Stresul
şi boala
Stresul
poate fi întâlnit ca sursă de boală şi ca mod de răspuns al
persoanei bolnave. Conform teoriei vulnerabilitate/ stres care pune
accentul asupra primordialităţii vulnerabilităţii genetice sau
câştigate, stresul este implicat ca factor etiologic într-un mod
mai complicat, în cadrul unui mecanism cu două faze, fie ca
fragilizant, creator de predispoziţie, fie ca declanşator al bolii
pe fondul unei vulnerabilităţi preexistente. Orice boală odată
manifestată reprezintă un stres substanţial, atât pentru
purtătorul ei cât şi pentru familia sa, generând o varietate de
reacţii.
Boala
reprezintă un stres important, un eveniment neobişnuit, necunoscut,
generator de confuzii, de pierderea controlului cognitiv şi
anxietate, plin de ameninţări; ea are un efect dezorganizator
asupra existenţei umane. Boala apare ca experienţă:
- de privaţiune, omul se simte deposedat de starea sa naturală de sănătate;
- de frustrare, boala devine obstacol în libertatea personală şi realizarea propriilor proiecte de viaţă;
- dureroasă, nu numai în sensul fizic al cuvântului, ci şi în cel psihic, acolo unde se resimt trăirile neplăcute, tristeţea, angoasa, solitudinea, izolarea, incertitudinea, neputinţa. Ea naşte trăirea de victimă, victimizarea. Boala şi aspectul ei defectual, infirmitatea , sunt o realitate care generează senzaţii, emoţii, sentimente, gânduri(nevoia de a şti, de a înţelege, de a găsi soluţii de ieşire, fantasme). Latura psihologică a răspunsului faţă de boală variază în raport cu gravitatea ei, cu pericolele implicate, cu personalitatea bolnavului, vulnerabilitatea sa şi cu condiţiile în care se găseşte, tăria grupului de sprijin.
Experienţele stresante pot
altera evaluarea simptomelor fizice şi mijloacele folosite pentru a
le face faţă. Lupta contra experienţelor stresante poate justifica
sensibilitatea la simptome, scăderea toleranţei şi încurajarea
adoptării rolului de bolnav. Prin comportamentul de boală se poate
face faţă unei experienţe dezagreabile sau nefericite. Tendinţele
de adoptare a rolului de bolnav sunt variabile de la o persoană la
alta şi sunt accentuate de stres. Raportul personalitate/ boală
acţionează prin descrierea simptomelor, experienţe de viaţă
negative, cerere de îngrijiri.
Modelul renunţării
–
conceptul de renunţare psihologică, caracterizat prin sentimentul
înfrângerii, prin a te recunoaşte învins, a fost folosit adesea
în studiile legate de pierderi grave urmate de moarte neprevăzută,
în tentativa de a descoperi mecanismele biologice care stau la baza
acestor fenomene. Stresul se defineşte ca un fenomen caracterizat
prin sentimente de neputinţă şi disperare, impresia pe care o
trăieşte subiectul că nu va fi capabil să facă faţă pentru
perioade mai mult sau mai puţin lungi la schimbările intervenite,
folosind mijloace insuficient adaptate. Boala care urmează implică
angajarea de mecanisme neuropsihologice şi de blocare a sistemului
imunitar, specifice, declanşate de trăirea de neputinţă, o
reacţie de conservare-retragere ce contribuie la creşterea
vulnerabilităţii. Evenimentele mortale în raport cu o pierdere
impersonală gravă: pierderea soţului, a soţiei, a unei persoane
foarte dragi.
Modelul
acumulării schimbărilor vieţii –
schimbările pozitive sau negative constituie un eveniment potenţial
stresant. Fiecare eveniment este evaluat în legătură cu gradul de
readaptare socială necesar. Există un raport între acumularea de
evenimente stresante într-o perioadă de timp relativ scurt, care
precede imediat debutul bolii (6 luni-2 ani). Absenţa schimbărilor
(a nu avea copii, a nu fi promovat profesional) este un alt aspect.
Acumularea evenimentelor pozitive şi negative cere eforturi de
adaptare, cu supraactivarea sistemului neuroendocrin care, pe termen
mediu şi lung, duce la uzură organică şi scade rezistenţa la
boală.
