BAZELE STIINTEI NURSINGULUI
Medicina arhaică
Medicina a apărut odată cu societatea umană din necesitatea păstrării forţei de muncă, necesitatea îngrijirii nou-născutului şi a gravidei, necesitatea combaterii durerii.
Există 3 izvoare principale: - paleopatologia
- arheologia medico-istorică
- etnoiatria
Paleopatologia= patologia veche, studiază urme ale proceselor de vindecare şi procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare.
Arheologiamedico-istorică= cercetează obiecte ce au legătură cu igiena şi practica medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc.
Etnoiatria= studiază conceptele şi practicile medicale ale unor populaţii aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).
Medicinapopulară= medicina unor populaţii agrare, care are la bază concepţia primitivă asupra bolii, este intens contaminată de medicina cultă.
4Boala a preexistat apariţiei omului pe Pământ: există animale cu îmbolnăviri de diferite tipuri. Acţiunea de vindecare a existat înainte de apariţia omului.
Există o filogeneză a activităţii vindecătoare. Se remarcă o deosebire esenţială între acţiunile vindecătoare din lumea biologică şi cele din medicina umană. Cele din prima categorie sunt instinctive, fiziologice în timp ce acţiunile medicinei umane se bazează pe conştiinţă, gândire, strategie.
Paleopatologiane arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe există şi astăzi (cele osoase).
S-au evidenţiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame).
Demografia istorică.Durata medie de viaţă a omului primitiv era de 20-21 ani la începutul neoliticului, fapt demonstrat de o statistică pe 187 de schelete descoperite, dintre care 50% prezentau semne de mortalitate infantilă, semn al fragilităţii omului primitiv.
Unele procese de vindecare oferă date despre practicile vindecătoare primitive: fracturile şi alte leziuni traumatice sunt bine tratate, demonstrând aplicarea corectă a tratamentului conservator.
În ceea ce priveşte trepanaţiile craniene, în Europa s-au descoperit aprox. 800 cranii cu orificii temporale (18 în România). Topografia sinusurilor venoase este respectată şi există semne că unii bolnavi au supravieţuit intervenţiei. Majoritatea erau operaţii „magice”, dar în unele cazuri era vorba de operaţii cu efect terapeutic real. Trepanaţiile se efectuau cu lame de silex/oxidian (piatră vulcanică), obiecte de bronz, fier (în cazul decesului în timpul operaţiei, cadavrele erau îngropate împreună cu instrumentele cu care s-a operat).
Concepţia medicală era una animistă, demoniacă, boala fiind văzută ca o parazitare a organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecătorii triburilor primitive, care reuşeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peştera „Les trois frères” este reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic).
Terapia =amestec de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice.
Strategiile de vindecare diferă în funcţie de etiologie: incantaţii, înşelarea spiritului malefic etc. Nu există etică şi deontologie în practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu îşi asumă răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu medicina hipocratică medicina ştiinţifică).
Partea magică era ajutată şi de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinţi de animal, pietre semipreţioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificaţii), tatuaje, măşti etc.
Omul primitiv era mereu în căutarea hranei. Odată cu apariţia surplusului de produse, apare şi primul medic, un pas câtre civilizarea societăţii.
Acum 5000 ani, în lume, diferite populaţii reuşesc să realizeze primele societăţi urbane din istorie.
PRACTICI SI CONCEPTII ALE ARTEI INGRIJIRII BOLNAVILOR INAINTE DE HRISTOS
CIVILIZATIA EGIPTEANA
- este dominata de medicina sacerdotala
- asistenta si ingrijirile medicale fiind asigurate de preotii templelor
- prin invocarea divinitatiilor vindecatoare, interpretari astrologice, magie
- intre zeii ocrotitori erau
- SETH – aparatorul de molime
- AMON – cel care alunga bolile
- OSORIS - zeul reinvierii
- ISIS – zeita fecunditatii
- IMHOTEP – fiind demnitar, arhitect, preot medic si astrolog era considerat si zeu vindicator
- În studiul medicinei Egiptului faraonic, ne bazăm pe 3 izvoare
1. papirusurile medicale egiptene (8 papirusuri referitoare la medicină, dintre care 4 mai importante. Sunt descrise în jur de 900 medicamente şi 48 operaţii chirurgicale)
2. paleopatologie (mumiile egiptene)
- iconografie (basoreliefuri, picturi, obiecte)
- in papirusul lui EBERS sunt descrise practici de ingrijire in anumite afectiuni dentare, oftalmologice, parazitare, abdominale, de imobilizare a fracturilor, cit si folosirea unor medicamente de origine minerala si alte substante fitoterpice
- crezut că aparţine celor 6 scrieri ermetice medicale din cele 42 ermetice care au fost anunţate de Clement Flavius
- e datat 1555 BC, tradus complet în 1930 (Grapow)
- de dimensiuni mari (20 m lungime, 108 paragrafe)
- se referă în special la bolile interne
- arsenalul terapeutic este superior asiro-babilonienilor (plante cu efect terapeutic, medicamente de origine animală - mierea, ceara, ouă, lapte, peşte, ulei de peşte, începutul utilizării organelor - ficat, rinichi; metale şi pietre preţioase, metaloizi, cărbunele animal)
- este descrisă prima metodă de anestezie locală (piatră memfitică presărată pe rană+oţet refrigeraţie locală)
- forme medicamentoase: unguente, mixturi, pilule, comprimate, fumigaţii, emplastre, inhalaţii, infuzii, decocturi.
- ! fumigaţia cu cannabis indica la geto-daci (Herodot)
papirusul Schmidt
- este anterior ca timp (1800 BC)
- de dimensiuni mai mici (5 m), se referă la chirurgie
- conţine 48 cazuri chirurgicale, printre care fracturi, luxaţii, circumcizie, plăgi (! luxaţia ATM este tratată la fel ca astăzi)
- este structurat astfel încât să descrie afecţiunile de la vertex în jos, cu observaţii clinice foarte riguroase
- !observaţiile empirice şi raţionamentul anticipează gândirea hipocratică
- pe verso: practici religioase şi o metodă de transformare a unui bătrân într-un tânăr de 20 ani.
papirusul Flinders-Petri(Kahun)
- datat 2200-2100 BC
- 279 rânduri despre obstetrică, ginecologie, urologie, flebologie etc.
papirusul Broughs (papirusul de la Berlin)
- se referă la obstetrică şi pediatrie
papirusul de la Londra
- cel mai vechi, neimportant
- pictogramele de pe peretii unor morminte , trusele cu medicamente si instrumentar chirurgical infatisate acolo permit descifrarea unor practici medico-chirurgicale, igienice si farmaceutice
CIVILIZATIA MESOPOTAMIANA
- in vechiul imperiu Chaldeean s-au gasit la Sumer urme ale unor mari constructii urbanistice, cu amenajari igienice
Prima civilizaţie urbană cunoscută este cea sumeriană, în sudul Mesopotamiei (agricultură, irigaţii, tehnologii de construcţie, prima scriere-cuneiformă).
