CRIZELE DE ADAPTARE
Schimbarea locului de viaţă al unei persoane vârstnice poate provoca decompensarea unei afecţiuni organice, pînă atunci silenţioasă.
J. P. Emerian
Scăderea capacităţilor de adaptare a vârstnicilor se face puternic simţită, îndeosebi legată de schimbarea mediului, înţelegînd prin aceasta mediul locuibil, mediul de viaţă. Cu cit vîrsta este mai înaintată, cu atît stresul mutării este mai puternic şi consecinţele acestuia mai dezastruoase. Este ca şi cum bătrînul, cu cit înaintează în vîrstă, se leagă mai strîns de mediul său de locuit, asemenea unui bătrîn copac care-şi îm-plîntă în pămîntul pe care a crescut rădăcinile sale puternice. Orice încercare de smulgere a bătrînului, ca şi a copacului, le tulbură profund viaţa, iar încercarea de transplantare în alt loc, de cele mai multe ori eşuează.
Aceasta trădează o fragilitate marcată a persoanei vîrstnice, care ţine de epuizarea rezervelor sale de adaptare.
De altfel, există gerontologi care definesc întregul proces al îmbă-trînirii ca o tulburare, o pierdere progresivă a adaptării (Verzar).
Dacă agresiunile mediului extern (de tipul infecţiilor diverse, al toxicelor) nu se schimbă notabil sau se schimbă într-un cadru general care afectează toate vîrstele, factorii de mediu de natură psihosocială intervin în perioada vîrstei înaintate cu o mai mare frecvenţă, bruscheţe şt intensitate (schimbarea raporturilor cu societatea, retragerea din activitatea profesională, schimbarea raporturilor cu familia, pierderea unor roluri, plecarea copiilor, pierderea partenerului conjugal, instituţionali -zarea) şi se petrec în condiţiile în care echilibrul psihic şi biologic devin instabile, rezistenţa organismului şi capacitatea de adaptare se reduc. Or, dimpotrivă, rezistenţa şi capacităţile adaptative ar trebui să crească pentru a face faţă solicitărilor impuse de schimbările psihosociale menţionate; pentru toate acestea, ni se pare logic ca un capitol tratînd despre crizele de adaptare să-şi găsească loc în orice carte de geriatrie. Este o caracteristică a bătrînului, cu implicaţii importante în geromorbiditattf şi chiar în geromortalitate.
Stresul schimbării reşedinţei evidenţiază rolul pe care-1 are locuinţa, în echilibrul biologic al bătrînului. Pe măsura înaintării în vîrstă, a a stringerli mobilităţii, locuinţa devine principalul loc de desfăşurări ău vieţii vîrstnicului, singurul său univers. Tot ce este legat de mediul ; locuibil, cadrul intim, obiectele, amintirile, membrii familiei, îi oferă un sentiment de siguranţă, de linişte; tot ce se află în afara acestui mediu 51 nelinişteşte, îi strecoară îndoieli şi teamă.
Viaţa vîrstnicului este însă, în multe cazuri, şi mai ales în mediile urbane, expusă unor stresuri inevitabile determinate de schimbări eie reşedinţă: mutări în alt cartier, schimbări de locuinţă legat de restrîn-gerea condiţiilor de locuit, ca urmare a plecării copiilor, preluarea în locuinţa copiilor şi în unele cazuri, o mutare mai dramatică, într-o instituţie de ocrotire.
O parte a vîrstnicilor supuşi schimbărilor de domiciliu, care au resurse adaptative, sau care, avînd un tonus optimist consideră mutarea ca o reînnoire în viaţa lor şi-şi fac planuri legate de aceasta, suportă fără modificări acest eveniment psihosocial. O altă categorie, chiar dacă iniţial au trăit plecarea din vechea reşedinţă ca pe o catastrofă, reuşesc sâ se adapteze noilor condiţii de locuit, totul reintrînd în normal după stresul mutării. în sfîrşit, există o categorie de vîrstnici care nu au recursele necesare pentru depăşirea acestui stres, care nu se pot adapla noilor schimbări şi care declanşează cu prilejul mutării o suită de ţulburări psihice şi, ulterior sau concomitent, somatice, induse de stresul mutării, prin mecanisme psihosomatice, care alterează profund nu numai echilibrul psihic al vârstnicului stresat, dar şi sănătatea fizică a acestuia. Procesul regresiv se accelerează, se instalează o depresie gravă, care poate duce la suicid sau, în afara unei cauze aparente, are loc o evoluţie pro-gresiv-agravantă, încheiată în interval de cîteva luni cu deces.