Modelul
evaluării situaţiilor stresante. Legătura
dintre situaţiile stesante şi consecinţele asupra sănătăţii
depinde dacă subiectul recunoaşte sau nu caracterul stresant. Alţi
factori care fac legătura între stres şi boală sunt predispoziţia
biologică, evaluarea pe care individul o face situaţiei, suportul
social pe care-l obţine de la alţii, strategia pentru a face faţă
situaţiei, mutaţiile din viaţa subiectului ce presupun importante
alterări în activităţile sale, regimul său alimentar. Persoanele
nu percep evenimentele în acelaşi fel: ceea ce poate fi stresant
pentru un individ nu este pentru altul. Individul evaluează o
situaţie pentru a-şi da seama dacă este sau poate deveni
periculoasă pentru el, pe baza capacităţii pe care o are de a
înţelege care este pericolul situaţiei şi cum poate face apel la
resursele sale pentru a neutraliza sau îndepărta pericolul.
Evaluarea
primară faţă de boală se
declanşează concomitent cu reacţia emoţională firească de
anxietate, chiar de panică şi o conduită cognitivă, de evaluare
primară, în care situaţia este apreciată drept foarte alarmantă,
greu de suportat.
Evaluarea
secundară care ajunge la concluzii
diferite, de multe ori benigne, boala devenind mai uşor de suportat.
Odată cu ameliorarea apare riscul renunţării la tratament, trăit
ca element străin impus de alţii persoanei respective. Pe parcursul
bolii au loc reevaluări, mai ales dacă situaţia se schimbă sau
boala devine cronică şi provoacă invaliditate.
Boala
reprezintă o situaţie diferită faţă de cea normală. Stresurile
psihice generate de situaţia de bolnav se articulează cu
coordonatele psihice, tipul de personalitate şi situaţia concretă
a individului în momentul declanşării bolii. În funcţie de
cultura medicală şi de propria sa experienţă de bolnav, ori a
celor apropiaţi lui, există o tendinţă naturală de autoamăgire,
de a amâna sau nega intrarea în situaţia de bolnav. Acceptarea
bolii oglindeşte o situaţie generatoare de mari frământări
sufleteşti, soldată cu stres psihic de durată, mai ales dacă
supraestimează problemele pe care i le pune boala.
Atitudini ale pacienţilor faţă de boală
Aflarea diagnosticului de boală
provoacă un moment de criză cu puternice reverberaţii ce se pot
întinde pe luni sau ani de zile, dacă este o afecţiune gravă sau
cu un viitor incert. Reacţiile bolnavului şi ale familiei sunt:
- de şoc, mai ales dacă este vorba de o afecţiune gravă, par năuciţi, au impresia de irealitate; durează câteva zile;
- de incredulitate, angoasă, descurajare extremă, panică, mânie, negare, revoltă, refuză diagnosticul, aleargă din doctor în doctor în speranţa că diagnosticul va fi infirmat;
- de dezorganizare-reorganizare, de obişnuire;
- acceptarea realităţii şi toleranţă.
Semnificaţia
evenimentului de viaţă, îmbolnăvirea.
În
raport cu îmbolnăvirea apar trei unghiuri de abordare:
1.Căutarea unui sens, indivizii
caută informaţii despre boala lor, despre existenţa în condiţii
de boală.
2.Atribuirea socială, adică
cine este de vină, factorii care au contribuit la situaţia
prezentă; unii văd boala ca fiind generată de propria neglijenţă,
ca semn al propriului eşec, se angajează în propria învinovăţire;
3.Comparaţia
socială, adică modul în care se vede persoana respectivă, de
modul în care este perceput de ceilalţi: familie, persoane de
îngrijire, alţi bolnavi, societate.
Emoţiile
din situaţia de boală ce interferează relaţia terapeutică.
Pacientul
şi familia sa aduc în faţa personalului medical stări emoţionale
deosebite, rezultate din trăirea ameninţării create de noua
situaţie. Boala somatică sau psihică reprezintă un moment de
criză care, prin consecinţele nefaste ce se conturează la orizont,
aduce în discuţie întreaga existenţă a bolnavului, dar şi a
celor dragi. Cele mai multe boli induc trăirea de pierdere a unei
funcţii, a imaginii de sine, a mobilităţii, a slujbei, a
relaţiilor umane, a viitorului dacă afecţiunea este mai severă.