Medicina sumeriană este una de tip sacerdotal, religios; există zeităţi cu atribute medicale (Ninisina-zeiţa medicinei, Gula-marea zeiţă a oamenilor cu părul negru).
Actul vindecării constă în interpretarea de către medicul-preot a viselor sau a anumitor simptome.
Fenomenele sociale, ca şi evoluţia bolilor, sunt puse pe seama astrelor. Prognosticul bolilor se făcea prin divinaţie.
Organoscopia= studiul anatomiei organelor animalelor sacrificate la templu, în special a ficatului de miel (! şi la etrusci, populaţie migrată din Mesopotamia, exista o divizaţie prin hepatoscopie). Existau şi alte metode de divizaţie.
Herodot, în cartea a II-a, spune că babilonienii nu au avut medici, medicină. Cercetările moderne au infirmat această teză. S-a descoperit o tabletă de lut sumeriană (cel mai vechi document medical, descifrat în 1953), în care există date specifice referitoare la medicamente şi forme medicamentoase destinate bolnavilor (medicină empirică). De exemplu sunt menţionate ceapa, usturoiul, smochine, curmale, pere, brad, pielea de şarpe, uleiul de peşte, ouă, lapte, sarea de mare. Formele medicamentoase erau pentru uz extern şi intern (substanţă activă+vehicul, unguente, mixturi).
Nu există date despre boli şi dozele administrate, datorită caracterului secret pe care îl aveau cunoştinţele medicale.
La Ninive, tot în tablete de lut, există date referitoare la 250 plante medicinale, 180 medicamente de origine animală şi medicamente de origine minerală (au fost identificate prin traducerea tabletelor aflate acum la British Museum).
În codul de legi al lui Hammurabi(primul cod de legi cunoscut,), există 9 articole referitoare la practica medicală, la cea a chirurgiei; unde sunt menţionate recompense şi pedepse în funcţie de clasa socială a medicului şi pacientului. In textele cuneiforme au ramas dovezi despre civilizatia asiriana si practicile de ingrijire, prescieri terapeutice, descrieri anatomice , alaturi de formule magice. Existenta unor azile si orfelinate, cit si asistenta gratuita a saracilor sunt dovezi ale primelor preocupari pentru asistenta sociala. Referirea este însă limitată la anumite practici. Nu există etică sau deontologie medicală.
CIVILIZATIA INDIANA
Contemporană cu egiptenii şi sumerienii (aprox. 3000 BC), civilizaţia protoindianăa fost o civilizaţie urbană, localizată în valea Indului. Oraşele erau construite prin planificare urbană, cu case cu 1-2 etaje, baie proprie, sistem de canalizare, străzi perpendiculare pavate, ornamentate cu statui în poziţii ascete.
În valea Indului şi Gangelui există o populaţie de origine indo-europeană - arienii(„stăpân, nobil” în sanscrită) - ce au ajuns relativ târziu (1500 BC). Indienii vechi (hinduşii) nu au păstrat scrierile proprii. Hinduşii foloseau arme de fier şi au reuşit domesticirea animalelor, inclusiv a calului. Se întâlnesc şi astăzi forme de cultură indiană cu origine în vechea antichitate.
Se disting 3 etape ale medicinei indice:
1. etapa vedică (1500-800 BC)
2. etapa brahmanică (800 BC - 977 AD)
3. perioada mongolică, islamică
1. Etapa vedică
- cultură bazată pe religia indiană primitivă
- perioadă cu traduceri orale, literatură cu mituri, observaţii despre natură, toate fixate în 4 scrieri:
Rig Veda
Atava Veda
Ayur Veda
Sama Veda
- ! Sunt primii care folosesc o scriere alfabetică
- nu mai avem versiunea lor originală, ci doar traduceri şi prelucrări tardive (veda=cunoştinţe)
În Rig Vedase vorbeşte despre medicul triburilor („înţeleptul medicilor”). Nu aveau temple dedicate zeilor vindecători, fiind încă nomazi. Se remarcă asemănările cu tracii şi geto-dacii (sihaştrii cărturari).
În Atava Vedaeste descrisă pentru prima oară malaria, alături de ciumă, variolă, holeră, epilepsie, delirium tremens, reumatism, gută. Tratamentele propuse se bazează pe plante medicinale. („soma” trata aproape orice afecţiune).
În Ayur Vedase regăseşte întreaga literatură medicală a vechii Indii.
Dintre cunoştinţele hinduseamintim tratamentul muşcăturilor de şarpe, al fracturilor şi luxaţiilor, al bolilor oculare precum şi folosirea protezelor oculare şi a celor pentru membre.
Odată cu aşezarea nomazilor, vorbim despre a 2-a etapă.
2. Etapa brahmanică
Medicina este sacerdotală, bazată pe următoarele principii:
Întreaga natură (macro şi micro-cosmos) este creaţia lui Brahma, zeul suprem, izvor de energie magică, ce străbate toate elementele cu această energie. Lumea e formată din 5 elemente şi este guvernată de 5 forţe. Ideea centrală a religiei brahmanice este aceea a transmutaţiei şi reîncarnării, fiecare fiinţă se află într-o perpetuă transformare (se naşte, trăieşte şi moare pentru a se reîncarna şi a reîncepe ciclul).
Societatea este foarte strict ierarhizată, în 5 caste: 2 de conducători militari şi religioşi (medic!), profesiuni libere, meşteşugari şi paria (sclavi).
Zeul medicinei este reprezentat de Ateyor, căruia Brahma însuşi i-a destăinuit toate cunoştinţele legate de boli.
Există două şcoli medicale, la Taxiliaşi Benares. Neexistând tiparul, cunoştinţele se răspândeau prin manuscrise, care erau rare, de aceea autorii le redactau în versuri. Există însă 2 cărţi medicale fundamentale: Charaka Samitaşi Susruta Samita.
Charaka Samitaeste rezultatul muncii şcolii de la Taxilia, cuprinzând secretele dezvăluite de zei oamenilor (BrahmaAteyor om), cuprinde 8 lecţii + 1 rezumat, în versuri pentru fiecare capitol. Sunt prezente cunoştinţe de medicină internă (boli şi tratamente), metode de relaxare Yoga, transpuse în plan medical. Se consideră că în timpul vieţii omul foloseşte doar o mică parte din posibilităţile psihice şi fizice, dar prin asceză şi exerciţii alese şi urmate după anumite reguli, se poate ajunge până la suspendarea totală a laturii fizice, inclusiv controlul metabolic.