Tulburările determinate de schimbarea de domiciliu au fost descrise sub diverse denumiri; „nevroze de desrădăcinare" (terminologie care acoperă numai o parte a acestor tulburări), „criză de adaptare", „criză con-fuzională de internare", „sindrom de inadaptare" (termen mai sugestiv, mai cuprinzător), „criză de spitalizare", „hospitalism" (care se referă numai la tulburările legate de internarea într-o instituţie spitalicească şi, mai ales, de ocrotiri sociale). Observaţii privind acest aspect, reunite într-un studiu, au fost comunicate de noi, în urmă cu 15 ani.
Tulburările cele mai importante şi cele mai bine studiate sî
nt declanşate de internarea vârstnicului în spital şi, mat ales, într-o unitate de internare pe termen lung (cămin-spital). Diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este adesea recepţionată net de vîrstnicul care urmează să se interneze. Avînd posibilitatea de a urmări acest aspect într-o unitate care include în structura ei două compartimente distincte, numai formal, privind durata de internare în spital (internare în regim de „cronici" de maximum 3 luni) şi cămin-spital (asistenţă pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea pînă la sfîrşitul vieţii), am făcut unele observaţii care ni se par interesante. Astfel, am găsit la unii vîrstnici o preferinţă netă şi o acceptare pentru compartimentul „spital" şi o respingere a priori (înaintea cunoaşterii condiţiilor concrete de asistenţă) a căminului-spital. Această atitudine era cu atît mai surprinzătoare (în aparenţă), cu cît li se explica faptul că, în condiţiile unităţii noastre, confortul şi îngrijirile în cămin-spital erau superioare celor din spital (număr mai mic de persoane în camere, mai multe infirmiere şi mai formate în direcţia îngrijirii vîrstnicului, servicii sociale şi socio-culturale mai bine puse la punct ctc.). Ideea de internare în cămin-spital era respinsă uneori, cu o vigoare de care n-ai fi crezut că este capabil vîrstnicul fragil pe care-1 aveai de multe ori în faţă. Explicaţia ţinea de faptul că el identifica internarea în căminul-spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de locuinţa şi familia sa, cu un abandon, cu o adevărată condamnare la moarte. în multe cazuri, protestul său lua forma ameninţării cu sinuciderea, pe care în unele cazuri nefericite, care nu au putut fi evitate, o şi săvîrşea. Am notat, în medie, 1—2 sinucideri anual la circa 200 de internări, sinucideri determinate de internarea în cămin-spital. Din cazurile reţinute în observaţiile noastre semnalăm pe acela al. unei femei de 78 de ani căreia copiii i-au întocmit dosar de internare în cămin-spital, fără ştirea ei. La puţin timp după internare, după ce copiii se despart de dînsa, în momentul cînd aceştia părăseau instituţia, bătrîna se sinucide, prin defenestrare de la etajul IV al clădirii.