Frământările şi neliniştea izbucnesc cu atât mai puternic cu
cât subiectul fusese într-o situaţie mai bună, provocând
penetrarea senzaţiei de invulnerabilitate psihologică cu care
fusese înzestrat în timpul perioadei de sănătate.
Modul de reacţie al unui pacient este dependent de vârsta,
educaţia, trăsăturile de personalitate, stilul familiei sau
grupului, echilibrul afectiv, gravitatea bolii.
Reacţii emoţionale ale persoanelor bolnave
Reacţiile
faţă de boală sau de invaliditate sunt marcate de trăsăturile
personale. Ele se întind pe un larg registru emoţional cuprizând
negarea, ambivalenţa, regresiunea, frica, mânia, ostilitatea,
şocul, neîncrederea, vinovăţia, ruşinea, neînţelegerea. O bună
parte dintre ele pot reflecta particularităţile generale, imprimate
încă din copilărie, ale stilului de confruntare (coping) a
persoanei respective faţă de situaţiile dificile ale existenţei
faţă de evenimentele de viaţă.
Acceptarea
bolii – recunoaşterea bolii şi
intrarea în situaţia de bolnav are mai multe variante:
- recunoaşterea bolii şi acceptarea situaţiei de bolnav în care persoana echilibrată emoţional recunoaşte lucid slăbiciunea fizică sau psihică pe care o implică boala apărută ca un accident în viaţa sa, precum şi situaţia nouă de dependenţă;
- ignorarea bolii de către persoanele cu un nivel redus de cultură medicală, retardaţi mintal, psihotici sau cei cu un psihic normal care îşi focalizează interesele asupra unei probleme care îi face surzi faţă de propriile suferinţe;
- refuzul stării de boală în condiţiile conştientizării unor tulburări ce pot constitui semne de boală, pentru că le modifică substanţial modul de existenţă (le e greu să renunţe la fumat, alcool, alimente preferate), amână decizia, se autoamăgesc, prin mecanisme inconştiente de apărare;
Ambivalenţa
– este o reacţie mai apropiată de realitate, caracterizată prin
oscilaţii, subiectul este conştient de existenţa unei afecţiuni,
dar i se pare, fie că se află într-un stadiu prea timpuriu pentru
a fi tratat, fie că poate să o înfrunte singur, iar tratamentul ar
implica el însuşi mari riscuri.
Frica
– este o reacţie banală la
ameninţare, iar situaţia de boală este generatoare de emoţii de
acest tip. Frica este poate cea mai puternică dintre toate emoţiile
şi poate declanşa comportamente pe care subiectul nu le poate
controla adesea de loc. De obicei ne este frică de ce este mai rău.
Dacă ai avut un accident şi ţi-ai rupt un picior, te temi să nu
ţi-l amputeze şi mintea fuge la dezastrul vieţii tale. Ea se
însoţeşte de pierderea capacităţii de control, de a lua o
decizie, de a face faţă diferitelor situaţii. Oamenii
înspăimântaţi trăiesc neajutorarea şi inabilitatea paralizantă
de a se hotărî, de a lua o decizie raţională; ei sunt inhibaţi,
blocaţi; odată ce identitatea este ameninţată omul devine
neputincios. Orice contagiune a anturajului sau chiar a persoanelor
din personalul medical poate provoca intensificarea fricii prin
procesul de inducţie reciprocă. Frica creează frică şi spirala
fricii conduce la comportamente iraţionale. Frica spune adesea
fricosului să se oprească, iar mânia să acţioneze. De cele mai
multe ori frica este neconştientizată: subiectul este cufundat în
frică şi are nevoie de o persoană calmă şi fermă din afară
care, fără a se lăsa impresionată, să îi constate existenţa şi
să îi clarifice originile. Cuvintele adresate fricosului trebuie să
fie bine cumpănite, puţine, clare şi la obiect. Acceptarea trăirii
de frică este importantă permiţând subiectului să o reducă,
prin împărtăşirea ei. Recunoaşterea şi acceptarea nu ca ceva
umilitor, reprezintă momente cheie în drumul către ştergerea
fricii şi recâştigarea controlului.