Susruta Samisaeste produsul şcolii din Benares, fiind o vastă enciclopedie medicală, din 2 părţi, una referitoare la anatomie, fiziologie, medicamente, boli; iar cealaltă la chirurgie.
Nu erau permise disecţii pe cadavre umane, dar se eludau interdicţiile religioase prin aşezarea cadavrelor într-un coş de nuiele pe cursul unui râu, timp de 4-6 zile, nu atingeau cadavrul, observau descompunerea, reuşind să descrie existenţa a 200 oase, 300 muşchi şi 70 „tuburi”.
Chirurgia foarte bine tratată, ramură a medicinei cel puţin egală cu medicina internă, cea mai importantă ramură a medicinei („cea mai nobilă şi eficientă ramură a medicinei”).
„Medicul care nu practică şi operaţii chirurgicale este ca o pasăre cu o singură aripă”. Cea mai importantă operaţie era plastia nazală. Alte operaţii: extragerea de calculi din vezica urinară, operaţia de cataractă, folosirea protezelor, chiar oculare.
Mai sunt prezentate elemente de asepsie şi antisepsie, de sutură a plăgilor abdominale (! cu ajutorul furnicilor negre). Plantele erau folosite pe scară largă, de exemplu Rowulfia carpentinaîn hipotensiune arterială, psihiatrie (antidepresiv) - „remediul oamenilor trişti”.
Budismul a fost introdus de un rajah (Buddha), care a decis să se izoleze de lumea agitată, a mers într-un pustiu, apoi după mai mulţi ani, a dezvoltat o nouă concepţie asupra lumii şi vieţii, alătuiri de noi tehnici Yoga. Mai târziu această concepţie a căpătat atribute de religie. Mănăstirile budiste aveau camere speciale pentru îngrijirea bolnavilor.
Locul de naştere al civilizaţiei hinduse a fost ocupat de trupele musulmane, fiind reprezentat de actualul Pakistan.
Vorbim astfel de un spaţiu de interferenţă între tradiţiile tibetane, medicina chineză, brahmanică şi cea budistă.
CIVILIZATIA CHINEZA
Încă din urmă cu 5000 ani, în văile fluviilor Huang He şi Yang Tze, a apărut o civilizaţie urbană, cu o scriere ideografică, de aproximativ 3200 caractere (astăzi aprox.150). Nu s-au păstrat decât pe oase, carapace de broască ţestoasă. Unii autori o studiază la Evul Mediu.
Chinezii atribuie toate descoperirile efectuate de-a lungul timpului unor împăraţi legendari (Fu Xi, Huang Ti, Che Hong)
1. Fu Xi- cele referitoare la vânat, pescuit
2. Huang Ti- stăpânirea pământului (agricultura, creşterea animalelor),
- apariţia drumurilor, târgurilor
- medicină, farmacologie. Se spune că ar fi încercat pe propriul corp toate plantele de pe teritoriul chinez, împărţindu-le în plante alimentare, otrăvitoare(cca.70) şi medicinale, cu indicaţii precise. (e.g.:EfedraSinica, utilizată în afecţiuni astmatice)
- acupunctură, ignipunctură
3. Che Hong- apariţia meşteşugurilor, a metalurgiei
- prima scriere medicală din China („Cartea schimbărilor”), scrisă sub formă de dialog între medicul curţii imperiale şi împăratul respectiv.
Acupuncturaa apărut după observaţii întâmplătoare. La început a fost practicată cu ace din piatră (neolitic), apoi din metale („misterioasele ace galbene”). Energia vitală este distribuită pe 14 meridiane (12 prinicipale şi 2 secundare), cu 365 puncte de acupunctură.
Există totuşi unele basoreliefuri ce sugerează originea extraterestră a acupuncturii.
În China chirurgia era interzisă, singurele operaţii practicate fiind castrarea eunucilor şi corectarea deformării piciorului. La curtea imperială exista un singur chirurg.
Taoismul(Daoismul), filozofia chineză contemporană cu budismul şi filozofia presocratică, considera lumea alcătuită din 5 elemente principale (lemn, metal, pământ, apă, foc), care trec una în alta sub influenţa Yinşi Yang, două forţe care nu se exclud, nu sunt complementare, ci se includ una pe alta. Yangreprezintă forţa activă, pozitivă, masculină; iar Yinforţa pasivă, negativă, feminină. Starea de sănătate reprezintă o stare de echilibru al energiei, condusă de Yin şi Yang de-a lungul meridianelor. Boala este consecinţa unui dezechilibru, remediul fiind obţinut prin acupunctură şi ignipunctură, în scopul redirijării energiei vitale.
În Europa, primul care a folosit ace de acupunctură chinezeşti a fost dr. L.Berlioz(tatăl lui Hector Berlioz), în sec. XIX. în 1825, Cloquetuitilizează şi el acupunctura în studiile sale.
Totuşi, înemeietorul acupuncturii europene (1927) este considerat Sauliers du Morraine(primul sinolog important), care a tradus în franceză tratatele clasice ale medicinei chineze (1000 AD).
Teoria pulsului(din tratatul de teoria pulsului, datat în jurul 1000 AD, tradus tot de Morraine). Pulsul era singura metodă de examinare a unui bolnav.
Pulsul se palpează în 18 locuri diferite, fiecare palpare fiind superficială, medie şi profundă; înainte şi după efort.
În funcţie de mai multe criterii (vârstă, sex, anotimp etc.), sunt descrise 200 tipuri diferite de puls, dintre care 26 prevestesc moartea. S-au descoperit figurine din vechea Chină cu semne de locuri unde pot apărea boli.
Chinezii sunt primii care au introdus o metodă de profilaxie a variolei (variolizarea preventivă). Recoltau dintr-o pustulă variolă umană, o uscau în timp pentru a diminua virulenţa, apoi era triturată şi suflată printr-un tub de bambus pe narina copiilor. Aceştia făceau o formă uşoară şi rămâneau imunizaţi. Prima carte despre variolă a fost scrisă tot de chinezi, în 1001 AD.
În România a fost introdusă de un medic grec, primele inoculări ştiinţifice au fost realizate la 1714 de IacobPylarino, medicul personal al lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Vaccinarea antivariolică, introdusă în 1796, se bazează pe un alt principiu şi anume imunizarea încrucişată între virusul variolei umane şi virusul vaccinei.
