smulgere. Aceste leziuni
reprezinta substratul anatomic al entorselor, atunci cand nu
ingaduie deplasarea permanenta a epifizelor osoase; dar cand,
prin gravitatea lor conduc la pierderea permanenta a contactului
suprafetelor articulare,
produc luxatia. Autorii clasici faceau din entorsa, primul stadiu al
luxatiei, numind-o „luxatia oprita la primul grad" (A. Paré)
sau „luxatia temporara" (Vidal de Casis).
ENTORSELE
Entorsa
este o leziune traumatica obisnuita, s-ar putea spune chiar banala,
pe care toata lumea o cunoaste si care, definita stiintific, apare ca
expresie a unei tulburari functionale determinata de traumatizarea
aparatului
nervos, atat de bogat reprezentat la nivelul ligamentelor (Leriche)
si, pe de alta parte, a unei distorsiuni articulare mecanice, mergand
de la alungirea pana la ruptura ligamentelor (Paitre) fara pierderea
contactului permanent intre suprafetele articulare.
Etiologie.
Frecventa
cea mai mare este intalnita la barbatii adulti,in
special la sportivi. Este rara la batrani, la care epifizele sunt
fragile si
expuse mai curand la fracturi, precum si la copii, care au
ligamentele suple
si elastice.
Localizarea
mai des intalnita o constituie articulatia gleznei si, in al doilea
rand, genunchiul. Celelalte localizari: articulatia mediotarsiana,
radiocarpiana,
articulatiile degetelor, sunt mai rare.
Printre
cauzele predispozante, care pot sa faciliteze producerea unei
entorse, sunt de mentionat malformatiile congenitale (picior stramb,
genu-valgum)
sau
diformitatile castigate, care modifica statica normala a
articulatiei (laxitati articulare posttraumatice, atrofie sau
paralizie musculara).
Traumatismul
actioneaza, cel mai adesea, printr-o rasucire indirecta a
aparatului ligamentar, produsa prin intermediul unuia din bratele de
parghie
articulare: se produce fie o exagerare a unei miscari normale, fie
o miscare anormala. Mai rar se poate produce o departare a
suprafetelor
articulare.
Anatomie
patologica.
=>Leziunille
ligamentare
constituie
caracteristica anatomica esentiala a entorselor. Multa vreme aceasta
leziune
a fost ignorata din cauza rarelor constatari necroptice sau
operatorii
dar, in ultimul timp, gratie numeroaselor explorari operatorii
(Mondor, Merle d'Aubigné, Judet, Trillat), ele nu au mai fost puse
la indoiala. Se
pot intalni doua grade de lezare ligamentara := alungirea,
care
se manifesta printr-o relaxare si o extensibilitate
crescuta a ligamentului lezat. Ea . .
poate sa fie
minima, antrenand o simpla
distorsiune a terminatiilor nervoase;
=
ruptura sau dezinsertia poate
sa fie totala sau partiala, cand ligamentul
apare zdrentuit; ruptura poate sa fie neta sau neregulata, putand
interesa fibrele ligamentare la diferite niveluri si in diferite
planuri.
Dezinsertia se face, de obicei, cu srnulgerea unui mic fragment
osos.
=>Leziunile
articulare asociate.
Capsula
articulara este deseori
desirata, in special la nivelul la care ligamentul rupt adera la
aceasta..
Sinoviala,
poate sa fie rupta la nivelul de tractiune maxima
si sa se insoteasca de producerea unei hemartroze.
Meniscurile,
in
cazul entorselor genunchiului, pot sa fie dezinserate, fisurate sau
rupte, contribuind la agravarea .
instabilitatii articulare.
=>Leziunile
periarticulare.Tesutul
subcutant prezinta numeroase
rupturi vasculare, care produc echimoze superficiale, ce apar rapid,
precum si un edem, adesea voluminos, care deformeaza articulatia.
