Etape farmacocinetice
Cu
excepţia administrării intravenoase sau intraarteriale, când
substanţa medicamentoasă este introdusă direct în spaţiul
intravascular, la utilizarea altor căi de administrare se pune şi
problema absorbţiei.
Definiţie
Prin
absorbţie se înţelege fenomenul de transfer al substanţelor
medicamentoase din mediul extern în mediul intern al organismului
(în care un rol deosebit îl are diseminarea sanguină), utilizând
căi naturale sau căi artificiale.
Factorii
care influenţează absorbţia medicamentelor
Procesul
absorbţiei este influenţat de diverşi factori, şi anume:
a.
Factori care
depind de medicament,
şi anume:
-
structura chimică a substanţei medicamentoase (acizi,baze etc.);
-
proprietăţile fizico-chimice ale substanţei (pKa-ul
etc.);
-
coeficientul de partiţie;
-
gradul de dispersie;
-
forma polimorfă, alotopia;
-
concentraţia;
-
forma farmaceutică;
b.
Factori care
depind de organism:
-
calea de administrare;
-
suprafaţa de absorbţie;
-
factori fiziologici (circulaţia sanguină, pH etc.);
-
factori fiziopatologici (inflamaţii etc.);
-
timpul de contact.
Căi
de administrare a medicamentelor
Substanţele
medicamentoase pot fi transferate în mediul intern al organismului
utilizând diferite căi de administrare.
Aceste
căi pot fi împărţite în două mari categorii, şi anume:
-
căi naturale;
-
şi căi artificiale.
Alegerea
căilor de administrare depinde de mai mulţi factori, şi anume:
-
locul acţiunii;
-
starea clinică a bolnavului (în stare de conştienţă sau nu, alte
aspecte etc.);
-
viteza de instalare a efectului;
-
şi alte aspecte legate de proprietăţile fizico-chimice ale
substanţelor medicamentoase.
Distribuţia (Difuziunea)
Definiţie
Distribuţia
este procesul prin care substanţele medicamentoase
sunt
transferate din compartimentul central în alte compartimente
periferice, componente ale mediului intern al organismului, ca de
exemplu: lichidul interstiţial, lichidul intracelular etc.
Distribuţia este dependentă de anumiţi factori, şi anume:
substanţa medicamentoasă (structură chimică, doză, metabolizare,
coeficient de partiţie, eliminare etc.), cât şi de organism
(afinitate faţă de proteinele tisulare, vascularizaţie, conţinut
în lipide etc.).
Componentele
mediului intern al organismului
Mediul
intern al organismului este compus din următoarele compartimente
hidrice:
-
spaţiul
intravascular;
-
spaţiul
interstiţial;
-
spaţiul
intracelular.
Factori
care influenţează distribuţia
Distribuţia
medicamentelor în ţesuturi este dependentă de urmă-
toarele
categorii de factori:
a.
Factori dependenţi
de substanţa medicamentoasă
În
această categorie intră următorii factori:
-
structura chimică care determină proprietăţile chimice ale
substanţei medicamentoase;
-
liposolubilitatea;
-
gradul de disociere (pKa);
-
greutatea moleculară;
-
starea de agregare a substanţei;
-
doza administrată;
-
viteza absorbţiei;
-
viteza metabolizării;
-
viteza eliminării etc.
b.
Factori dependenţi
de legarea substanţelor medicamentoase de proteinele plasmatice
Acest
factor limitează mişcarea medicamentelor în compartimentele
hidrice în următoarele situaţii:
-
când
legarea plasmatică este în procent mai mare decât 80%
(fenilbutazonă, anticoagulante cumarinice etc.);
-
când
medicamentul se acumulează în cantităţi mari în plasmă, având
o distribuţie limitată;
Substanţele
medicamentoase în formă legată nu pot difuza în alte teritorii,
nu pot filtra glomerular şi nu se elimină renal. Chiar în condiţii
de legare puternică, echilibrul este reversibil, iar forma liberă
poate difuza în anumite condiţii. La unele substanţe
medicamentoase (fenilbutazonă), la doze uzuale terapeutice se
realizează concentraţii plasmatice aproape de saturare, substanţa
persistând în plasmă câteva zile. La doze superioare dozelor
terapeutice, când este depăşită capacitatea de legare plasmatică,
creşte concentraţia formei libere care poate difuza în ţesuturi
şi care se poate elimina în câteva ore. La acest nivel al legării
substanţelor medicamentoase de proteine plasmatice, pot avea loc
interacţiunile de deplasare a unor substanţe cu afinitate mai mică
faţă de proteinele plasmatice, de către substanţele cu afinitate
mai mare faţă de aceste proteine.
c.