CIVILIZATIA GRECO – ROMNA
1. Medicina în Grecia Antică (elenă propriu-zisă)
2. Medicina elenistică (după destrămarea imperiului lui Alexandru cel Mare)
3. Medicina romană
Medicina în Grecia Antică
- este tot de tip religios, sacerdotal. Zeul vindecător: Asclepios
- momentul de apogeu îl reprezintă „secolul de aur al lui Pericle” (sec. V-IV BC)
- în Grecia a apărut primul set de observaţii medicale bazate pe observaţii şi raţionament: sistemul hipocratic
Încă din sec. VI BC, odată cu transformările sociale, au apărut noi meşteşuguri, în care sunt implicaţi oameni liberi („demos”), aceştia devin mai bogaţi, fapt ce duce la un conflict politic între aristocraţie şi demos. Cei din urmă ies victorioşi, ceea ce duce la întemeierea primelor state democratice din lume. Începe astfel şi laicizarea medicinei.
La început apare periodeutul, medicul călător, care se aşeza pentru o anumită peroadă de timp în cetate, dădea îngrijirile necesare, apoi se muta în alta şi tot aşa.
Apoi aceştia ajung să se stabilească în construcţii speciale din cadrul polisurilor. Cele mai importante şcoli laice sunt cele din Kos şi Knidos. Şcoala din Kospriveşte organismul ca o unitate structural-funcţională, în continuă legătură cu mediul extern. Boala era văzută ca o afectare generală a organismului în totalitate (organismul era considerat ca fiind alcătuit din umori lichide fundamentale).
Terapia este naturistă (Hipocrate este cel mai de seamă reprezentant al şcolii de la Kos). Există ideea de har, de talent, căci „dacă ai un har, poţi să practici medicina, dacă acesta lipseşte, totul este zadarnic”.
Şcoala din Knidosse bazează pe gândirea analitică, preferă să studieze organismul pe părţi distincte, să considere că partea solidă este esenţială, nu cea lichidă, umorală. Tratamentul este simptomatic, numărul de medicamente prescrise este mare, cu o tendinţă deci spre polipragmatism.
Hipocrate
- exponent al şcolii din Kos
- nu este demonstrat faptul că a scris toate cele 62 scrieri ale „colecţiei hipocratice”
- Platon îl menţionează în „Dialoguri” ca cel mai mare medic grec
- Soranus îi scrie biografia la 200 ani de la moarte (în care se demonstrează descendenţa directă din Asclepios - 18 generaţii; şi unde se aminteşte că atât tatăl, cât şi bunicul lui Hipocrate au fost de asemenea medici. Devenit terapeut, călătoreşte pentru a-şi însuşi meseria, apoi se întoarce în Kos. Ginerele său Polibface o sinteză a hipocratismului.)
- cele 62 lucrări sunt foarte diferite, ca subiect, întindere şi nivel de prezentare
- 5 lucrări de etică şi deontologie medicală (sistem de reguli, valori, percepte asupra relaţiei dintre medic şi societate / pacient / alţi medici). Colecţia include scrieri ale unor medici aparţinând diferitelor şcoli din Grecia Antică.
- lucrări de patologie generală (aer, apă, epidemii, „despre bolile omului” etc.)
- ! prima lucrare de patologie specială se referă la epilepsie („Boala sfântă”)
- lucrări de oftalmologie, pediatrie, obstetrică, ginecologie
- nu existau titluri şi se denumeau cu primele cuvinte
Medicina şi chirurgia formau un tot (acest lucru rezultă din lucrările de chirurgie), dar totuşi chirurgia era apanajul unor categorii de meşteşugari, neconsideraţi medici. Dintre lucrări amintim cele despre fracturi, luxaţii, articulaţii dar şi cea referitoare la litotomia pentru îndepărtarea calculilor vezicali.
Disecţiile pe cadavre erau interzise şi totuşi în ciuda slabelor cunoştinţe de anatomie, s-au scris lucrări „despre inimă”, „despre muşchi” etc.
„Aforismele”reprezintă o colecţie de fraze şi sentinţe referitoare la experienţa clinică a medicului hipocratic.
Starea de sănătate (eucrazia) era considerată starea de echilibru cantitativ şi calitativ al componentelor organismului. Erau definite 4 lichide - umorile cardinale:
bila galbenă (ficat)
bila neagră (splină)
sânge (inimă)
mucus, flegmă (creier)
Stările posibile erau de rece/cald; repectiv uscat/umed.
Menţinerea în echilibru se datora unui principiu numit „neuma”, pe care organismul îl ia prin respiraţie.
„Physis”reprezintă o forţă naturală a oricărui organism ce se opune bolii, reacţionând în mod spontan pentru a readuce organismul la funcţionarea normală, dacă ea a fost perturbată.
Observând deosebirile dintre sănătate şi boală, au fost definite tipologic 4 temperamente , în funcţie de umoarea care este predominantă:
coleric (predomină bila galbenă)
melancolic (predomină bila neagră)
sanghin (predomină sângele)
flegmatic (predomină flegma)
Starea de boală (discrazia) era definită ca un dezechilibru între umori, produs prin influenţa unor factori etiologici (sunt incriminaţi în special factorii negativi din mediul extern). ! Unui medic îi este recomandat ca atunci când se duce într-o zonă, să evalueze diferiţi parametrii meteorologici. Alţi factori consideraţi patogeni sunt obiceiurile sau poziţiile vicioase, modurile de iluminare a locuinţelor etc.
În ceea ce priveşte bolile infecto-contagioase, acestea sunt aduse de „miasme morbide”(substanţe toxice emanate din bălţi cu ape stagnante şi apoi aduse de vânturi).
Nu există nici o incriminare a factorilor supranaturali, nici chiar în cazul „bolii sfinte” (epilepsia); cauza este considerată la fel de naturală, doar că nu era încă descoperită.
Investigaţia bolnavului scoate în evidenţă extraordinarul simţ de observaţie al autorilor hipocratici.
Exist\ bolnavi, nu boli; se remarcă efortul depus pentru individualizarea fiecărui caz.
1. reconstituirea evoluţiei bolii, de la debut până la momentul prezentării
2. descrierea stării prezente după examinări succesive
3. formularea unei ipoteze despre evoluţia de viitor a bolii
- teoria „zilelor critice”
Terapeutica hipocraticăcuprindea elemente de psihoterapie, dietetică, exerciţii fizice, terapie medicamentoasă (în limite naturiste), dar cu eliminarea medicamentelor vegetale fără eficienţă
- „medicina oamenilor sănătoşi” - lucrare pentru întărirea sănătăţii (medicină de palestră)
Relativa pasivitate a medicului hipocratic îşi găseşte explicaţia în credinţa în capacitatea „physisului” de a acţiona în mod spontan pentru refacerea organismului şi de abia după aceea medicul ar trebui să intervină.