Muschii
si tendoanele pot
sa prezinte desirari sau rupturi cu producerea de
hematoame interstitiale. Fenomenul constant in entorse il constituie
atrofia muscaulara , care se observa chiar si dupa o leziune
ligamentara minima
si se insteleaza la 48 de ore dupa traumatism. Aceasta atrofie
musculara
determina, in mare parte, prognosticul functional al entorselor.
Persistenta este una din cauzele de instabilitate reziduala a
articulatiei si de recidiva a entorsei.
LUXATIILE
Deplasarea
extremitatilor osoase ale unei articulatii, antrenand o modificare
permanenta a raporturilor lor, constituie luxatia. Cand pierderea
raportului este totala, luxatia este completa,
iar
daca extremitatile articulare
raman partial in contact, luxatia este denumita incompleta
sau
subluxatie.
Luxatia
este regulata cand deplasarea se face in sensul impus de punctele
slabe ale capsulei si de ligamentele articulare, si neregulata in
caz
contrar. In raport cu vechimea leziunii, se disting luxatiile
traumatice
recente,
l.
luxatiile vechi
si
luxatii
recidivante
LUXATIILE
RECENTE
Etiologie.
Frecventa
luxatiilor
recente este mai mica decat a fracturilor, in medie
1 luxatie la 8-10 fracturi, luxatiile memibrului toracic fiind mai
frecvente
decat acelea ale membrului pelvian (77% fata de 22%).
In
raport cu varsta,
luxatiile
sunt rare la copil, din cauza supletii ligamentare
(decolarile epifizare sunt mai frecvente); de asemenea sant rare
si la batrani, la care, din cauza osteoporozei senile, oasele se
fractureaza mai usor.
Sexul
masculin este mai frecvent lezat decat cel feminin in proportie
de 3—4 barbati pentru o femeie (Gurlt).
Luxatiile
predomina la adultii vigurosi, sportivi si la muncitorii manuali.
Mecanism
de producere.
Traumatismul
este cauza determinanta si poate
sa actioneze direct, in caderile pe articulatie, dar mai frecvent
indirect,
cand forta este transmisa prin bratul de parghie la distanta, ca in
rasucirile fortate ale membrului. Contractia musculara reflexa
fixeaza pozitia
membrului in momentul luxatiei. Traumatismul exercitandu-se in
afara punctelor obisnuite de presiune, produce o distensie capsulara,
dezinsertia sau ruptura ligamentelor: se formeaza astfel o bresa in
mansonul
capsuloligamentar, prin care iese extremitatea articulara, realizand
primul timp al luxatiei. Alteori mecanismul este mai complex,
extremitatea
articulara izbind marginea cavitatii articulare o fractureaza sau
produce o dezinsertie capsuloperiostala.
Acestei
deplasari primitive, datorita greutatii membrului si contractiei
musculare, i se asociaza aproape intotdeauna o deplasare secundara
care fixeaza luxatia intr-o pozitie caracteristica.
Anatomie
patologica.
Leziunile, in luxatia recenta intereseaza in principal
capsula si ligamentele, mai rar scheletul si partile moi din jur.
Leziunile
capsulare se
produc sub forma unei desirari longitudinale,
paralela cu directia osului luxat care are forma unei butoniere,
totdeauna
situata in punctul slab al articulatiei interesate. In luxatiile
soldului,
capsula cedeaza, intr-un prim timp, la partea sa inferioara
(Bigelow).
Sinoviala se rupe in acelasi timp cu capsula, producand o
hemartroza.
Ligamentele
sunt dezinserate, rupte, dilacerate, in vreme ce ligamentele
antagoniste raman idemne, atunci cand actiunea lor de franare nu
a fost depasita. Astfel, ligamentele ramase indemne impun o atitudine
caracteristica,
(totdeauna aceeasi, pentru fiecare articulatie: luxatia este
regulata.