Factori dependenţi
de ţesuturi
În
această categorie de factori amintim:
-
vascularizaţia,
care determină diferenţe de concentraţie între diferite organe
sau ţesuturi;
-
conţinutul
în lipide al ţesuturilor respective;
-
pH-ul
compartimentelor hidrice;
-
afinitate
pentru proteinele tisulare;
-
difuziunea
specifică a diferitelor membrane care separă compartimentele
hidrice.
3.3.2.6.
Circuitul enterohepatic
În
distribuţia medicamentelor în organism un loc special îl ocupă
reţinerea acestora în ficat, după care pot fi eliminate biliar.
După
transferul substanţelor medicamentoase în bilă, acestea sunt
excretate biliar, ajungând în intestin, de unde pot urma două
trasee diferite:
-
eliminarea
prin scaun;
-
reabsorbţie
intestinală;
-
readucerea
substanţei în circulaţia sistemică (circuitul enterohepatic al
substanţei respective)
3.3.2.7.
Circuitul enterogastric
În
cadrul acestui circuit, substanţele medicamentoase bazice care nu
sunt ionizate la pH-ul sanguin traversează mucoasa gastrică
ajungând în stomac, unde la pH acid disociază puternic. Continuând
traseul în tractul digestiv inferior, aceste substanţe trec din nou
în formă neionizată la pH-ul uşor alcalin din intestinal
subţire, formă uşor absorbabilă la acest nivel, în acest mod
realizându-se circuitul enterogastric.
3.3.2.8.
Fixarea medicamentelor în ţesuturi
La
nivelul ţesuturilor, substanţele medicamentoase se pot fixa în
două moduri, şi anume:
-
reversibil
(majoritatea substanţelor);
-
ireversibil
(azotatul de argint);
La
nivelul ţesuturilor pot exista, dependent de tipul substanţelor
endogene tisulare de care se leagă substanţa medicamentoasă, trei
modalităţi de legare, şi anume:
a.
Legarea de proteinele
tisulare
Legarea
la acest nivel se realizează în funcţie de afinitatea substanţelor
medicamentoase faţă de structurile endogene amintite.
Dacă
legarea substanţei este reversibilă, forma legată poate funcţiona
ca un depozit care eliberează treptat substanţa medicamentoasă.
b.
Fixarea substanţelor
medicamentoase pe receptori
În
urma legării substanţelor medicamentoase pe receptori rezultă
structuri
care pot să determine un efect farmacodinamic sau să blocheze
apariţia efectului farmacodinamic.
c.
Stocarea
medicamentelor în ţesuturi
Există
medicamente care se acumulează în anumite ţesuturi, ca de exemplu:
-
medicamentele
lipofile în ţesutul adipos;
-
calciu
în oase etc.
spaţiul
intravascular;
spaţiul
interstiţial;
spaţiul
intracelular.
când
legarea plasmatică este în procent mai mare decât 80%
(fenilbutazonă, anticoagulante cumarinice etc.);
când
medicamentul se acumulează în cantităţi mari în plasmă, având
o distribuţie limitată;
vascularizaţia,
care determină diferenţe de concentraţie între diferite organe
sau ţesuturi;
conţinutul
în lipide al ţesuturilor respective;
pH-ul
compartimentelor hidrice;
afinitate
pentru proteinele tisulare;
difuziunea
specifică a diferitelor membrane care separă compartimentele
hidrice.
eliminarea
prin scaun;
reabsorbţie
intestinală;
readucerea
substanţei în circulaţia sistemică (circuitul enterohepatic al
substanţei respective)
reversibil
(majoritatea substanţelor);
ireversibil
(azotatul de argint);
medicamentele
lipofile în ţesutul adipos;
calciu
în oase etc.
Eliminarea medicamentelor din organism
3.3.4.1.
Definiţie-generalităţi
Eliminarea,
ultima etapă farmacocinetică, este procesul de excreţie a
substanţelor medicamentoase din organism. Din punct de vedere
al
eliminării,
este important să cunoaştem următoarele aspecte:
a.
Calea de eliminare
Substanţele
medicamentoase se pot elimina pe diferite căi, ca de exemplu:
renală, biliară, salivară, piele etc.
b.