Marele câştig al medicinei hipocratice este metoda observaţiei raţionate. Până la Hipocrate, cele două direcţii pe care se mergea erau:
- metodele mitomagice
- metodele empirice, fără o analiză în prealabil.
Acestea din urmă au fost îmbunătăţite radical de Hipocrate.
Medicina elenistică
În Alexandria exista o şcoală de medicină cu noutăţi faţă de Grecia şi Orient. Pentru prima oară au fost permise oficial disecţiile pe cadavre umane (până la cucerirea romană).
Chirurgia era cea mai avansată din antichitate (pentru hemostază se foloseau ligaturile vasculare). În general era urmată linia şcolii din Knidos, cu tendinţa spre studiul anatomo-patologic.
Exponenţi: Herofil(anatomist, ginecolog, internist) şi Erasistrat(fiziolog,chirurg).
- fac diferenţa între creier şi cerebel
- studiază nervii spinali, cranieni; ochiul, retina
Herofil- elev al şcolii din Kos (doctrină pe bază umorală)
Erasistrat- doctrină solidistă,
- secţionează măduva spinării,
- a cercetat circulaţia sangvină
- descoperă ligatura vasculară, masa chirurgicală şi alte 100 de instrumente noi (apoi au fost interzise)
Medicina în Roma Antică
- dominată de medicii greci (primii medici greci au fost primiţi cu ostilitate)
- a început prin a fi religioasă (temple în cinstea lui Esculap, chiar şi în Dacia, la Apullum)
! La Piacenza s-a descoperit un ficat de bronz cu lobulaţie completă (animal)
şcoala metodicilor
Asclepiade, adept al teoriei solidiste, dezvoltate de el în asociere cu teoria atomică (Leucip & Democrit).
Există 2 stări de boală:
- porii se dilată şi atomii evoluează
- îngustarea porilor cu împiedicarea mişcării atomice
! Au introdus diferite medicamente, cu acţiune vasodilatatoare sau vasoconstrictoare.
Metodicii consideră că trebuie intervenit imediat şi nu să se aştepte forţa naturală vindecătoare (combatere a lui Hipocrate).
Celsiusa lăsat o enciclopedie vastă, despre toate cunoştinţele din acea vreme
Plinus cel Bătrânprezintă informaţii complexe despre plante medicinale
Rufus din Efes- psihiatrie
Soranus- pediatru, obstetrician
Dioscoride din Padaniaa scris un tratat de farmacologie (se referă şi la 26 plante dacice!)
Galeneste, alături de Hipocrate, cel mai mare medic din antichitate
- a învăţat la Alexandria
- un timp a fost medic de gladiatori
- devine apoi medicul împăratului
- este autorul primei anatomii complete a corpului uman, în condiţiile în care în continuare nu erau permise disecţiile umane, bazându-se mai mult pe extrapolarea datelor de la animale (disecţii, vivisecţii)
- cea mai mare greşeală a sa a fost concepţia asupra circulaţiei sângelui („dute-vino şi se amestecă în inimă”)
- tratatul său a devenit o „operă creştină”, deci nu a putut fi criticată
- a rămas „tehnica galenică” de pregătire a medicamentelor
- ! Pentru fiecare legiune exista o categorie de „sanitari militari”.
Medicina în Evul Mediu
1. Medicina bizantină
2. Medicina în califatele arabe medievale
3. Medicina în Europa medievală
4. Medicina în Renaştere
Medicina bizantină
- în Imperiul Roman de răsărit, cu capitala la Bizanţ (apoi Constantinopol)
- despre medicina bizantină s-a scris puţin
- au dezvoltat o nouă organizare medicală.
Oribazius(sec. IV BC) este autorul unei enciclopedii cu un conţinut extrem de vast, lucrare în care conspectează şi ierarhizează toată literatura medicală greco-romană de până atunci (sunt aprox. 70 volume). Oribazius consemnează şi de unde a luat fragmentele, deşi în acele timpuri nu se obişnuia acest lucru.
A doua lucrare a sa se intitulează „Synopsis” şi este un tratat medical cu scop didactic, structurat în 3 volume, o sinteză a medicinei antice, completată cu cazuri clinice şi sinteze proprii, o carte de educaţie pentru sănătate destinată călătorilor etc.
Actius din Amidaa scris un tratat de medicină în 4 volume, în care vorbeşte şi despre difterie şi unele medicamente noi din India.
Alexandru din Trales- 12 volume (în întregime original)
Pavel din Egina(sec. VII)
- a fost cel mai mare chirurg al Bizanţului
- a folosit bisturiul, metode chirurgicale noi
- lucrări despre tumorile maligne, cancerul de sân, hemoroizi
Antilos, contemporan cu Oribazius, este autorul unei lucrări de chirurgie despre tratamentul anevrismelor arteriale.
Nicolas Mepis- mare farmacolog & practician
În anul 325 la Niceea, la primul sinod, biserica creştină s-a decis să preia grija îngrijirilor medicale umane. S-au închis templele dedicate zeilor vindecători, deschizându-se instituţii de caritate creştină, pe specialităţi şi tipuri de boli.
! Primul spital la 370, în timpul lui Vasile cel Mare.
Medicina în califatele arabe
Se disting 3 perioade în evoluţia culturii şi civilizaţiei arabe medievale:
1. etapa de asimilare (mijlocul sec. VII - sfârşitul sec. IX)
- este o perioadă a traducerilor
- sunt traduse principalele opere din cultura greco-romană şi orientală
2. perioada de înflorire (sec. X-XI)
3. perioada de declin (după 1100)
În etapa de asimilare, mai ales la Bagdad, dar şi la Damasc (iniţial), apoi la Cairo; se realizează o veritabilă şcoală de traduceri în limba arabă a lui Hipocrate, Oribazius, Galen, Dioscoride.
Tradiţia bizantină a spitalului (întemeiat de Vasile cel Mare - 370) a fost preluată, cel mai celebru fiind spitalul din Bagdad. Cei mai mulţi medici erau creştini, dar numele creştine nu s-au păstrat, arabii dându-le nume noi. Medicul lui Mahomed a fost un nestorian(Nestorfost patriarh al Constantinopolului, declarat eretic şi refugiat în Iran, la Edessa. Majoritatea însoţitorilor acestuia erau medici, care apoi au întemeiat spitalele din Harada, Pur).
! Arabii au fost primii mari chimişti ai lumii, ducând la apariţia farmacistului; medicul trebuia să delege această funcţie cuiva cu o pregătire specifică, cu responsabilitate morală şi intelectuală, permiţând astfel dedicarea unui timp mai mare activităţii medicale propriu-zise.
