Semnelor si simptome a modificărilor organismului în timpul
sarcinii
MODIFICĂRI
ADAPTATIVE ALE ORGANISMULUI MATERN ÎN SARCINĂ, NAŞTERE ŞI LEHUZIE
Sarcina poate fi considerată ca
o stare fiziologică dezvoltată pe baza integrării unor procese
care au drept rezultat dezvoltarea şi naşterea unui copil sănătos.
Mecanismele homeostatice materne
funcţionează la cote noi adaptându-se necesităţilor dezvoltării
produsului de concepţie. Modificări adaptative se înregistrează
şi în timpul naşterii şi lehuziei. Adaptarea organismului matern
se realizează prin modificări generale (sistemele
cardio-circulator, respirator, urinar, digestiv, endocrin, metabolic)
şi locale (uter, ovare, trompe, glandă mamară).
Fiziologia
cardio-circulatorie în sarcină, naştere şi lehuzie
În ansamblul modificărilor
morfofuncţionale adaptative, funcţia circulatorie este cel mai
intens solicitată. Modificările circulatorii din sarcina normală
apar ca răspuns antici pativ al necesităţilor creşterii fetale şi
ca adaptare la procesele metabolice şi nutriţionale ale produsului
de concepţie.
Volumul sangvin creşte pe baza
creşterii volumelor plasmatic şi eritrocitar. Este una din tre
modificările majore.
Volumul plasmatic creşte din
săptămâna a 6-a până în săptămânile 34-36 când atinge un
maxim; rămâne în platou până la termen. Creşterea medie este de
45%. După naştere scade rapid cu 600-800 ml. La 6-8 săptămâni
revine la valorile din afara sarcinii. În mecanismul hipervolemiei
au fost incriminaţi mai mulţi factori:
- hormonii steroizi caracteristici sarcinii
- scăderea tonusului vascular periferic
- efectul postural (în trimestrul III)
- factori individuali.
Volumul eritrocitar creşte mai
lent şi mai puţin (circa 30%) şi se realizează prin creşterea
producţiei de eritropoietină. Eritropoietina este o glicoproteină
produsă de rinichi şi care are drept acţiune stimularea producerii
eritrocitelor prin creşterea şi diferenţierea celulelor
precursoare. Este un factor major de creştere eritropoietică. În
serul matern creşte începând cu săptămâna a 8 -a, atingând un
maxim la 20 săptămâni şi o scădere în ultimele săptămâni.
- necesităţi metabolice
- protecţia fătului faţă de eventualitatea scăderii întoarceri venoase şi diminuarea debitului cardiac cauzate de compresia vaselor exercitată de uter
- mecanism compensator faţă de pierderea sangvină de livrare.
Modificări
sangvine:
- globulele roşii scad (creşterea volumului eritrocitar este mai lentă)
- hemoglobina scade (10 g% la 20 săptămâni; 11 g% sau mai puţin în trimestrul III, traduc anemia)
- hematocritul scade
- globulele albe cresc (trimestrul I 9000/mm3, trimestrul II 11.000/mm3, trimestrul III 10.000/mm3)
- eritropoieza este crescută
- apa totală este crescută
- c% ionilor de Ca, Cu, Zn, Mg, Cr este scăzută
- proteinele scăzute, lipidele crescute
- glucidele scad, glicozuria este relativ frecventă
Modificări
ale hemostazei:
- hemostaza primară: numărul plachetelor scade discret; adezivitatea este nemodificată;
- hemostaza secundară (coagularea): fibrinogen crescut, prin creşterea sintezei, factorii VII, VIII, X crescuţi, activitatea fibrinolitică scăzută;
- creşterea unor factori de coagulare şi diminuarea activităţii fibrinolitice instaurează o stare de hipercoagulabilitate nesemnificativă în condiţii normale; după delivrare, fibrinogenul şi plasminogenul scad iar activitatea fibrinolitică creşte.
Modificări
cardiace anatomice:
- cordul se orizontalizează şi se produce o rotaţie anterioară în axul transversal (datorită ascensionării cupolelor difragmatice).
- miocardul se hipertrofiază, volumul cardiac creşte.
Modificări
cardiace funcţionale:
Debitul cardiac (DC) este
produsul dintre volumul sistolic şi frecvenţa cardiacă.