nt declanşate de internarea vârstnicului în spital şi, mat ales, într-o unitate de internare pe termen lung (cămin-spital). Diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este adesea recepţionată net de vîrstnicul care urmează să se interneze. Avînd posibilitatea de a urmări acest aspect într-o unitate care include în structura ei două compartimente distincte, numai formal, privind durata de internare în spital (internare în regim de „cronici" de maximum 3 luni) şi cămin-spital (asistenţă pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea pînă la sfîrşitul vieţii), am făcut unele observaţii care ni se par interesante. Astfel, am găsit la unii vîrstnici o preferinţă netă şi o acceptare pentru compartimentul „spital" şi o respingere a priori (înaintea cunoaşterii condiţiilor concrete de asistenţă) a căminului-spital. Această atitudine era cu atît mai surprinzătoare (în aparenţă), cu cît li se explica faptul că, în condiţiile unităţii noastre, confortul şi îngrijirile în cămin-spital erau superioare celor din spital (număr mai mic de persoane în camere, mai multe infirmiere şi mai formate în direcţia îngrijirii vîrstnicului, servicii sociale şi socio-culturale mai bine puse la punct ctc.). Ideea de internare în cămin-spital era respinsă uneori, cu o vigoare de care n-ai fi crezut că este capabil vîrstnicul fragil pe care-1 aveai de multe ori în faţă. Explicaţia ţinea de faptul că el identifica internarea în căminul-spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de locuinţa şi familia sa, cu un abandon, cu o adevărată condamnare la moarte. în multe cazuri, protestul său lua forma ameninţării cu sinuciderea, pe care în unele cazuri nefericite, care nu au putut fi evitate, o şi săvîrşea. Am notat, în medie, 1—2 sinucideri anual la circa 200 de internări, sinucideri determinate de internarea în cămin-spital. Din cazurile reţinute în observaţiile noastre semnalăm pe acela al. unei femei de 78 de ani căreia copiii i-au întocmit dosar de internare în cămin-spital, fără ştirea ei. La puţin timp după internare, după ce copiii se despart de dînsa, în momentul cînd aceştia părăseau instituţia, bătrîna se sinucide, prin defenestrare de la etajul IV al clădirii.
Factorului vîrstă înaintată i se asociază şi geromorbiditatea specifică, ceea ce fragilizează pe toate planurile organismul subiectului vîrst-nic, făcîndu-1 vulnerabil nu numai la agresiunile considerate clasic ca patogene (germeni microbieni, virali, toxice), împotriva cărora, adesea, mai dispune de mijloace de apărare, naturale-imunitare eto, sau medicamentoase (antibiotice), ci şi la jactorii patogeni psihosociali, din păcate ignoraţi sau marginalizaţi în practica medicală, împotriva cărora arsenalul mijloacelor de luptă este adesea mai sărac. Am spus „în practica medicală", cu referire la practica clasică tradiţională, pentru că medicina modernă integrează biologicului (ca fiind inseparabil) psihosocialul şi cu atît mai mult medicina vîrstnicului.
„Tulburările de internare" pot debuta încă înainte, în perioada care o precede la vîrstnicii aflaţi la domiciliu. Ei devin anxioşi, agitaţi, depresivi în momentul cînd iau cunoştinţă de perspectiva internării într-o instituţie de ocrotire pe termen lung.
Odată realizată internarea, în unele cazuri se poate asista la ceea ce s-a numit „criza (decompensarea) conjuzională de internare", situaţie clinică complexă, spectaculară, dramatică, care din fericire este reversibilă în cele mai multe cazuri.
Astfel, bătrînul pînă atunci liniştit, cooperant integral sau parţial, fără tulburări psihice sau cu tulburări minime, „de vîrstă", declanşează în general, la eîteva ore (2 — 4 ore) de la internare sau imediat ce este instalat în salon (cel mai adesea vesperal şi nocturn), o stare de agitaţii» psihomotorie cu elemente confuzionale, delirante, halucinatorii greu de stăpînit. Familia este surprinsă, personalul (cel neavizat) etichetează tulburările în cadrul demenţei şi forţează transferul la psihiatrie.
