Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi diferenţiate între ele.
Pentru a putea fi vizualizate se folosesc substanţele de contrast. Substanţele de contrast folosite, au:
-Contrast negativ, care apar transparente (negre) pe radiografie- aerul;
-Contreast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie; Ex: substanţe pe bază de iod solubile,
sulfatul de bariu;
-Dublu contrast: asociere între bariu şi aer.
Reacţii sistemice acute neprevăzute- administrarea de substanţe de contrast intravenos, produce
reacţii diferite din partea organismului, reacţiile pot fi minore sau dramatice, foarte rar
chiar decesul( 1:50000). Reacţiile minore pot fi mai frcvente(10%). O dată cu introducerea
substanţelor non-ionice, acestea au scăzut.
a)Reacţiile minore: greţuri, gust metalic, senzaţii de căldură, roşeaţa feţei, urticarie, erupţii cutanate,
strănut, cefalee, ameţeli. Aceste manifestări dispar după oprirea injectării şi de regulă, nu necesită alt
tratament în afară de oprirea injectării timp de 20-30 secunde şi nu mai reapar la continuarea
injectării.
b)Reacţiile moderate- necesită tratament, dar nu necesită terapie intensivă.
Reacţiile pot fi de tip:
-alergic (alergoid);
-anafilactic(anafilactoid).
Reacţii de tip alergoid sunt: urticarie, edem facial, spasme, stridor laringian, spasme laringiene,
stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate, strănuturi repetate, lăcrimare. În cazurile mai
grave apar: diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee.
Tratamentul se face prin:
-administrare de oxigen;
-administrare de adrenalină(epinefrină) subcutanat;
-administrare de antihistaminice: inhibitori de H1sau inhibitori de H2.
Reacţii de tip anafilactic: hipotensiune arterială, tahicardie, paloare, de regulă, se adaugă peste cele
de tip alergoid. Se aplică acelaşi tratament.
c)Reacţii severe:cuprind semnele şi simptomele şocului anafilactic. Apar semne cardiovasculare,
respiratorii, neurologice. Tratamentul este cel specific şocului anafilactic.
Profilaxia accidentelor severe se face în primul rând prin identificarea pacienţilor cu risc: alergici,
taraţi, cu boli cardiovasculare, diabet zaharat şi căutarea altor investigaţii. Atunci când este posibil se
vor folosi substanţe de contrast nonionice hipoosmolare. Dacă intervenţia este necesară, se va
administra o premedicaţie ce constă din:
-prednison 50 mg (10 tablete) per os, în două prize cu 12 ore şi respectiv 2 ore înaintea administrării
substanţelor de contrast;
-antihistaminice (Romergan), 1 fiolă cu o oră înaintea examinării.
RADIOTERAPIA
Radioterapia reprezintă utilizarea radiatiilor ionizante în tratamentul anumitor boli, de obicei, al
cancerelor. Termenul de radioterapie întrebuințat singur se referă mai ales la radioterapia externă,
denumită radioterapie transcutanată sau teleradioterapie, în care sursa radiațiilor este exterioară
bolnavului și produce un fascicul care atinge țesuturile profunde, după ce a traversat pielea și
țesuturile superficiale.
Radioterapia externă face apel la două tipuri de radiații ionizante:
-radiații electromagnetice (radiații X, radiații Y);
-radiații constituite din particule elementare infime(electroni, protoni, neutroni).
Utilizează două surse de radiații:
-radioelemente în sine (cobalt60), care sunt adesea, izotopi radioactivi ai unei substanțe;
-aparate (acceleratori de particule) care pun în mișcare particulele elementare și trimit spre bolnav
aceste particule sau radiația pe care acestea o produc.
Indicații
La doze slabe, radioterapia are un efect antiinflamator, utilizat uneori în tratamentul zonei zoster sau
al keloidelor(cicatricele patologice). Totuși, indicația principală a radioterapiei este cancerul. O
radioterapie are drept obiectiv furnizarea unei doze suficiente pentru a trata tumora, protejând
organele învecinate. Radiațiile ionizante acționează distrugând structurile cromozomice responsabile
de diviziunea celulară, ceea ce antrenează moartea celulelor canceroase. Celulele sănătoase sunt
atacate și ele, dar ele au o capacitate de restaurare mai mare. Acțiunea anticanceroasă a radiațiilor
este utilizată în mod izolat sau asociată cu o alta metodă (chirurgie, chimioterapie). Astfel,
radiochimioterapia (administrarea simultană a radiațiilor și a medicamentelor) este utilizată în caz de
carcinom epidermoid al faringelui, bronhiilor, esofagului și canalului anal; radioterapia peroperatorie
constă în iradierea unei tumori profunde cu electroni în cursul unei intervenții chirurgicale, după ce
au fost date deoparte organele învecinate. Radioterapia are numeroase alte aplicații: radioterapia
corporală totală este destinată pregătirii unei grefe de măduvă osoasă, pentru a trata anumite forme de
leucemie sau de hematopatii; radioterapia cutanată totală utilizează electroni de slabă intensitate în
tratamentul limfoamelor cutanate.