Creşterea DC este una semnificativă. Debutul creşterii se
face în săptămâna a 10-a, atinge un maxim în intervalul 20-24
săptămâni, după care se menţine. Valorile creşterii, co
mparativ cu cele din afara sarcinii, sunt de 30-50% (mai mari în
sarcina multiplă). În explicaţia acestei modificări sunt
implicaţi steroizii ovarieni şi placentari. Iniţial, creşterea se
realizează prin amplificarea volumului sistolic, ulterior prin frecv
enţa cardiacă.
Un fenomen hemodinamic important
şi unic îl constituie fluctuaţiile DC legate de modificările de
poziţie. Uterul gravid (de la un anumit volum) în decubit dorsal
exercită o compresiune asupra venei cave inferioare care, atunci
când sistemul de drenaj colateral este precar, antrenează o
diminuare a întoarcerii venoase la cord şi o scădere a TA până
la stadii sincopale (sindrom de hipotensiune de decubit). Frecvenţa
sa este variabilă (0,5 până la 11%). Se corectează prin trecere
în decubit late ral. Compresiunea vasculară exercitată de uter
poate interesa şi aorta cu ramurile sale.
Presiunea sistolică scade
cu 5-10 mmHg, cea diastolică cu 9-15 mmHg. Scăderile se
instalează în trimestrul I, sunt evidente la jumătatea
evoluţiei sarcinii, TA revenin d la valori normale înainte de
termen. Se consideră că scăderea TA, în sarcina normală, ar fi
explicată de circulaţia utero -placentară, teritoriu de rezistenţă
scăzută.
Rezistenţa vasculară
periferică (RVP) scade. Această scădere este maximă
în intervalul 14-24 săptămâni, apoi se
înregistrează o creştere lentă fără a atinge valorile medii din
afara gestaţiei. Scăderea RVP ar fi explicată prin diminuarea
capacităţii de răspuns la stimuli presori fiziologici. Este
favorizată relaxarea venoasă şi creşterea capacităţii vasculare
cu retenţie lichidiană.
Fluxurile sangvine regionale.
DC, crescut în sarcină, este distribuit preferenţial
teritoriilor suprasolicitate funcţional:
- fluxul utero-placentar are un rol primordial pentru dezvoltarea zigotului. Diminuarea rezistenţei vasculare uterine duce la creşterea fluxului sangvin la acest nivel din primele etape ale evoluţiei sarcinii. Debitul uterin creşte de la 50 ml/min în săptămâna a 10 -a la 500 ml/min la termen. Fracţiunea placentară a fluxului utero-placentar asigură schimburile materno-fetale în spaţiul intervilozitar şi nutriţia ţesutului placentar. Modificările sistemice descrise anterior (volum sangvin, DC, RVP), la care se adaugă factorii locali (flux arterial, drenaj venos, contractilitate uterină) constituie factorii materni ai controlului hemodinamic în spaţiul intervilos .
- hemodinamica renală prezintă unele dintre cele mai importante modificări din fiziologia sarcinii.
Fluxul sangvin renal şi
filtrarea glomerulară cresc favorizând creşterea aportului de 0 2
şi amplificarea unor procese active. Accentuarea filtrării
glomerulare participă la explicarea glicozuriei, aminoaciduriei şi
creşterii excreţiei de vitamine .
- circulaţia la nivelul extremităţilor se amplifică, la fel cea de la nivelul pielii şi glandei mamare. Consumul tisular de 02 creşte progresiv şi înregistrează un maxim de 20 -30% în apropierea
termenului. Această creştere
poate fi atribuită necesităţilor metabolice crescute, materne şi
fetale, creşterii travaliului cardiac, hiperventilaţiei.
Simptome
şi semne cardio-circulatorii în sarcina normală
- reducerea toleranţei la efort, fatigabilitatea şi dispneea
- pulsul poate prezenta creşteri urmate de scăderi diastolice
- zgomotele cardiace:
o zgomotul
I creşte în intensitate
- zgomotul II tinde să prezinte clivare expiratorie (după săpt. a 30-a)
- incidenţa suflurilor sistolice este crescută datorită hiperkineticii circulatorii şi creşterii DC
- modificări ale EKG cu privire la ritm, axă electrică, configuraţie QRS, repolarizare
- modificări ecocardiografice: creşterea dimensiunilor VS şi AS, creşterea volumului de ejecţie a VS, creşterea vitezei de scurtare circumferenţială a fibrelor.