Astfel de ligamente de oprire sunt ligamentul Bertin la sold
(ligamentul in Y) si
ligamentul coracohumeral la umar.
Epifizele,
in
luxatia pura, nu prezinta modificari esentiale. Se pot intalni
leziuni minore, sub forma de fisuri osteocartilaginoase, smulgeri
partiale
epifizare sau tasari trabeculare. Mai rar, luxatia se poate insoti de
fracturi ale marginilor cavitatii articulare, fiind o cauza de
ireductibilitate
sau de instabilitate a reducerii.
Leziunile
partilor moi pot
sa fie intalnite in cursul luxatiilor sub forma
contuziilor sau a dilacerarilor: tendoanele pot sa fie smulse sau
luxate,
vasele si nervii comprimati sau chiar rupti, pielea devitalizata sau
perforata (luxatia deschisa, grava ca evolutie).
Simptomatologie.
Durerea
este
variabila ca intensitate: acuta in momentul
luxatiei, ea devine treptat mai atenuata si mai difuza. Se poate
exacerba cu ocazia unei miscari spontane sau provocate. In cazul
luxatiilor
la alcoolici sau la epileptici, durerea poate sa lipseasca.
Impotenta
functionala este
completa la inceput, apoi diminua cate
putin. Cand contractura musculara nu blocheaza articulatia in
totalitate,se
pot intalni miscari anormale, uneori ample, in vreme ce
miscarile fiziologice sunt abolite.
Deformarea
regiunii articulare este
semnul major al oricarei luxatii a unei articulatii superficiale, in
vreme ce atitudinea vicioasa constituie semnul de probabilitate al
luxatiei unei articulatii profunde.
Fiecarei
articulatii ii corespunde o morfologie speciala care, in caz de
luxatie apare modificata, chiar la simpla inspectie, cu conditia ca
examinarea sa se faca mai inainte de aparitia tumefactiei articulare
si periarticulare. Aceasta modificare a formei articulatiei
poate sa fie mai mult
sau mai putin importanta, in functie de articulatia interesata,
varietatea
si marimea deplasarii. In unele cazuri proeminenta subcutanata a
extremitatilor osoase deplasate este foarte accentuata {luxatia
genunchiului, luxatia cotului), alteori, proeminenta articulara
normala este inlocuita
cu o depresiune (luxatia scapulohumerala).
Atitudinea
vicioasa a
membrului constituie al doilga semn obiectiv al
luxatiei, si este caracteristica pentru fiecare luxatie. Atitudinea
vicioasa
este permanenta si se reproduce cu regularitate daca se incearca
modifacarea,
atata vreme cat luxatia nu a fost redusa. Aceasta pozitie fixa
a membrului se insoteste, de obicei, cu scurtarea, si numai
exceptional
cu alungirea membrului (luxatia incompleta anterioara a cotului).
Examenul
radiologic
este obligator si permite diagnosticul fracturilor asociate (in
luxatia de sold cu fractura diafizara contralaterala a femurului,
luxatia ramane adesea necunoscuta), precum si importanta
deplasarilor.
Complicatii.
Inainte de orice incercare de reducere a luxatiei, examenul
clinic trebuie sa caute existenta eventualelor complicatii
vasculo-nervoase,
osoase sau cutanate.
Complicatiile
nervoase
pot
fi intalnite in cursul luxatiilor si ele pot sa
imbrace doua aspecte :
=
Sub forma compresiunii sau a unei elongatii a unui trunchi nervos:
paralizia trunchiului sciatic in luxatia posterioara a soldului, sau
paralizia
de median si de cubital in luxatia cotului. In aceste cazuri,
reducerea
de urgenta a luxatiei poate face sa retrocedeze manifestarile
neurologice;
=Sub
forma leziunii radacinilor trunchiului nervos, ca in leziunile
plexului brahial produse prin actiunea traumatismului care a produs
luxatia, nu prin mecanismul luxatiei.