Convingerile
false – apar de obicei în perioada
de adaptare faţă de evenimente de viaţă neobişnuite, negative -
accidente, boli, pierderi. Ele reprezintă o etapă de tranziţie în
adaptarea la o situaţie resimţită dramatic, cum ar fi pierderea
bruscă a tot ceea ce a fost esenţial în viaţă, ceea ce de multe
ori este imposibil de trăit şi de acceptat. Credinţele false
reprezintă soluţii psihologice de moment, ce se vor şterge apoi
treptat. O persoană obişnuită reuşeşte de obicei să le
depăşească şi să realizeze asimilarea evenimentului real ca
atare. Tulburarea respectivă poate avea la origine şi informaţii
greşit interpretate sau chiar iatrogenii. Clasică este confuzia
clientului generatoare de fantasme hipocondriace, rezultată din
folosirea termenului „funcţional” de către personalul medical.
Pentru reducerea stării subiacente de anxietate a celor purtători
de convingeri false despre boli sau evenimente de viaţă este nevoie
de o informare repetată, prudentă, dar bine fundamentată, asociată
cu o bună relaţionare.
Mânia
– este una din reacţiile banale faţă
de boală, faţă de evenimente neplăcute, subiectul neacceptând
loviturile soartei. Mânia se poate însoţi de ostilitate, de
resentimente şi se poate concretiza în agresivitate deschisă,
verbală şi fizică, mergând până la violenţa îndreptată
asupra persoanei proprii sau prin mecanisme proiective, asupra
altora, a terapeutului, a tuturor. Subiectul poate fi adus la
consultaţie într-o stare de mânie. Ea poate fi derivativă
avându-şi originea în evenimente din afara situaţiei terapeutice.
Izbucnirile de mânie ale pacienţilor
sunt de fapt un mod de a conversa, un mod de a solicita atenţie şi
a cere indirect ajutor,
iar nemulţumirile faţă de personalul medical sau faţă de
condiţiile de
spitalizare, când nu sunt justificate, pot reprezenta supape de
descărcare ale tensiunilor de fond, create de boală.
De
aceea, cei cu stări de mânie au nevoie de multă atenţie, de
înţelegerea şi acceptarea mesajului lor, chiar dacă forma este
inadecvată, apărarea luând forma atacului; se impune o intervenţie
de criză cu ascultarea atentă, prudentă, diplomatică, fără a
contrazice subiectul, ceea ce reduce substanţial tensiunea. Este
problema pacientului, este frica lui, incertitudinea lui,
inabilitatea sa de a se adapta. Dialogul cu o persoană mânioasă
este pretenţios; răspunsurile de tip ripostă pot stimula trăirea
de mânie. Nu se poate ignora riscul agresiunii fizice.
Vinovăţia
– reprezintă asumarea unei responsabilităţi, adesea false faţă
de încălcarea unor reguli. Întotdeauna este vinovat cineva când
apare o boală. Regula este adânc implantată în stilul de gândire
al unor persoane şi este adesea iraţional. Trăirile de vinovăţie
sunt generate de multe situaţii, de cele de boală, după accidente,
de eşecul profesional, relaţional, sexual. Subiectul are nevoie de
pedepsire şi iertare. Vinovăţia poate genera acţiuni de
autopedepsire, declanşarea unor ritualuri religioase sau descărcări
de mânie şi agresiune. Abordarea unei trăiri de vinovăţie se
realizează prin însuşi faptul ascultării, care va fi cât mai
tăcută, ca o spovedanie, fără comentarii sau interpretări.
Împărtăşirea sa este însoţită de multă emoţie, plâns şi
durere. Abia la un timp după liniştirea subiectului se poate aborda
problema atribuirii greşite sau exagerate, când acesta devine
capabil să adopte o atitudine raţională.
Ruşinea
– este o trăire neplăcută
asimilată cu aceea în care te simţi dezbrăcat în faţa cuiva.
Experienţa ruşinii este echivalentă cu aceea a eşecului.
Inadecvarea poate să fie recunoscută de persoana în cauză sau să
transapară din remarcile altora. Cei ce trăiesc ruşinea îşi
imaginează că au făcut păcate, că suferă de afecţiuni
respingătoare, că au făcut greşeli. Ei presupun că lumea ştie
şi că îi judecă sever. Gândurile şi imaginile negative sunt
greu de destăinuit şi prelucrat. Autoînvinovăţirea poate să se
producă după apariţia inexplicabilă a unei afecţiuni . Depăşirea
ruşinii presupune obţinerea unei atmosfere de mare încredere, de
sinceritate, conţinutul său fiind adesea uşor de neutralizat
printr-o reîncadrare corectă a faptelor şi responsabilităţilor,
dar care necesită timp.