În realitate, criza confuzionaiă este declanşată prin mecanisme insuficient cunoscute, de actul internării sau numai de schimbarea de mediu ambiant, mai ales la cei cu un grad de tulburări psihice preexistent; ea este pasageră, remisibilă şi poate avea o durată de la eîteva ore la c i-teva zile (4 — 6) timp în care se face adaptarea la noul mediu, în caic bolnavul se obişnuieşte cu noua ambianţă căreia i se integrează. Conduita medicului, a personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie să fie următoarea: pregătirea, avertizarea tuturor celor din jur (personalul de îngrijire, pacienţi, membri ai familiei) asupra eventualităţii unei asemenea crize şi în special asupra aspectului pasager, reversibil. Se va construi în jurul bolnavului o atmosferă apropiată, de înţelegere, blîndeţe şi calm; membrii familiei sau aparţinătorii care l-au adus la internare vor rămîne mai mult în preajma vîrstnicului transplantat; i se vor lăsa obiectele la care ţine şi eventual îmbrăcămintea personală (cel puţin în primele zile), totul în scopul unei adaptări şi integrări progresive. I se va explica cu răbdare rostul internării, necesitatea unui control al sănătăţii, al instituirii unei terapii; îi vor fi prezentaţi colegii de salon. Nu va fi introdus de la început în saloane cu bolnavi gravi, agonici, agitaţi, revendicativi, îi vor fi administrate doze mici de tranchilizante, hipnotice. Instituirea tuturor acestor măsuri poate preveni instalarea crizei sau îi poate atenua manifestările.
Odată criza trecută pacientul poate să intre într-un proces lent de adaptare şi integrare, situaţia cea mai fericită, sau poate să manifeste semne de neadaptare care pot persista, potrivit experienţei noastre timp de 2 pînă la 8 săptămîni, după care se poate instala o adaptare satisfacătoare, adică fără nici un fel de suferinţe care ar putea fi atribuite ne-"adaptării la stresul internării.
În alte situaţii, după remiterea crizei confuzionale sau în cazuri în care nu a avut loc această criză, se instalează progresiv o deteriorare psihică şi somatică, de multe ori pregnant somatică, care duce bolnavul, cu toate eforturile terapeutice, la exitus în interval de 1—2 sau maximum 3 luni. Considerăm că exitusul şi evoluţia care 1-a precedat pot fi puse în relaţie cu stresul internării numai în acest interval.
În aceste cazuri singura terapie care poate să ducă eventual la o redresare este întoarcerea bătrînului neadaptabil în mediul familial şi asigurarea îngrijirilor la domiciliu. Acest lucru, în practică se întîmplă însă rar, aşa că, între cauzele de deces ale bătrînului se poate nota şi schimbarea reşedinţei sau internarea, realitate care nu este formal recunoscută.
Dar internarea poate precipita nu numai crize confuzionale, ci şi accidente grave somatice, care pot surveni în legătură imediată cu momentul internării. Expunem cazul semnificativ al unui bolnav în vîrstă de 62 de ani, fost inginer, sechelar după accident dublu cerebro-vascular şi coronarian, internat de fiica sa; bolnavul a făcut o reacţie de spitalizare tipică imediat după internare, constînd dintr-o accentuată şi continua stare de agitaţie psihică, tendinţă de a părăsi spitalul şi care a culminat cu declanşarea unei crize cardiace (infarct de miocard confirmat necrop-tic), în urma unei discuţii violente cu fiica sa, la cîteva minute după pjecarea acesteia. în sfîrşit, un alt caz, al unui bărbat de 80 de ani, jurist, pensionar, care se afla de mai mult timp internat în secţia de cronici a spitalului şi de unde urma să fie trecut în compartimentul că-min-spital; acest bolnav evita transferul, insistînd pentru prelungirea internării în spital, care la un moment dat n-a mai putut fi prelungită. Imediat după trecerea în cămin-spital bolnavul sucombă în urma unei crize coronariene, infarct miocardic anterior.
Observaţiile noastre au arătat eă numai 3 5% din bolnavii internaţi în cămin-spital recepţionau momentul internării fără modificări notabile în starea sănătăţii, în evoluţia afecţiunilor de care sufereau; din aceşti bolnavi, majoritatea aveau o poziţie favorabilă faţă de internare, în care îşi puneau speranţe privind tratamentele la care vor fi supuşi. Pentru restul de 65»/0 momentul internării constituia un factor negativ, stresant, nedorit, care le confirma temerile anterioare privind abandonarea de către familie, incurabilitatea, sfîrşitul existenţei. Dar nu proporţia tulburărilor ni se pare semnificativă, fiindcă aceasta poate fi variabilă cu factori ca vîrsta şi starea sănătăţii, felul în care se face internarea, condiţiile de spitalizare, situaţia familială a subiecţilor, pregătirea lor (intelectualii cei cu o situaţie socială şi materială anterioare mai bune, se adaptează mai greu, declanşînd tulburări de internare), ci existenţa reală a sindromului, gravitatea posibilă a evoluţiei acestuia şi, mai ales, posibilităţile de prevenire şi combatere prin măsuri psihosociale şi medicale corespunzătoare.