Complicatiile
vasculare
sunt
mai rare, vasele rezistand mai bine la compresiune.
Complicatiile
osoase.
Fracturile se asociaza uneori luxatiilor si pot sa
intereseze:
epifiza
luxata, ca in cazul luxatiei anterioare scapulohumerale asociata
cu fractura colului chirurgical humeral; sau segmentul osos ramas
pe loc, ca in fractura sprancenei cotiloidiene, in cazul luxatiei
posterioare
a soldului. In aceste cazuri, fractura articulara asociata complica
problema reducerii si, uneori, a mentinerii reducerii luxatiei;
diafiza
subiacenta, situatie in care manevrele externe de reducere
a luxatiei sunt adesea imposibile.
Complicatiile
cutanate
pot
sa fie primitive, plaga articulara ducand la
luxatia deschisa, sau secundare unei compresiuni tegumentare cu
producerea
unei escare, care eliminandu-se produce luxatia deschisa secundar.
Aceasta se produce mai ales in luxatiile articulatiilor superficiale,
la
mana sau la picior, si necesita plastie cutanata pentru a se evita
supuratia articulatiei.
Tratamentul
unei
luxatii este o urgenta. El cuprinde trei
timpi principali: reducerea, contentia si recuperarea functiei.
=>
Reducerea trebuie
facuta in primele ore care urmeaza luxatiei, caci
este mai usoara in absenta tumefactiei, pune la adapost pe bolnav de
complicatiile imediate, de ischemie si, mai ales, previne
complicatiile secundare
invalidante (paralizia sciatica totala si definitiva sau necroza
ischemica
a capului femural, in luxatia soldului). Cu cat reducerea este mai
tardiva, cu atat leziunile secundare sunt mai frecvente.
Ea
isi propune ca extremitatea luxata sa parcurga drumul invers decat
cel urmat in momentul producerii luxatiei. Trebuie luptat impotriva
contracturii musculare, care fixeaza luxatia in pozitia ei definitiva
si
extremitatea articulara manevrata (obligata) sa treaca prin bresa
capsulosinoviala. Pentru aceasta este nevoie de anestezie generala
sau de rahianestezie, iar manevrele de reducere sa fie bine reglate
si blande. Pentru
fiecare articulatie exista una sau doua manevre care trebuie
executate
cu blandete si relaxare musculara completa.
Daca
reducerea este imposibila prin manevre externe, trebuie sa se
recurga la reducerea chirurgicala.
=>Mentinerea
reducerii se
face, de obicei, intr-un aparat gipsat, un bandaj
moale (bandajul Desault, in luxatiile scapulohumerale) sau extensia
continua (in luxatiile soldului), iar durata imobilizarii variaza in
raport cu intinderea leziunilor si cu articulatia interesata.
In
cazurile in care reducerea luxatiei nu se mentine, cum
se intampla
in luxatiile cu fractura rebordului glenei scapulare sau a cotilului,
interventia chirurgicala se impune.
=>Recuperarea
functionala implica
reluarea miscarilor active, de indata
ce imobilizarea a fost inlaturata. Trebuie condamnate manevrele de
forta din mobilizarea pasiva, care antreneaza redori secundare si
masajul
articular care favorizeaza, mai ales la copil, aparitia osteoamelor
posttraumatice (frecvente la cot).
LUXATIILE
VECHI
In
luxatiile vechi, leziunile initiale consecutive deplasarilor osoase
sunt cicatrizate; aceasta face ca o luxatie veche sa fie o luxatie
consolidata, cu persistenta deplasarii (Guibé). Vechimea
luxatiei nu este in functie
de timpul scurs din momentul producerii ei, ci de organizarea
(cicatrizarea) partilor moi in jurul extremitatii luxate, cicatrizare
care impiedica reducerea luxatiei prin manevre externe.
Anatomie
patologica.
Leziunile partilor moi capsuloligamentare in luxatia
veche se caract printr-o degenerescenta fibroasa.