Hemodinamica
în timpul naşterii şi lehuziei
În cursul naşterii pe căi
naturale, durerea, stresul emoţional, contractilitatea uterină
determină creşteri ale DC (în timpul contracţiei uterine creşte
cu 30%), TA şi pulsului.
În timpul cezarienei, pin
apariţia bruscă în circulaţie a circa 600 ml sânge din peretele
uterin şi prin diminuarea presiunii în urma golirii uterului pot
apărea decompensări la cazurile cu cardiopatii. Aceste modificări
sunt influenţate de tipul de analgezic sau anestezi c utilizate.
În lehuzie, echilibrul
hemodinamic este influenţat de pierderea de sânge legată de
decolarea şi expulzia placentei. DC rămâne crescut zile şi chiar
săptămâni după naştere, probabil prin drenajul sângelui uterin
în circulaţia sistemică şi prin diminuarea compresiunii pe vena
cavă.
Modificări
anatomice ale aparatului respirator:
- ascensionarea diafragmului (cel mai important muşchi respi rator)
- baza toracelui se lărgeşte, tonusul şi activitatea muşchilor abdominali scad, respiraţia devine predominant toracică
- mucoasa respiratorie este congestionată, apar edemul și secreţiile excesive
Modificări
funcţionale ale aparatului respirator:
- volumul curent creşte, cel rezidual scade
- capacitatea vitală este apreciată variabil (creşte, scade sau nu se modifică)
- frecvenţa respiratorie creşte moderat
- debitul ventilator creşte, ventilaţia alveolară creşte
- se instalează o alcaloză respiratorie, prin diminuarea PCO2, compensată de acidoza metabolică rezultată din creşterea excreţiei renale a bicarbonaţilor
- cresc: frecvenţa respiratorie, ventilaţia/minut, ventilaţia alveolară (fracţiunea aerului ajunsă în zona de schimb), volumul curent (aerul vehiculat într-un ciclu respirator normal)
- hiperventilaţia, manifestă în special în timpul contracţiilor, produce scăderea PCO 2 (hipocapnie maternă), alcaloză respiratorie maternă şi acidoză fetală
- transportul O2 la făt scade cu aproximativ 25%; administrarea O2 în timpul naşterii este o practică curentă
Modificări
anatomice ale funcției renale:
- rinichii au o probabilă creştere în volum
- căile urinare: dilatare pielocaliceală şi ureterală şi diminuarea peristalticii (cauze: compresiune ureterală la nivelul strâmtorii superioare, prin uter sau artera iliacă dreaptă, relaxare musculară, efect progesteronic)
Efectele acestor modificări
se materializează în creşterea frecvenţei infecţiilor
urinare şi
bacteriuriilor
asimptomatice datorită stazei şi refluxului vezic o-ureteral.
Modificări
funcţionale ale sistemului excretor:
Debitul plasmatic renal şi
filtrarea glomerulară cresc cu 25-40%, respectiv 15-70%. Rezultă o
scădere a creatininemiei şi a ureei sangvine. Funcţiile tubulare
sunt mai puţin modificate. Pot fi observate eliminări urinare de
glucoză, acizi aminaţi, acid uric. Bilanţul sodat e ste pozitiv.
Creşterea filtrării glomerulare impune o reabsorbţie tubulară
crescută pentru Na. Creşterea Na este în relaţie de cauzalitate
cu creşterea volumului hidric.
Aparatul
Digestiv
În
sarcina normală pot fi observate următoarele modificări:
- apetitul poate fi crescut; preferinţele alimentare modificate
- hiperestezie dentară; creşterea frecvenţei apariţiei cariilor
- sialoree, în special diurnă, însoţită sau nu, de greţuri şi vărsături în cadrul a ceea ce numim „tulburări neuro-vegetative"
- edem gingival ce poate favoriza apariţia gingivitelor
- pirozis-ul poate apărea după trimestrul II, legat de un reflux gastro -esofagian
- motilitatea şi tonusul gastric diminuă; alături de fondul psihologic, aceste modificări ar putea explica greţurile
- secreţia gastrică este diminuată (aciditate şi pepsină); secreţia de mucus creşte (este cunoscută ameliorarea ulcerelor în sarcină)
- tranzitul intestinal este încetinit, constipaţie
- ficatul:
- activitatea enzimatică nu se modifică
- perturbările funcţionale sunt minime
- vezica biliară este hipotonă şi evacuarea lentă
Sarcina este o stare în care
necesităţile energetice şi în elemente nutritive cresc. În
aceste condiţii se pune problema creşterii ingestiei sau creşterii
absorbţiei. Încetinirea tranzitului intestinal poate favoriza
creşterea absorbţiei. Este posibilă şi intervenţia unor
modificări a tipurilor de transport la nivelul mucoasei intestinale.