Din perioada de înflorire, amintim personalitatea lui Razes(Al Razi), din sec. IX-X, autor de cărţi medicale, cea mai de seamă fiind enciclopedia „Contines” („continentul”).
„Cartea lui Mansur” (numele califului) este o lucrare originală, scrisă cu o atitudine conservatoare („dacă poţi, foloseşte dietă şi nu medicamente sau dacă foloseşti medicamente, alege unele simple şi nu complicate”); nu se admite decât ceea ce se poate deomonstra la patul bolnavului. Lucrarea este structurată în 10 volume, dintre care volumul VIII, cel referitor la medicină internă, este considerat o adevărată capodoperă, devenit manual şi pentru unele universităţi europene.
Ali Al Baseste autorul unui tratat enciclopedic care se referă la clasici (ierarhizaţi) şi la experienţa clinică proprie.
Cel mai important rămâne însă Avicena, din ale cărui lucrări amintim „Canonul medicinei” (ultima mare sinteză a întregului câmp al medicinei, realizată de o singură persoană; cea mai limpede şi clară dintre sintezele Evului Mediu), „Poemul medicinei” - o colec]ie de 5 cărţi, după cum urmează:
1. se referă la „problemele generale”:
anatomia, fiziologia
igiena şi organizarea activităţii medicale
etica şi deontologia
istoria medicinei
2. medicamentele simple
3. medicina internă
4. chirurgie (inclusiv bolile infecţioase eruptive)
5. medicamentele compuse
Avicena (980-1037) era tadjic (un popor nordic), a fost un mare poet, filozof, teolog; primul mare geograf şi geolog, muzician.
În ceea ce priveşte Califatul de Apus, cu capitala la Cordoba, o interpretare diferită a Coranului a permis o mai mare libertate de gândire, astfel că de multe ori au procedat contrar părerilor lui Avicena. Îi remarcăm pe Averoes, filozof şi autor al unui tratat de patologie generală şi pe Albu Cazi, contemporan cu Averoes, care a descris otitele şi parazitul ce produce râia.
Europa Occidentală
Primele elemente de medicină apar în mânăstiri. Odată cu creştinarea popoarelor germanice, ei adoptă punctul de vedere creştin al medicinei. Au existat călugări specializaţi la nivelul medicinei populare.
Prima şcoală de medicină propriu-zisă laică din Europa Occidetală este {coala medicală din Salermo(port în Italia, în apropierea mânăstirii Monte Casino - unde călugărul Benedict a întemeiat primul spital din Occident şi un ordin călugăresc pentru asistenţa bolnavilor, spre sfârşitul sec. VIII, începutul sec. IX).
- au fost primii care au acceptat şi femei (Trotulaa fost medic ginecolog)
- volumul „Regimul de la Salermo” a fost tradus şi în română („Floarea sănătăţii”). Traducerile ce se făceau la Salermo erau din arabă
Igiena precară a oraşelor a permis producerea marilor epidemii al Evului Mediu (lepră, ciumă, variolă, sifilis cu ipoteza originii americane a acestuia). Au existat însă şi aşa-numitele „epidemii psihice”, isterii colective (coreo-mania, când ieşeau şi tremurau la marginea satului până la epuizare, flagelaţii colective).
Are loc o decădere a chirurgiei, nu erau permise manevre sângerânde, pentru că medicii erau şi preoţi. Existau 2 categorii de chirurgi:
chirurgii de robă lungă (propriu-zişi), care învăţau doar anatomie şi tehnici chirurgicale
chirurgii de robă scurtă(chirurgi bărbieri), care transmiteau deprinderile din tată în fiu
Primele oraşe cu facultate de medicină au fost Montpellier(1220), apoi Padova, pentru statul Veneţian; şi Salermo(adevărata facultate de medicină).
Renaşterea(sec. XV-XVI) a readus în prim-plan valorile antichităţii. Pe plan laic se dezvoltă doctrina umanistă, care consideră că Dumnezeu l-a creat pe om liber şi omul trebuie să aibă demnitate („Despre demnitatea omului” - Pico della Mirandelo).
- reforma religioasă, marile descoperiri geografice
- progrese în: - anatomie, fiziologie;
- patologie, terapeutică
- chirurgie
Anatomia
Până atunci, disecţiile fuseseră interzise, dar odată cu apariţia facultăţilor de medicină, au început să se permită (prin bule papale) disecţii în scop didactic. Era disecat câte un singur cadavru într-un an universitar. Erau interdicţii clare referitoare la comentariile privind opera lui Galen. Disecţiile se făceau în amfiteatre (putea participa oricine), profesorul citea din Galen, iar bărbierul-chirurg tăia (el nu ştia latina, adică profu’ citea degeaba, că el tot ce ştia el tăia... :-) ).
Andreas Vesalius(Vesal) - belgian, fiu de farmacist, a studiat la Paris (universitatea era de tip Galenic), dar a terminat studiile la Padova, unde a devenit mai târziu profesor de anatomie. Este considerat întemeietorul medicinei moderne.
- a pus bazele ştiinţei disecţiei, folosind instrumente speciale
- efectua disecţii paralele, pe un număr crescut de cadavre (metodă ştiinţifică de cercetare)
- a studiat corelând structuralul cu funcţionalul
- ! este autorul primului atlas anatomic (6 planşe, la Veneţia, în 1538)
- a denumit cu câte un cuvânt anume diverse formaţiuni anatomice, în neolatină
- scrie un tratat complet de anatomie (Basel, 1543), cu formaţiunile prezetate în poziţii active. Tot la universitatea din Basel se găseşte un schelet preparat de Vesal
- după publicarea tratatului se refugiază la Madrid, unde apare ediţia a II-a (1555)
- este condamnat ca eretic la moarte prin ardere pe rug, dar pedeapsa este comutată într-o călătorie la Ierusalim (pe drum este mâncat de rechini în Marea Mediterană)
În Renaştere, şi artiştii au contribuit la dezvoltarea medicinei, unii au făcut chiar disecţii şi au realizat planşe anatomice (Leonardo da Vinci).
- acesta a realizat peste 30 disecţii umane, primele cu Marc Antonio de la Torre
- face deosebirea între structurile anatomice la diferite vârste
- aplică tehnici de injectare vasculară sau cu ceară topită în cavităţi
- realizează secţiuni la diferite incidenţe
- 30 caiete, tipărite târziu (sfârşitul sec. XIX)
Albrecht Dürera publicat o anatomie artistică, rezultat al cercetărilor la cadavru. Este autorul unor gravuri anatomice, de largă circulaţie (au ajuns şi în Transilvania, la Oradea).
Personalitatea cea mai reprezentativă a patologiei renascentiste este Girolamo Fracastoro.