Atitudini de suferinţă
determinate de boală şi situaţia de bolnav:
- combativă, de adaptare adecvată la realitate;
- de resemnare, de dezinteres faţă de soarta proprie
- de refugiu în boală, generat de beneficiul secundar pe care îl au unii bolnavi cu probleme existenţiale serioase, cei hiperconştiincioşi, cu personalitate pitiatică,
- de culpabilitate pentru fapte care îi apasă sau sunt implicate alte persoane, prin gândirea magică (deochi, argint viu, farmece),
- de valorificare superioară a situaţiei de bolnav – avantajele bolii – meditează în linişte la problemele sale de perspectivă;
- cufundare în suferinţă, în agitaţie şi anxietate justificată de bolile foarte grave şi nejustificată de supraestimarea unor boli uşoare,
- persecutorie – la bonavii care negând boala, devin revendicativi, procesomani, pedepsind posibile greşeli medicale sau de îngrijire.
Strategii de adaptare utilizate în timpul stresului psihic
Strategii
implicând acceptarea confruntării:
- acţiuni conştiente, conduite active – lupta (efectuarea sarcinii), fuga (evitarea, refuzul confruntării cu problema), avalanşe de reacţii haotice, de panică, având în subsidiar intenţia de opoziţie, de atitudine activă, dar ineficiente faţă de situaţie; acţiuni conştiente pasive, lipsa de răspuns efectiv la solicitare, dar cu rezonanţă afectivă negativă intensă şi un grad ridicat de frustrare; apatia, resemnarea ce decurg din aprecierea situaţiei ca fiind fără ieşire; panica, manifestată prin paralizarea oricărei iniţiative – inhibiţia generalizată – şocat, blocat, mort de spaimă;
- starea de şoc emoţional este determinată de veşti proaste care perturbă existenţa cuiva şi nu sunt integrate emoţional. În timpul şocului comportamentul poate derapa către negare, o dezorientare temporospaţială sau pierderea identităţii; subiectul poate părea îngheţat emoţional şi fizic, nu mai percepe şi nu mai reacţionează la nimic din ceea ce i se spune sau se întâmplă în jurul său. Alţii se vaietă, îşi smulg părul din cap. Sprijinul verbal este ineficient – atingerea este cea eficientă. Un lichid cald, gesturi empatice sunt remedii imediate de cea mai mare valoare. Ele pot declanşa dezgheţul, momentul în care persoana începe să vorbească şi să plângă, adesea foarte abundent.
Strategii
implicând neacceptarea confruntării
cu agentul stresor prin amânare, ignorare, ocolire, reprezintă un
grup de acte psihocomportamentale, desfăşurate la un nivel
subconştient sau inconştient – autoînşelare inconştientă.
Strategii de adaptare
conştiente – subiectul a hotărât să amâne un răspuns
decisiv sau să-l înlocuiască prin substituire cu o altă acţiune
menită să reducă tensiunea provocată de incapacitatea de a
răspunde adaptativ la stres→Acte conştiente: amânarea
deliberată a acţiunii de rezolvare a unei situaţii de impas,
înlocuirea acţiunii iniţiale cu o alta echivalentă, diferită,
compensatorie; represiunea este o modalitate de respingere
voluntară(conştientă) a unor pulsiuni sau tendinţe de satisfacere
a unor dorinţe intime, stăpânirea unor afecte penibile (mânia,
spaima nedisimulată).
