CURS 1-2
RELAȚIA TERAPEUT – PACIENT
Sistemul terapeutic
Relația terapeut – pacient trebuie înțeleasă în
contextul echipei terapeutice ce se echivalează cu noțiunea
de sistem terapeutic.
Sistemul terapeutic reprezintă un întreg format din
mai multe părți, aflate în interdependență, în care suma
părților este mai mare decât întregul. De ce aceasta? Pentru că
sistemul terapeutic face apel la re laț iile care se st ab
ilesc înt re p ăr ț i. Relația terapeut
(asistentă)
– pacient este una dintre relațiile care există în
sistemul terapeutic. Deși această relație se caracterizează prin
individualitate și specificitate, ea nu poate să facă abstracție
de legile/re gu lile ce gu vernea z ă în t
reg ul sistem. Sistemul ca întreg are:
Pu tere d eciz io n ală
Gran iț e ce se referă la modul în
care informația intră în și iese din sistem. Un
aspect deosebit ce trebuie discutat este confidențialitatea.
Orice informație despre pacient trebuie să rămână în sistem. Ea
poate fi dată părților sistemului când este în interesul
pacientului. Este interzis ca informația să fie dată în afara
sistemului terapeutic: rude, prieteni, cunoștințe ale pacientului,
cu excepția când acesta își dă consimțământul, în sens că
este de
acord
cu transmiterea informației; tot aici intră și interzicerea
relatărilor despre pacient făcute de terapeut cunoștințelor,
prietenilor săi.
Există o lege a confidențialității datelor
despre pacient ce stabilește clar situațiile în care datele despre
pacient pot fi oferite fără acordul pacientului și anume: instanțe
juridice, judecătorești – în cazuri penale, institutului de
Medicină Legală. De reținut că informațiile despre pacient rămân
confidențiale și după decesul pacientului.
Reguli de comunicare cu supra si subordonații
ce trebuie să se desfășoare în context etico-moral.
Munca fiecăruia trebuie respectată, fiind un element necesar
funcționării întregului sistem. (Comunicarea cu pacienții este un
aspect foarte important care va fi dezbătut ulterior pe larg).
Componentele relației terapeut – pacient (t - p)
Relația T – P este matricea în care se desfășoară
îngrijirea medicală. Atât terapeutul, cât și pacientul au roluri
și responsabilități bine stabilite.
- Rolul terapeutului:
- Să contribuie la stabilirea unui diagnostic
- Să participe la stabilirea și la punerea în practică a planului terapeutic, conform
standardelor
de cunoștințe medicale actuale care au ca scop vindecarea bolii
(atunci când este posibil);
- Să ofere tratament paliativ și îngrijire atunci când vindecarea nu este posibilă
(cazuri
terminale);
- Să contribuie la minimalizarea suferinței subiective a pacientului.
- Să fie un factor activ în procesul de psihoeducație al pacientului. Aderența pacientului la terapie (adică acceptarea și îndeplinirea planului terapeutic – inclusiv
administrarea
medicației) este mai mare atunci când pacientul își cunoaște
boala, știe ce medicație ia, care sunt efectele secundare, care
sunt efectele benefice. Informațiile trebuie date însă pe
înțelesul pacientului.
Terapeutul poate fi implicat în şedințe de
psihoeducație, fie individuale, fie de grup.
Nu trebuie neglijată familia pacientului, care
va avea o mai mare acceptanță și un rol activ în vindecarea
pacientului atunci când are cunoștințe despre boală, medicație
și despre modul în care trebuie să se comporte cu pacientul.
Aceste informații sunt oferite în cadrul ședințelor de
psihoeducație cu familiile (desigur cu acordul pacientului).
- Rolul pacientului – rolul de „bolnav”
Acest rol este unul nou pentru pacient pentru că este
nou și diferit de celelalte roluri pe care pacientul le execută în
contextul său cotidian, obișnuit. Rolul de bolnav oferă
pacientului și drepturi, dar și responsabilități.
Terapeutul trebuie să cunoască atât drepturile, cât
și responsabilitățile pacientului, pentru a nu sub sau supraevalua
unul dintre aspecte.
Cele mai importante drepturi ale pacienților
sunt:
- Situația de bolnav oferă dreptul de a nu mai participa în cea mai mare parte (uneori chiar deloc) la îndeplinirea responsabilităților material – financiare și administrativ –
profesionale
sau față de familie;
- Pacientul nu trebuie blamat pentru boala sa sau pentru evoluția bolii sale; Responsabilitățile pacientului includ:
- Obligația de a căuta ajutor medical calificat;
- Dorința pacientului de a se face bine;
- Îndeplinirea recomandărilor medicale primite;
- Să fie cinstit în relatarea aspectelor legate de boală și terapie.
- Rolul elementelor ce țin de boală
- Cuantificarea exactă a limitărilor produse de boală, elemente de care trebuie să se țină cont în relația terapeut – pacient.
- Limitări fizice
- Limitări psihologice prin disconfort subiectiv trăit de pacient
- Limitări profesionale
- Evaluarea elementelor intrapersonale – se referă la modul de reacție al pacientului (în funcție de personalitatea sa) la condiția de stres determinată de boală.