Gama tulburărilor ce pot fi întîlnite şi atribuite sindromului de in-adaptare este variată atît ca expresie simptomatologică, cit şi ca evoluţie şi gravitate.
Tulburările, cum am arătat, pot fi imediate, coincizînd cu data internării şi desfăşurîndu-se în orele sau în zilele următoare acesteia sau, debutînd la internare, ele se instalează într-o perioadă de pînă la 1 — 3 luni. Simptomatologia poate să apară pentru prima oară, sau să ia forma agravării bruşte şi aparent nejustificate a unor simptome anterioare.
• în linii mari, simptomele pot fi grupate în: simptome psihice, care sînt dominante, constante, precoce în toate cazurile de inadaptare; această simptomatologie poate rămîne în prim-plan sau se poate asocia cu suferinţe viscerale. în evantaiul larg al simptomatologiei psihice pot fi întîlnite: anxietate, insomnie, depresie, agitaţie psihomotorie, accentuare relativ bruscă a senzaţiilor de fatigabilitate, insomnie rebelă la rae-clicaţia care înainte era eficace, idei de culpabilitate, de prejudiciu, de insecuritate, de îngrijorare exagerată faţă de cei de acasă, idei ipohon-driace, nozofobie, acuze cenestopate, negativism, preocupări fobice privind funcţionarea organelor interne (teama de oprire a inimii, de oprire a circulaţiei, teama de ocluzie intestinală, teama de a nu putea urina), cancero fobie.
Anxietatea pare mai frecventă la femei, pe cînd manifestările obse-NÎv-fobice sînt mai frecvente la bărbaţi.
Unele simptome, pe care bolnavii le au deja anterior internării, se accentuează brusc ca intensitate şi frecvenţă după internare, situaţie re¬cunoscută de membrii familiei, care apreciază că „situaţia nu era chiar aşa", că „bolnavul este mult schimbat în rău" deşi se află, paradoxal, in condiţii mai bune de supraveghere şi îngrijire medicală.
• Un alt grup de simptome îl constituie modificările de nutriţie. Bolnavul scade în greutate, „se topeşte" văzînd cu ochii, devine palid, adinamic, nu mai părăseşte patul; eventualele leziuni trofice preexistente (ulcere cronice de gambă, escare de decubit în special) se agravează, se extind; se instalează sau se accentuează întîrzierea tranzitului intestinal; tn Cele mai multe cazuri în cauză este diminuarea apetitului pînă la ano¬rexie, negativism alimentar, în altele hipoanabolismul care se instalează ir» ciuda păstrării apetitului.
• Tulburările în sfera cardiovasculară constituie o altă latură im¬portantă a patologiei de inadaptare. în general, acestea apar cu bruscheţe In vîrstnici cunoscuţi ca suferind de boli cardiovasculare (coronarieni, Mp-rtensivi) sau la subiecţii care nu ştiau că suferă de cardiopatii, deşi In realitate erau purtători ai unor asemenea boli. Stresul internării de-tn mină apariţia sau accentuarea, ca frecvenţă şi intensitate, a unor simp-tome cum sînt: palpitaţiile, durerile precordiale, ameţelile, cefaleea şi tulburările de vedere sînt efect al ascensiunilor tensiunii arteriale.
In legătură cu acest stres, am arătat posibilitatea instalării unui infarct miocardic la coronarieni.