- poet de limbă neolatină
- autorul teoriei sferelor homocentriceîn astronomie (contemporan cu Copernic)
- primul critic literar
- descrie foarte bine sifilisul (Sifile a fost un păstor pedepsit pentru că iubea fata pe care o iubea şi zeul; vindecat apoi prin remediul propus de Fracastoro, care descrie astfel în versuri tratamentul)
- a delimitat foarte bine din punct de vedere clinic şi epidemiologic ciuma şi variola
- lansează ideea că bolile infecto-contagioase nu sunt aduse de miasmele morbide, ci de „seminţe ale bolii” („Despre contagiune & bolile contagioase” - 1546)
- ! De abia în 1878, Pasteur şi Koch demonstrează că bacteriile sunt factorul cauzal al diferitelor boli
Se remarcă o creştere a tratamentelor odată cu marile descoperiri geografice (India, America cartoful a schimbat alimentaţia).
Medicamentele chimice îţi fac apariţia. Teoria iatrochimicăeste o variantă modernă a umoralismului hipocratic, starea de sănătate se consideră că este păstrată prin menţinerea stării chimice normale a organismului.
Paracelsius
- consideră că medicina trebuie să se înveţe din practică, nu din cărţi
- a făcut şi chirurgie, chiar dacă din punct de vedere religios îi era interzis
- precursor în balneologie şi patologie profesională
Chirurgia în Renaştere
Toate facultăţile de medicină erau religioase. Oficial se cerea ca operaţia chirurgicală să fie indicată de medic iar chirurgul s-o execute la indicaţiile şi sub controlul medicului.
Ambroise Panéa fost cel mai mare chirurg din acel timp.
- a urmat cursurile colegiului de chirurgie de la Paris (chirurg de robă lungă)
- numeroase operaţii în armata franceză
- numeroase invenţii în chirurgie (instrumente noi)
- redescoperă ligatura vasculară
- propune pansamentul simplu în tratamentul plăgilor (iniţial tratamentul era de cauterizare cu ulei de soc fierbinte)
- autor al unei cărţi de chirurgie (1545)
- întemeietorul balisticii în medicina legală
Pierre Franco, contemporan cu Ambroise Pané, este autorul a 2 tratate de chirurgie (din care pasaje întregi au fost preluate şi de Pané).
Referitor la circulaţia sangvină, s-au parcurs următorii paşi de-a lungul timpului:
I. Egiptenii (papirusurile Ebnerşi în special Schmidt) au fost destul de aproape de descoperirea circulaţiei
II. Herofil, Erasistratîn Alexandria (vezi curs)
III. Galencredea că în inimă sângele arterial se amestecă cu cel venos prin porii interventriculari
IV. Miguel Servet(nu a fost medic propriu-zis) a descoperit mica circulaţie, a fost ars pe rug împreună cu cărţile sale „Despre reinstaurarea creştinismului” (au scăpat doar 3 exemplare)
V. Primul care a pus sub semnul întrebării teoria lui Galen a fost Vesal, care în ediţia a 2-a (1555) arată că nu există nici un orificiu interventricular
VI. Colomboconsideră o posibilă expicaţie drumul sângelui prin plămân
VII. Andreas Cesalpinoafirmă existenţa a 2 circulaţii (mare şi mică)
VIII. William Harvey, a studiat la Padova (1600-1602), apoi a devenit mare profesor la Oxford; exilat mai târziu pe o moşie a fratelui său şi izgonit din oraş. Concepţia sa este de a se lucra în termeni cantitativi, matematizează lucrurile şi propune metode fizice de studiu a curgerii lichidelor prin tuburi elastice.
Istoria medicinei moderne
Din punct de vedere medical, sec. XVII este un secol englez, doar Franţa mai remarcându-se în acest domeniu prin cele 2 facultăţi importante (Paris şi Montpellier), dar care se menţin pe poziţii Galeniste şi se opun marilor descoperiri din domeniul medicinei.
Principalele doctrine medicale sunt iatrochimia(Paracelsius), care se dezvoltă în Ţările de Jos şi Germania; şi iatromecanica, introdusă de Harvey şi care devine doctrină dominantă în Anglia şi Italia.
Saltul calitativ este făcut prin introducerea metodelor noi de calcul, a metodelor inductive de cercetare (Fr. Bacon) precum şi a celor instrumentale, experimentale. Descoperirile recente ale fizicii (! fraţii Bernoulli au fost medici), studiile pe modele in vitroau ajutat mult medicina să progreseze.
Principala descoperire a sec. XVII este circulaţia sângelui(carte tipărită la Frankfurt pe Main în 1628 - „Despre mişcarea inimii”).
Deşi fusese descoperit, microscopul nu a fost utilizat de Harveyîn studiile sale, fiind preferată o lupă foarte puternică.
- Harvey este autor şi al unei cărţi de embriologie
- nu a văzut capilarele
- nu a descris o circulaţie limfatică (! contemporan cu el, un italian, Gasparazeliusa publicat o lucrare în 1626 despre circulaţia limfatică)
în 1661 Marcelo Malpighiobservă prima celulă animală la microscop (hematia)
Jean Pequetdescoperă canalul toracic, cisterna Pequet precum şi racordarea circulaţiei limfatice la circulaţia generală (1646)
danezul Stenondescrie corect parotida şi canalul excretor
englezul Whartondescrie glanda submandibulară
în Bavaria, Wirsungdescoperă canalul principal pancreatic
În ceea ce priveşte clinica medicală, se revine la medicina de observaţie ra]ională, de tip hipocratic (Teoria Sineham- englez autor al numeroase descrieri clinice şi anatomo-clinice mergând pe firul observaţiei la patul bolnavului).
- a descoperit coreea acută Sineham
- denumirea unei forme de opiu imaginată de el a rămas până astăzi
- nu a aderat la iatrochimie sau iatromecanică
Pe linia iatromecaniciis-au remarcat Glisson(capsula fibroasă a ficatului, rahitismul), Willis(poligonul arterial cerebral).
ITALIA
Santorio(prima jumătate a sec. XVII)
- a stat timp de aproape 40 ani mult timp pe o balanţă, efectuând măsurători ale propriului corp, descoperind astfel perspiraţia pulmonară
- impune metode matematice în cercetare
- a inventat metode paraclinice de măsurare (puls, temperatură)
un profesor de la Pisa, medic şi matematician, scrie un tratat de biomecanică („Despre mi[carea animalelor”), în care aplică legile fizicii la deplasarea omului şi animalelor (în a 2-a jumătate a sec. XVII)
Adepţi ai iatrochimiei: Sylvius, de Graaf(foliculul ovarian).