- Evaluarea elementelor interpersonale determinate de boală:
- Reacții disfuncționale din partea familiei (supraprotecție, rejet)
- Modificări în relațiile cu prietenii (rejet, izolare) ce are consecințe asupra rețelei de suport social.
- Evaluarea posibilelor impedimente
- Dificultăți financiare ale pacientului, dar și ale sistemului terapeutic.
- Incapacitatea de a înțelege boala datorită unei deficiențe cognitive, retard
mental, neşcolarizare
- Altă perspectivă asupra cauzalității bolii (modele sub-transculturale)
Modelul funcțional al relației terapeut – pacient
- În relația terapeut – pacient există un nivel tehnico – profesional – pentru că un nespecialist se adresează unui specialist cerând ajutor, ajutor ce trebuie dat conform
standardelor
de cunoștințe medicale actuale. În acest nivel există o diferență
de poziționare, specialistul aflându-se într-o poziție dominantă,
fiind cel care deține informația terapeutică şi trebuie să
acționeze în cadrul unui cod etico-moral: „primum non nocere”.
- O situație de comunicare, ce pune față în față două persoane din medii diferite și
cu
psihologii diferite. În ciuda acestor diferențe, cele două
persoane trebuie să se afle pe același nivel de poziționare și
anume cel uman – de la om la om. De multe ori vedem boala și
nu bolnavul. Două afirmații au devenit celebre:
- Sydenham: „Terapeutul să trateze bolnavul așa cum ar dori el să fie tratat.”
- Thilbon: „Ceea ce aștept eu de la terapeut este să fiu tratat ca om de către om”
Despre dialogul terapeut – pacient
Cele mai importante aspecte se referă la:
- Conducerea adecvată a interviului – de obicei cu „întrebări deschise” (întrebări ce nu pot fi răspunse cu da sau nu) ex. „Ce vă aduce astăzi aici?”, „Cum vă simțiți astăzi?”.
Întrebările trebuie să progreseze din aproape în
aproape. Întrebările „închise” (ce pot fi răspunse cu da sau
nu) pot fi folosite mai rar, doar pentru a obține o informație
punctuală, absentă.
- Să știe să asculte – să exprime interes pentru ceea ce spune pacientul atât din punct de vedere verbal (să știe să facă un echilibru între punctul de vedere al expertului și al
pacientului),
dar și nonverbal (atitudine, poziție, privire).
- Să înțeleagă boala, dar și bolnavul.
Cunoștințele să fie dublate de empatie (Terapeutul se
plasează în locul pacientului, înțelegându-l astfel mai bine).
- Să insufle încredere și speranță, minimalizând frica și îndoielile.
- Să știe să treacă peste barierele culturale și să nu facă nici un comentariu ce ar
putea
stigmatiza pacientul.
- Să abordeze o atitudine adecvată de comunicare: modelul reciproc (poziționare pe același nivel de comunicare terapeut - pacient)
Modelul relației terapeut – pacient cel mai corect
este MODELUL INTERPRETATIV. Acest model înseamnă că terapeutul
înțelege nevoile și dorințele pacientului, oferind cadrul
terapeutic tehnic cel mai adecvat și specific bolii, dar fiind și
un bun consilier pentru pacient, ținând cont de stilul de
personalitate al pacientului și reacția acestuia la boală.
Poate fi folosit și MODELUL DELIBERATIV, în care
terapeutul dă unele informații cu caracter de „verdict”, pentru
că evoluția bolii cere acest lucru.
Informația trebuie dată într-un cadru profesionist –
prietenos și cu mult tact.
Se ridică pentru anumite cazuri întrebări legitime:
când, cum și până unde spunem „întregul adevăr”
pacientului.
CURS
3
ATITUDINI
ȘI MODELE DISFUNCȚIONALE ÎN RELAȚIA TERAPEUT –
PACIENT
- Situația magică – în care terapeutul este investit cu puteri supranaturale,
supraomenești,
care poate totul și sigur va rezolva problema. Sunt multe situații
în care rezolvarea problemei este limitată, situație în care
conferirea de supraputeri aduce dezamăgire sau atitudine
revendicativă.
Desigur, evaluarea corectă a expectanței pacientului
în raport cu posibilitățile cere tact și experiență.
- Atitudinea dominantă, de superioritate, a terapeutului – care acționează de pe o poziție superioară pacientului, cu exprimarea a o serie de „reguli”, în manieră impersonală, directivă.
- Atitudinea superficială a terapeutului, dând impresia de la început că știe totul, că totul este simplu și rutină. Aceasta se însoțește de minimalizarea nevoii pacientului de a fi ascultat și luat în considerare.
- Situație de dependență cu contratransfer negativ de la pacient la terapeut.
Această
situație apare de foarte multe ori în patologia psihiatrică. Ex.
tulburările nevrotice, ce au influențe negative asupra procesului
de vindecare, pacientul ajungând să folosească boala (beneficiul
secundar) pentru a-și valida nevoia de dependență. Această nevoie
de dependență de obicei ascunde alte deficite din planul personal
al pacientului (de obicei carență afectivă și socială).
- Situația paternalistă a terapeutului care se asociază cu o atitudine submisivă a