• în sfîrşit, alte modificări care pot fi întîlnite sînt cele din sfera ttfCulaţiei vasculare cerebrale, la bolnavii cu ateroscleroză cerebrală şi insuficienţă circulatoare consecutivă, modificări care pot să evolueze de la crize ischemice tranzitorii, care devin mai frecvente, pînă la accidente vasculare cerebrale. Am putut nota la unii subiecţi instalarea de crize vertiginoase ca urmare a ischemiei cerebrale cu tendinţă la cădere, aproape subintrante, care au debutat imediat după internare şi a căror relaţie cu acest factor stresant nu a putut fi negată.
Cercetarea şi individualizarea cauzelor complexului simptomatic de inadaptare poate releva următoarele;
— criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii unei afecţiuni cronice, îndelungată şi rebelă la tratament, trataţi în repetate rînduri în spitale de specialitate, care şi-au pierdut speranţa de vindecare;
— este mai frecventă, la bolnavii cu nivel social şi cultural mai ridicat, intelectuali în general, care s-au bucurat de condiţii materiale mai bune, cu familie; din punct de vedere al tipului de sistem nervos sînt persoane cu o anume structură emoţională şi afectivă, cu răspunsuri reactive ample, iritabili, hipersensibili, agitaţi;
— o cauză importantă o constituie intenţia familiei, adesea justificată din punctul ei de vedere (probleme de spaţiu de locuit, de convieţuire a generaţii diferite, de imposibilitate de acordare de îngrijiri, boli grave, infirmitate eto), intenţie neînsuşită de bolnav sau cu care se declară parţial de acord, condiţionat, din motive diverse, dar îndeosebi datorită diminuării discernămîntului, simţului critic pe de o parte, pe de alta datorită lipsei de tact a familiei. Familia nu pregăteşte adesea psihic acest moment important pentru bolnav; tulburările de adaptare au fost constatate şi la bolnavi la care nu s-a putut evidenţia o opoziţie faţă de internare (cel puţin declarată);
— informare neglijentă a bolnavului privind spitalizarea într-o unitate care în mod greşit este uneori denumită „azil", ceea ce pune sub semnul îndoielii calitatea îngrijirilor şi, îndeosebi, posibilităţile terapeutice; chiar denumirea de „cămin-spital" ar trebui luată în discuţie pentru acelaşi motiv; calitatea de a acorda asistenţă complexă medical-so-cială nu este necesar să fie neapărat sugerată prin denumire;
— cauze care ţin de poziţia (localurile, dotarea, încadrarea) unităţilor medical-sociale (spitale de cronici, cămine-spital), în cea mai mare parte nesatisfăcătoare, comparativ cu spitalele obişnuite;
— o altă cauză ar fi faptul că, în perioada care precede internarea, se neglijează adesea tratamentul bolnavului şi îndeosebi sedarea acestuia;
— preluarea bolnavului de către personalul spitalului nu este corespunzătoare; este primit cu indiferenţă, este examinat tîrziu, este dus alături de bolnavi în stare gravă, de muribunzi; nu se face psihoterapie, nu este sedat de la început, spre a-i diminua suprafaţa de contact cu multitudinea factorilor noului său mediu ambiant;
— lipsa de asistenţă socială, cerinţă din ce în ce mai justificată pentru întreaga reţea a sănătăţii publice, dar din păcate aflată încă la o cotă necorespunzătoare (B. Elhis remarcă faptul că în prezent nevoia de asistenţă este considerabil legată de existenţa unor cereri mai mult medical-sociale deeît propriu-zis medicale);
— lipsa de dotare corespunzătoare a unităţilor de spitalizare îndelungată, în ceea ce priveşte dotaţiile social-culturale, care să ofere bolnavilor perspectiva continuării preocupărilor potrivite nivelului lor de cultură, personalităţii lor.