Efecte nedorite
Acestea sunt cauzate de atingerea celulelor sănătoase. Reacțiile precoce sunt reversibile în cateva
săptămâni: radiodermita acută( roșeața cutanată, depilare), hipoplazie medulară (distrugere a
celulelor sangvine ale maduvei osoase). Reacții tardive, care se produc uneori dupa mai mulți ani,
sunt mai greu reversibile: radiodermita cronică( piele fină, uscată, cuperoasă), fibroza pulmonară
(invadare a plămânilor de țesut fibros), întârziere a creșterii la copil, apariția altor cancere, tulburări
genitale(menopauza precoce, sterilitate), anomalii ale gameților mai mult sau mai puțin transmisibile
urmașilor.
Prevenirea, de eficacitate sigură dar partială, se bazează pe precauțiile tehnice: doza de radiație și
volumul corporal iradiat să fie cele mai mici posibile, diminuarea dozelor de administrat pe sedință și
cresterea, în schimb, a numărului de sedințe.
ANEXA 1
NOŢIUNI DE FIZICĂ MOLECULARĂ A LICHIDELOR
-Structura moleculei este determinată de forțele de atracție intramoleculare–legături chimice.-Structura supramoleculară este determinată de forțele intermoleculare.
Starea de agregare lichidă- caracterizare:
-Forțe de atracție intermoleculare importante;
-Forțe de respingere neglijabile;
-Volum propriu, fără formă proprie;
-Moleculele lichidelor interactionează, în general, prin forțe electrice.
Modele moleculare ale stării lichide:
-Modelul cinetico-molecular (numai pentru molecule monoatomice);
-Modelul cristalin;
-Modelul vacanţelor fluidizate (Eyring);
-Apa este un lichid complex și are modele speciale.
Biofizica moleculară a apei
Proprietăţile fizice ale apei:
1. căldură specifică foarte mare c = 4180 J/(kmol.K) Q = m ⋅ c ⋅ Δt;
2. căldură latentă de vaporizare mare;
3. conductibilitate termică foarte mare;
4. densitate maximă;
5. permitivitate electrică foarte mare;
6. constantă de disociere mică;
7. tensiune superficială mare.
Apa are caldură specifică foarte mare- consecințe:
-Absoarbe multă caldură pentru a-și crește temperatura;
-Caldura absorbită este în mare parte folosită pentru ruperea legăturilor de hidrogen;
-Reține multă caldură în procesul de racire;
-Este rezistentă la răcire;
-Prin formarea legăturilor de hidrogen se degajă energie;
-Apa are un rol fundamental în termoreglarea organismelor (amortizor termic al organismelor).
Apa are căldură latentă de vaporizare mare- consecințe:
-Necesită căldură multă pentru ruperea legăturilor de hidrogen și pentru a se evapora;
-În absența legăturilor de hidrogen, punctul de fierbere al apei ~ 90 grade C.
Apa legată este partea de apă din organism care este asociată cu diverse molecule sau substanțe
hidrosolubile. Caracteristici:
-se evaporă foarte greu;
-îngheaţă la temperaturi mult sub 0°C;
-nu dizolvă cristaloizii;
-nu participă la osmoză;
-este preponderentă în organismul uman.
Structura şi rolul apei în sistemele biologice
1. apa “compartimentalizată”- are proprietăţi fizice deosebite:
apă liberă;
apă parţial legată;
apă legată.
2. apa intracelulară - grad superior de ordonare
rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune, secreţie).
Proprietăţile apei din organism:
-Se evaporă foarte greu (permite răcirea organismului prin evaporare pulmonară şi prin transpiraţie
→ homeostazie termică);
-Îngheaţă la temperaturi foarte scăzute;
-Nu dizolvă cristaloizii;
-Capacitate calorică şi conductivitate termică mare→ împiedică încălzirea ţesuturilor.
Rolul substanţelor tensioactive în medicină (micșorează tensiunea superficială a lichidelor):
1. în organism
-cresc permeabilitatea membranelor fluide;
-principiile alimentare trec prin substanţe tensioactive.
2. în terapie
-adjuvante in prescripția farmaceutică, cresc permeabilitatea membranelor.
ANEXA 2
GHID DE UTILIZARE A EXAMENELOR RADIOLOGICE ŞI IMAGISTICE MEDICALE
Radioprotecţia pacienţilor
Se utilizează pentru aplicarea principiilor fundamentale de justificare şi optimizare, de către medicii
care solicită sau realizează examene imagistice care folosesc radiaţiile ionizante.