Capsula
isi pierde elasticitatea si se aplica pe cavitatea articulara goala.
Ligamentele se retracta si, uneori se osifica, iar muschii
periarticulari
se atrofiaza si se sclerozeaza.
Extremitatile
articulare se atrofiaza, isi pierd conturul normal, se deformeaza,
iar cartilajul articular dispare. La noul contact intre cele doua
oase se formeaza cu timpul o schita de neoarticulatie, care este cu
atat mai perfecta cu cat bolnavul si-a miscat mai repede membrul, si
aceasta mai ales la tineri.
Simptomatologia.
In luxatia veche, tabloul clinic se caracterizeaza printr-un
oarecare grad de adaptare a bolnavului la infirmitatea sa:
durerile
sunt mai moderate, miscarile de compensare au capatat o oarecare
amplitudine, iar impotenta functionala este mai putin jenanta.
In
schimb, (deformarea este mai evidenta, din cauza
atrofiilor musculare.
Examenul
radiologic este necesar atat pentru aprecierea deplasarii
extremitatilor
articulare cat si pentru a evalua dificultatile operatorii care ar
putea fi intalnite.
Tratament.
Trebuie
stiut ca nu toate luxatiile vechi sunt ireductibile, dupa
cum si faptul ca nu toate luxatiile vechi trebuie reduse. In unele
situatii,
mai
ales la batrani, adaptarea la luxatie poate sa fie suficient de buna,
pentru a folosi membrul, iar durerea este mult atenuata. In astfel
de situatii, indicatiile de,
tratament
(de obicei chirurgical) nu se pun
decat daca exista convingerea obtinerii unui rezultat mai bun.
LUXATIILE
RECIDIVANTE
Se
caracterizeaza prin reproducerea lor cu mare usurinta, din ce in
ce mai des, dupa traumatisme minime,
Ele
sunt consecinta unor modificari osteocapsuloligamentare dobandite
cu ocazia luxatiilor anterioare, adevarate sechele ale luxatiei
traumatice
si se intalnesc mai ales la nivelul articulatiilor laxe: umar,
femuropatelara,
temporomandibulara. In unele cazuri poate sa fie discutat
si rolul predispozant al unor alcatuiri anatomice congenitale
(genu-valgum).
Anatomie
patologica.
In luxatiile recidivante pot sa fie intalnite doua tipuri
de leziuni :
Leziunile
aparatului capsuloligamentar care
constau din dezinsertie, desirari sau distensii capsulare. In
special la umar sunt descrise dezinsertia
capsulara sau a bureletului glenoidian (leziunea Bankart),
constituind
un adevarat defileu pe unde se luxeaza capul humeral.
Leziunile
osoase, unele
fiind dobindite: tasari, sau fracturi ale marginilor,
crestaturi osoase care favorizeaza agatarea si luxatia in cazul
unor miscari (umar); altele sant congenitale: turtirea sau hipoplazia
unei suprafete, modificari ale axelor si orientarilor suprafetelor
articulare.
Simptomatologie.
Nu are nimic deosebit fata de luxatia recenta, ci doar
faptul ca simptomatologia este mult mai atenuata si se produce dupa
un traumatism adesea neinsemnat, uneori in timpul somnului, iar
reducerea
ei este foarte usoara.
Prognosticul
este influentat de frecventa reluxarilor; cand este foarte mare,
poate sa antreneze o adevarata infirmitate.
Tratament.
Luxatiile recidivante se trateaza chirurgical. Tehnicile sunt
numeroase si ele vizeaza :
fie
reconstructia articulara, cu scopul de a suprima cauza luxatiei
prin reinsertii capsulare sau reorientari articulare;
fie
sa impiedice in mod indirect reluxarea, prin inchiderea defileului
printr-o plicatura musculara, brida tendinoasa sau prag osos, ori
sa limiteze miscarea epifizei care se luxeaza printr-un frau
tendinos.