Regimul alimentar al gravidei nu
trebuie să difere mult de cel din afara sarcinii:
- proteinele sunt importante şi pot fi suplimentate (1,5 g/Kg corp)
- glucide 350 până la 400 g/zi
- elemente minerale mai importante: Ca, Fe, P
- necesarul vitaminic creşte (produse proaspete, crudităţi)
- raţia calorică 2.500 - 3.000 cal/zi
- în ultimul trimestru vor fi evitate: condimentele, alimentele conservate, mezelurile, vânatul, alcoolul, tutunul.
Hipotalamus. Hipofiză.
Hipofiza creşte în volum şi greutate, vascularizaţia se
intensifică, celulele acidofile prolactinice proliferează,
celulele bazofile suportă modificări discrete.
Titrurile
FSH şi LH sunt scăzute. Răspunsul la stimulul FSH şi LH -RH este
practic nul. Foliculii ovarieni degenerează precoce. Peak-ul
ovulator de LH şi FSH poate surveni, dacă femeia nu alăptează, la
circa 6 săptămâni de la naştere.
Secreţiile
de ACTH şi MSH cresc, cele de TSH nu se modifică.
Oxitocina
(OXT) creşte progresiv în cursul sarcinii. Este un hormon
nonapeptid sintetizat în hipotalamus (nucleii supraoptic şi
paraventricular), depozitat şi eliberat în circulaţia sangvină în
neurohipofiză. În circulaţie de află legat de neurofizină,
proteină specifică transportoare aflată sub efecte estrogenice.
OXT
este cel mai puternic agent uterotonic endogen. Participarea
sa la declanşarea travaliului constituie unul
din factorii esenţiali ai acestui proces. Eliberarea hormonului se
produce discontinuu, pulsa til. Concentraţiile sale plasmatice nu
cresc în preajma travaliului şi nici cele ale oxitocinazei, enzim ă
ce degradează OXT. Ceea ce se modifică se referă la receptorii
uterini ai OXT care cresc semnificativ.
În
mecanismul parturiţiei, OXT stimulează contractilitatea miometrială
prin activarea receptorilor locali şi prin susţinerea producerii
prostaglandinelor. În ultimă instanţă, OXT acţionează prin
creşterea Ca2+ intracelular.
Tiroida. În
timpul sarcinii funcţionalitatea tiroidei şi morfologia sa vor
suferi importante modificări. Mai importante sunt
următoarele:
- sarcina induce creşteri în concentraţiile circulante ale proteinei transportoare a tiroxinei ca răspuns al nivelurilor estrogenice mari
- placenta produce factori stimulatori tiroidieni; tiroida se află sub un control dublu (tireotropina şi HCG – gonadotropina corionică umană)
- sarcina se însoţeşte de o scădere a furnizării iodului tiroidei materne; aceasta se explică prin
creşterea clearance-ului renal
şi prin eliberări către unitatea feto-placentară în ultima parte
a evoluţiei sarcinii; rezultă o relativă deficienţă în iod.
Glanda
tiroidă îşi măreşte volumul, sintetizează şi secretă activ:
T4 (tiroxina), care creşte evident în intervalul 6-9 săptămâni;
T3 (triiodotironina) are creşteri mai pronunţate după săptămâna
a 18 -a. Hormonii tiroidieni T3 şi T4 au un pasaj
transplacentar redus sau nul. Funcţia tiroidei fetale pare a fi
independentă de status-ul tiroidian matern.
Suprarenala
(SR). În sarcina normală, se produc modificări
morfologice reduse. Importante sunt modificările secreţiei
unor hormoni corticali:
- în prima parte a sarcinii, ACTH scade, apoi creşte treptat
- cortizolul circulant creşte considerabil
- înainte de 15 săptămâni, SR maternă secretă cantităţi mari de aldosteron; dezoxicorticosteronul
creşte, de asemenea; creşterea
mineralocorticoizilor este importantă în creşterea volumului
plasmatic caracteristic sarcinii.
Volumul
glandelor creşte progresiv. Metabolismul catecolaminelor nu se
modifică.