- Justificarea investigaţiilor este primul principiu al radioprotecţiei: stabilirea beneficiului net al unui
examen în raport cu prejudiciul potenţial ce poate fi adus prin expunerea la radiaţiile ionizante.
- Optimizarea practicilor este al doilea principiu al radioprotecţiei. În cazul în care un examen care
utilizează radiaţiile ionizante este necesar (justificat), acesta trebuie optimizat: obţinerea informaţiilor
diagnostice necesare cu utilizarea celei mai mici doze posibile.
Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale este un instrument esenţial
pentru punerea în practică a principiului justificării. Ghidul este adresat întregului personal din
sănătate, abilitat să solicite sau să efectueze examene imagistice medicale.
Obiectivul principal: Reducerea expunerii la radiaţii a pacienţilor prin înlăturarea examenelor
imagistice nejustificate.
Întrebări înaintea unui examen de imagistică medicală:
Un examen util este un examen al cărui rezultat – pozitiv sau negativ – modifică algoritmul de
tratament al pacientului sau întăreşte diagnosticul clinicianului. Principalele întrebări pe care
solicitantul trebuie să şi le pună sunt:
1. A fost efectuat deja acest examen? De exemplu, într-un alt spital, într-un serviciu de asistenţă
medicală ambulatorie, în urgenţă. Trebuie făcut totul pentru a obţine rezultatele examenelor
precedente. Atenţie la creşterea numărului de examene!
2. Am nevoie de acest examen? Nu, dacă rezultatele nu sunt susceptibile să modifice abordarea
terapeutică a pacientului, deoarece rezultatul pozitiv aşteptat este în general fără impact asupra
deciziei terapeutice sau rezultatul pozitiv este foarte improbabil.
3. Am nevoie de investigaţie acum? Cu alte cuvinte înainte ca boala să poată progresa sau să se
vindece. Rezultatele imediate sunt de natură să influenţeze tratamentul?
4. Acest examen este cel mai indicat? În condiţiile unui impact clinic identic, trebuie preferate
tehnicile neiradiante. Tehnicile imagistice evoluează repede, utilitatea unui examen este oportun să se
discute cu un specialist în radiologie clinică sau medicină nucleară. A fost luată în considerare
posibilitatea existenţei unei sarcini? Existenţa sarcinii, alăptarea, antecedente de intoleranţă la
produsele utilizate, vârsta sunt elemente care pot influenţa alegerea tehnicilor imagistice; copiii sunt
mai sensibili la radiaţiile ionizante.
5. Am pus bine problema? Informaţiile clinice nepotrivite şi o formulare greşită a intrebărilor ce
trebuie rezolvate de imagistică pot conduce la realizarea unui examen incorect (cu omiterea unor
aspecte esenţiale, de exemplu).
Reducerea expunerii pacienţilor prin utilizarea preferenţială a tehnicilor noniradiante (ecografie şi
rezonanţă magnetică): dacă, pentru explorarea unei patologii, mai multe tehnici imagistice sunt
considerate că aduc informaţii echivalente, este recomadată utilizarea unei tehnici noniradiante.
Această recomandare trebuie să aibă în vedere că:
- Fiecare tehnică imagistică este bazată pe un principiu fizic diferit şi aduce o informaţie specifică.
Alegerea celei mai bune tehnici ii revine practicianului, care realizează investigaţia. Această
responsabilitate de alegere finală a tehnicii este atribuită medicului realizator al investigaţiei, chiar în
cazul dezacordului cu medicul solicitant.
- Dacă tehnica imagistică solicitată nu este disponibilă, medicul realizator poate alege o altă
examinare, eventual iradiantă, datorită necesităţii punerii unui diagnostic rapid.
Îmbunătăţirea practicilor clinice prin raţionalizarea indicaţiilor de examene imagistice:
recomandările „Ghidului” sunt adresate tuturor medicilor, generalişti şi specialişti, oricare ar fi
activitatea lor. Totuşi, pentru a nu cădea într-o complexitate extremă, recomandările nu acoperă
domeniul supraspecializărilor şi nu trebuie considerate reguli intangibile. Anumite patologii
complexe pot necesita abordări diagnostice particulare, neavute în vedere în acest document.
Aplicarea recomandărilor „Ghidului” ar trebui să conducă la o armonizare a practicilor medicale. Se
poate aştepta o îmbunătăţire apreciabilă a coordonatelor sănătăţii publice şi economiei.
Putem spune că Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale este un ghid de
utilizare corectă şi nu are în nici un caz pretenţia de tratare exhaustivă a tuturor situaţiilor clinice;
practicienii sunt primii responsabili pentru justificarea actelor pe care le solicită sau pe care le
efectuează.
(Ghid de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale- Recomandări pentru personalul
din sănătate. Lucrarea este transpunerea directivei europene 97/43 EURATOM. Versiunea in limba
română a fost realizată de către Societatea de Radiologie şi Imagistică Medicală din România şi
avizată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare - CNCAN).