Acte
inconştiente intervin în situaţii
ameninţătoare la adresa integrităţii individului, a prestigiului
său ori a stării lui de confort psihic. Agentul stresor acţionează
instantaneu: refularea
este un mecanism de scurt circuit al conştiinţei în cazul unei
tensiuni psihice extreme, generate de imagini, idei, pulsiuni sau
dorinţe penibile pentru subiect sau reprobabile pentru mediul său
social. Pătrunderea lor în conştiinţă are loc sub formă de
sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri; comutarea
reprezintă canalizarea inconştientă a trebuinţelor impulsurilor,
motivelor către obiective care pot fi atinse, producând o
satisfacţie durabilă subiectului; proiecţia
reprezintă alt mecanism de apărare prin care se descarcă
inconştient o stare de tensiune afectivă extremă, prin atribuirea
unei alte persoane sau obiect a sentimentelor, dorinţelor,
impulsurilor pe care subiectul refuză să şi le atribuie sau le
ignoră; negarea realităţii
reprezintă o tendinţă inconştientă de a filtra sau a ignora
anumite realităţi pe care refuzăm să le acceptăm. Negarea este o
reacţie de început a bolii, în care subiectul refuză să ia
cunoştinţă de realitate, pare nepăsător, neafectat, zâmbitor –
este o formă de apărare faţă de o realitate foarte dureroasă,
adesea insuportabilă pentru bolnav. Negarea poate fi sprijinită de
familie prin adoptarea aceleiaşi atitudini de refuz a adevărului;
negarea poate deveni un mecanism permanent de apărare la unii
părinţi ai copiilor cu handicap.
Lumea spitalului văzută de bolnav
Pentru
bolnavul internat prima dată, viaţa de spital apare în multe
privinţe total diferită de cea obişnuită, guvernată de legi
neobişnuite pentru el. Mai ales copilul se simte părăsit în
spital, el suportă greu separarea de părinţi. Izolarea de familie
este suportată cu greu de mulţi pacienţi, fiind în acelaşi timp
influenţat de suferinţele altora. În aceste condiţii bolnavul
poate suferi de o regresie accentuată
la nivelul personalităţii exprimată în plan afectiv şi
comportamental, până la infantilizare.
De multe ori bolnavul este nevoit să asiste la agonia sau chiar la
moartea unui vecin. Greu d e suportat mai este şi restrângerea
activităţii fizice, iar unele metode de investigaţie şi tratament
sunt foarte anxiogene. Uneori se poate simţi jenat
prin pierderea intimităţii, fiind
nevoit să declare amănunte stânjenitoare din viaţa personală.
Poate fi terorizat de analize şi investigaţii a căror semnificaţie
nu o cunoaşte, de neînţelegerea jargonului medical, toate îi
provoacă frustrare şi îi sporesc evident anxietatea.
Insuficienta informare asupra bolii de care suferă creează o stare
de nesiguranţă fundamentală, alimentată de răspunsurile extrem
de evazive sau excesiv de asiguratorii ale personalului.
Modificările comportamentale induse de boală
În
situaţia de boală cu simptome greu de suportat, persoana simte o
nevoie intensă de relaxare, adoptând adesea un comportament
regresiv – el devine copilăros, neajutorat, exteriorizează
excesiv suferinţa, capătă un ton poruncitor, tiranic, alteori
plângăreţ, de răsfăţ, prin care cere să fie ajutat de toţi –
de multe ori solicitările disproporţionate de ajutor şi plângerile
sunt în contradicţie cu starea reală a sănătăţii. Regresia
este o reacţie inconştientă de protecţie, mai frecventă la
bărbaţi. Trăsături definitorii pentru regresiunea omului bolnav
pot fi egocentrismul
(centrarea atenţiei pe senzaţiile sale legate sau nu de boală),
capricios
până la terorizarea anturajului, dependenţa(bolnavul
dependent de medic şi de anturaj, primeşte marea satisfacţie prin
diminuarea responsabilităţii, ştiindu-se protejat, unii putând
adopta rolul de bolnav), predominanţa
afectelor(emoţii
primare – izbucniri de plâns, furie sau veselie accentuată),
agresiunea latentă
– omul bolnav îl învidiază pe cel sănătos, anxietatea,
depresia, gândirea magică.
Regresiunea poate să îmbrace şi aspectul unor reacţii
isterice, conversive. Regresiunea
stârneşte resentimente şi provoacă distanţarea personalului de
îngrijire ceea ce face ca bolnavul să devină şi mai fixat în
conduita sa protectivă, ieşirea fiind încă şi mai dificilă. O
atitudine empatică şi de răbdare din partea personalului de
îngrjire poate să ducă la relaxare şi la reducerea tensiunii
nervoase. Starea de regresiune este
depăşită lent, pe măsură ce subiectul îşi recapătă
încrederea în sine.
Suferinţa comună naşte
grupuri de întrajutorare umană, există o impresionantă
solidaritate între oamenii suferinzi.