Prevenirea. Necesităţile crescînde de spitalizare a bătrînilor bolnavi cronici în unităţi de profil, amploarea tulburărilor de spitalizare, gravi¬tatea unora din acestea, care influenţează direct morbiditatea şi mortali¬tatea, afectînd eforturile de ordin social şi medical pentru stimularea longevităţii, impun considerarea unor măsuri de prevenire şi combatere a sindromului de spitalizare (în mod particular, cu alură deosebită în cazul bătrînilor bolnavi cronici ce urmează să beneficieze de spitalizare pe termen lung). Considerăm că sînt importante:
• pregătirea momentului internării bolnavului să fie făcută din timp, în familie, cu tot tactul psihologic necesar, un aport important ur-mînd să-1 aibă asistenta socială de teritoriu, care de altfel întocmeşte dosarul de internare, face ancheta socială, precum şi cadrele medicale alo circumscripţiei teritoriale, care fac o recomandare medicală pentru internare;
• vizitarea la domiciliu a bolnavilor care au deja dosarele repartizate unei unităţi, de către personalul acesteia care, pe lîngă anunţul pentru internare, urmează să explice scopul şi utilitatea internării, in-suflînd încredere şi optimism, combătînd anxietatea bolnavului;
• administrarea de tranchilizante într-o doză ceva mai ridicată în perioada care precede internarea şi în cea imediat următoare internării;
• organizarea primirii cu atenţie a bolnavilor de către medic şi personalul auxiliar, examinarea din prima zi, prelevarea de probe pentru analize; psihoterapie susţinută;
• repartizarea în rezerve a bolnavilor, în raport cu nivelul lor de pregătire social-culturală şi cu gravitatea afecţiunilor;
• solicitarea membrilor familiei de a vizita cu o frecvenţă mai maro bolnavul (nu numai în zilele de vizită reglementate) în perioada adaptării bolnavului;
• dotarea corespunzătoare a unităţii cu mijloace de ocupare a timpului liber (date fiind internările pe termen lung); presă, bibliotecă, radio, televizor, condiţii pentru terapie ocupaţională etc, ceea ce contribuie la mai bună integrare a bolnavului în noul său mediu, la senzaţia de menţinere a legăturilor cu lumea din afară, combaterea sentimentelor de izolare.
• Preluarea în evidenţă specială a bolnavilor noi internaţi, cel puţin în primele două săptămîni, în scopul depistării precoce a celor mai mici semne de inadaptare; în acest scop, este bine ca la internare să se consemneze cu precizie în foaia de observaţie toate datele caracteristice stării bolnavului (comportament, stare somatică etc.) spre a putea fi surprinse cu mai mare uşurinţă eventualele modificări bruşte, semnificative pentru neadaptare.
În concluzie, complexul simtomatic de inadaptare este un sindrom clinic întâlnit frecvent la bătrânii bolnavi cronici care sunt internaţi în unităţi de spitalizare pe termen lung (spitale de cronici, cămine-spital) care se manifestă polimorf, eu o simptomatologie predominant psihică, dar cu răsunet somatic, cu deosebire în sfera cardiovasculară, în cea vasculară cerebrală şi în starea de nutriţie. în unele cazuri complexul de inadaptare este accentuat de o gravitate particulară, adîncirea progresivă a unor tulburări în teritorii vitale şi lipsa de răspuns terapeutic, care duc la exitus. Cauzele mai importante ale acestor tulburări par să fie în ordine: • intervenţia bruscă a unui factor stresant, internarea pe termen lung, care aduce cu sine bătrînului bolnav cu potenţialul adap-tativ diminuat: despărţirea de mediul familial (al doilea mare moment traumatizant, primul fiind despărţirea de activitatea profesională), ideea incurabilităţii, confirmarea ideilor sale de prejudiciu; • lipsa preocupărilor de pregătire psihologică a acestei schimbări esenţiale în cursul vieţii bătrînului, din partea familiei şi a cadrelor medicale şi de asistenţă socială; • situaţia necorespunzătoare a instituţiilor de spitalizare îndelungată (localuri, dotare etc), ca să numim cauzele cele mai importante.
Soluţiile prelungirii vieţii trebuie să considere în mai mare măsură, alături de terapia medicamentoasă, cercetarea factorilor psihosociali, cu deosebire a posibilităţilor de neutralizare şi ameliorare a efectelor acestora. Din aceştia „factorul spitalizare pe termen lung", poate fi neutralizat, atenuat, în beneficiul indiscutabil al bolnavilor.