Metabolismele
Apa
şi electroliţii. Excesul ponderal din sarcina normală
(în medie 12,5 Kg) rezultă din sumarea următoarelor
elemente: greutăţile fătului, placentei, uterului şi glandei
mamare, retenţia apei extravasculare. Retenţia apei se manifestă
în special în ultimele 10 săptămâni (7-8 litri, apă
extracelulară). Până la un anumit punct, edemul nu are o
semnificaţie patologică. Retenţia hidroelectrolitică este normală
deşi, în anumite condiţii, poate fi asociată unor manifestări
patologice.
Glucide.
Homeostazia glucozei suferă modificări considerabile.
Sarcina este o stare potenţial
diabetogenă. Diabetul zaharat poate fi agravat de sarcină iar
diabetul clinic poate apărea în unele cazuri numai în timpul
sarcinii.
Sarcina
normală se caracterizează prin uşoară hipoglicemie a jeune,
hiperglicemie postprandială şi hiperinsulinemie. La gravidele
sănătoase, concentraţiile a jeune ale glucozei plasmatice
pot scădea, probabil, datorită creşterii nivelurilor plasmatice de
insulină.
Sarcina este, de asemenea,
caracterizată prin rezistenţă periferică la insulină, mecanism
incomplet elucidat. Apar creşteri ale lipolizei şi ale eliberării
de acizi graşi liberi. Creşterea concentraţiilor circulante ale
acestor acizi poate contribui la creşterea rezistenţei tisulare la
insulină.
Insulinorezistenţa declanşează
o hiperplazie a insulelor β din pancreasul matern şi o
hipersecreţie insulinică observată în special în trimestrul III.
În cazul unor deficienţe infraclinice anterioare, produ-cerea
insulinei va fi insuficientă.
S-a pus problema rolului acestei
rezistenţe la insulină. Explicaţia este legată de furnizarea
glucozei, cel mai important substrat energetic, sectorului fetal. La
termen, transferul placentar este de cea 30 g/zi. Glucoza fetală
este de origine maternă, cantităţile producţiei endogene fiind
neglijabile.
Transportul glucozei este
complicat de metabolismul său pla centar (placenta este un mare
consumator de glucoză maternă).
Se consideră că sarcina
reprezintă una din cele mai severe stări fiziologice inductoare de
insulino - rezistenţă. Către sfârşitul gestaţiei activitatea
insulinei este redusă cu 50 -70% faţă de normalul din afara
sarcinii.
În placenta umană există
activitate de tip insulinază. Totuşi, este puţin probabil ca
această accelerare a degradării insulinei să contribuie apreciabil
la starea diabetogenă indusă de sarcină pentru că rata degradării
insulinei marcate in vivo nu pare să difere la gravidă
comparativ cu starea din afara sarcinii.
Lipide. Metabolismul
lipidic se caracterizează prin hiperlipemie (lipoproteine,
trigliceride, colesterol, fosfolipide) şi prin stocarea
grăsimilor subcutan.
LDL cresc şi ating un vârf al
creşterii către săptămâna a 36 -a.
HDL ating un maxim în săptămâna
a 25-a, scad până în săptămâna a 32-a şi rămân la un nivel
constant până la termen. Aceste modificări sunt consecinţe ale
modificărilor metabolismului hepatic.
Stocarea grăsimilor se poate
produce în trimestrul II. Ulterior, necesităţile nutriţion ale
fetale cresc intens iar stocarea diminuă.
Proteine
- proteinele plasmatice totale scad (în special albuminele, cu efecte asupra presiunii osmotice, care prin scădere, influenţează metabolismul apei)
- α şi β globulinele cresc iar IgG scade
- există o retenţie azotată, fenomen legat de procesele de sinteză caracteristice sarcinii
- balanţa azotată pozitivă creşte progresiv spre trimestrul III, când necesarul fetal este maxim.
La termen, fătul şi placenta
cântăresc circa 4 kg şi conţin în jur de 500 g proteine sau
aproximativ 1/2 din creşterea proteică totală indusă de sarcină.
Restul de 500 g este distribuit la uter (proteine contractile),
glande mamare, sânge matern (Hb şi proteine plasmatice).
O cantitate normală de proteine
în nutriţia gravidei constituie cheia furnizării sectorului fetal
în perspectiva creşterii şi dezvoltării normale. Se recomandă ca
majoritatea proteinelor să fie adusă din surse animale.