OLANDA
Antoni van Levercuc(portar la primăria din Leida, remarcat întâmplător de către de Graaf)
- compune un microscop din câteva lentile
- utilizarea microscopului se extinde, Malpighifiind coniderat întemeietorul histologiei normale şi patologice, vegetale şi animale.
În sec. XVIII, preocuparea pentru ştiinţă devine dominantă pentru numeroşi medici, majoritatea bazaţi pe o finanţare proprie.
Dacă sec. XVII a rămas cunoscut drept „secolul circulaţiei”, sec. XVIII este cel „al luminii”,„al raţiunii”. Medicii recurg la mai puţine metode paraclinice (în afară de termometru, celelalte aparate - pulsilogiu, microscop - nu dau imagini constante).
Se acumulează observaţiile la patul bolnavului, care nu mai sunt explicate prin iatrochimie şi iatromecanică. E nevoie de doctrine noi, pentru o explicaţie ştiinţifică a acestora. Apare un mare număr de supoziţii, unice în istoria medicală, cunoscute sub denumirea de „sistematica sec. XVIII”, care încearcă să oblige faptele să se subsumeze, să se supună unor idei preconcepute.
1. Teoria dinamismului organic(Fr.Hoffman, în Halle)
- elementul definitoriu pentru sănătatea organismului este tonusulmuscular
- bolile sunt abateri de la tonusul optim al musculaturii netede & scheletice şi se împart în boli hipertone şi boli hipotone sau atone
- au apărut medicamente, substanţe ce pot corecta abaterile tonusului, în special al musculaturii netede
- licoarea Hoffman (amestec de alcool+eter) reglează echilibrul tonic
- cercetări în domeniul balneologiei (influenţa apelor minerale asupra organismului)
2. Teoria nervistă a şcolii engleze(în continuarea teoriei iatromecanicii, formulată de Coolerşi Brown- fizician, descoperitorul mişcării browniene)
- elementul esenţial: excitabilitatea neuromusculară
- bolile sunt semne ale modificării pragului de excitabilitate
- important este în special corolarulterapeutic
3. Teoria materialist-mecanicistă, potrivit căreia creierul secretă gândire
4. Teoria vitalistă(Montpellier), se baza pe doctrina animistă, formulată de J. Stahl, tot din Halle.
- există spiritul vital („anima”)
- semnele bolii sunt rezultate ale faptului că anima face eforturi pentru a readuce organismul la starea normală şi nu trebuie combătute, indiferent de intensitatea lor.
5. Teoria homeopatiei(Hanemann)
- simptomele nu trebuie contracarate
- utilizarea medicamentelor cu acelaşi efect ca şi cele ce au ca expresie simptomele, în cantitate cât mai mică (ex.: chinina produce o creştere a temperaturii la omul normal)
- medicamentele trebuie folosite în sensul în care acţionează şi boala şi nu contrar
- doze infinitezimale, se ajunge ca până nici măcar o moleculă să nu aibă şansa de a exista în soluţie
- principiul antrenării, al dinamismului; prin agitarea îndelungată a soluţiei homeopate, pătrunde în soluţie un spirit vindecătordin neant
- ! Cercetări recente au arătat că apa păstrează amprenta substanţelor ce au fost dizolvate în ea, chiar când nu mai există nici o moleculă activă în soluţie
- începe să se dezvolte medicina anatomo-clinică, principiile medicinei bazate pe anatomia patologică, pe leziuni specifice. Morgagniscrie în 1761 un tratat „despre sediul şi cauzele bolilor studiate prin metode anatomice” (transformări morfologice la nivel macroscopic, de organ).
Nu există încă metode clinice ca percuţia, auscultaţia; ci doar inspecţie, palpare. Tot în 1761, la Viena, apare o carte a lui Leopold Auenburgerdespre percuţie. Lucrarea a fost apoi tradusă la Paris de medicul lui Napoleon (Jean Corvisard). Auscultaţia este introdusă mai târziu, de către inventatorul stetoscopului, Lienequedrept metodă de investigare a tuturor bolnavilor („Tratat asupra auscultaţiei mediate” - Paris, 1819).
Prin descoperirea ţesuturilorde către Xavier Bichat, tabloul lezional este mult modificat. Înainte de el, bolile erau descrise de la vertex în jos, apoi, odată cu descoperirea leziunii specifice fiecărei boli, această ordine a fost schimbată.
Progrese s-au realizat şi în ceea ce priveşte etiologia bolilor infecto-contagioase. Cercetările efectuate pe cadavre au arătat leziunea specifică a febrei tifoide, studiată până atunci împreună cu celelalte varietăţi de febre abdominale. Bretenondeosebeşte difteriade celelalte boli obstructive ale căilor respiratorii superioare prin prezenţa falsei membrane.
Este răsturnat raportul cauzal al etiologiei bolilor de către Pasteur, care a demonstrat că nu este adevărată teoria generaţiei spontanee(conform căreia prezenţa germenilor ar fi secundară bolii, deci efectul şi nu cauza acesteia). Pouchet(un biolog francez) a susţinut că întotdeauna în substanţele organice în descompunere apar în mod spontan germeni. Pasteur l-a contrazis, ducând vasul de experienţă la o altitudine mare în Pirinei, unde nu au mai apărut germeni.
Carl Zeiss, un mecanic german din Jena, a perfecţionat microscopul, permiţând identificarea bacteriilor cauzatoare.
Postulatele lui Koch
1. în produsele patologice din cadrul aceleiaşi boli se găsesc aceiaşi germeni
2. realizarea de culturi pe medii de cultură
3. cu germenii astfel obţinuţi trebuie să se producă în mod constant la animal aceeaşi boală, cu aceleaşi leziuni şi manifestări
- până la 1878 nu s-a reuşit (apoi au demonstrat Pasteur & Koch
În sec. XIX, în domeniul chirurgiei, este descoperită anestezia prin inhalaţieşi se cristalizează elemente ale principiilor asepsieişi antisepsiei. Înainte de descoperire anesteziei:
1. 30 martie 1842, în statul american Georgia, K.Longefectuează o operaţie unui prieten, după o inhalaţie de vapori de eter, iar pacientul nu a simţit durerea
2. 1844 - stomatologul Horace Wellsfoloseşte gaz ilariant (protoxid de azot), dar demonstraţia este nereuşită (Boston) şi se sinucide
3. Mortonasistă, dar consideră drept cea mai eficientă metodă cea care foloseşte eterul sulfuric, procedeu rapid adoptat şi în Europa. Prima operaţie reuşită folosind eterul sulfuric a avut loc la 16 octombrie 1846
4. Simpsondescoperă cloroformul în ianuarie 1847