Mecanismele implicate în eliminare
Acestea
sunt dependente de substanţa medicamentoasă, de calea de
administrare şi de substanţa medicamentoasă.
c.
Viteza eliminării
d.
Efecte posibile la locul eliminării
e.
Posibile interacţiuni care pot apărea la locul eliminării
f.
Forma de eliminare (substanţa medicamentoasă sau metabolit)
1.Excreţia
renală
Eliminarea
renală este depinde de diverşi factori şi anume:
-
starea
fiziologică sau patologică a rinichilor (eliminarea scade la un
clearance al creatininei sub 10-20 ml/minut);
-
pH-ul
urinei (medicamentele acide se elimină rapid la un pH alcalin al
urinei şi invers);
-
tipul
de distribuţie a substanţei medicamentoase (medicamentele cu
distribuţie limitată se elimină mai rapid);
-
legarea
de proteinele plasmatice (substanţe legate în procent ridicat de
proteine se elimină mai lent).
Eliminarea
la nivel renal implică următoarele procese:
-
filtrarea
glomerulară;
-
reabsorbţia
tubulară;
-
secreţia
tubulară.
2.
Eliminarea pe cale digestivă
Digestiv
se elimină substanţe medicamentoase neabsorbabile la acest nivel,
ca de exemplu: sulfamide intestinale, aminoglicozide etc.
3.
Eliminarea biliară
Există
multe substanţe medicamentoase care se elimină biliar, prin
mecanism de transfer activ. Aceste medicamente sunt transferate în
bilă în funcţie de structura chimică a substanţelor respective,
existând următoarele sisteme de transport:
-
pentru
acizi organici;
-
pentru
baze organice;
-
pentru
steroizi.
4.
Eliminarea prin salivă
Eliminarea
la acest nivel se realizează în procent mai mic, fiind desigur de
importanţă redusă. Totuşi, unele substanţe care se elimină prin
salivă pot realiza la locul eliminării concentraţii asemănătoare
celor plasmatice, fiind astfel posibilă dozarea lor din salivă, în
situaţii când nu se poate recolta sânge. Prin salivă se elimină
substanţe ca de exemplu: mercurul (Hg), plumbul (Pb), bismutul (Bi),
iodul (I-),
bromul (Br-)
etc.
5.
Eliminarea prin secreţie lactată
Este
o modalitate de eliminare care este important a fi cunoscută,
deoarece medicamentele eliminate la acest nivel pot afecta sugarul.
Concentraţii ridicate în secreţia lactată sunt realizate de
substanţe lipofile. Substanţe cu consecinţe grave asupra
nou-născutului şi care se elimină prin lapte sunt: cloramfenicol,
purgative antrachinonice etc.
6.
Eliminarea pulmonară
Pulmonar
se elimină substanţele volatile, gazoase (anestezice generale),
eliminarea realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare. Tot
pulmonar se mai pot elimina şi alte substanţe, ca de exemplu: iod,
benzoat, săruri de amoniu, eliminarea acestora realizându-se la
nivelul glandelor bronhice. Viteza cu care sunt eliminate substanţele
la acest nivel este dependentă de volumul respirator, cât şi de
volumul secreţiilor glandelor bronhice
7.
Eliminarea prin piele
Prin
piele, substanţele medicamentoase pot fi eliminate în două moduri:
-
prin
secreţiile glandelor sudoripare;
-
şi
prin secreţiile glandelor sebacee.
Uneori
eliminarea la acest nivel poate fi utilă în farmacoterapie, ca de
exemplu: griseofulvina, utilizată pentru tratamentul micozelor
cutanate. Prin piele se elimină substanţe ca arsen (As), iod (I-),
brom (Br-),
metale grele, uleiuri volatile etc
starea
fiziologică sau patologică a rinichilor (eliminarea scade la un
clearance al creatininei sub 10-20 ml/minut);
pH-ul
urinei (medicamentele acide se elimină rapid la un pH alcalin al
urinei şi invers);
tipul
de distribuţie a substanţei medicamentoase (medicamentele cu
distribuţie limitată se elimină mai rapid);
legarea
de proteinele plasmatice (substanţe legate în procent ridicat de
proteine se elimină mai lent).
filtrarea
glomerulară;
reabsorbţia
tubulară;
secreţia
tubulară.
pentru
acizi organici;
pentru
baze organice;
pentru
steroizi.
prin
secreţiile glandelor sudoripare;
şi
prin secreţiile glandelor sebacee.