Endocrinologie , C1 ANATOMIA GLANDELOR ENDOCRINE

CURS 1
ENDOCRINOLOGIE




Glandele cu secreţie internă sunt formate din epitelii secretorii, ale căror celule produc substanţe active, numite hormoni, pe care îi eliberează direct în sânge.
Hormonii sunt subsţante chimice specifice, care acţionează la distanţă de locul sintezei şi produc efecte caracteristice. Se consideră glande endocrine următoarele organe: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza şi, temporar, placenta.
Există şi alte organe care, în afara funcţiilor principale, au şi celule cu rol endocrin: antrul piloric secretă gastrina, duodenul secretă 5-6 hormoni cu rol în reglarea activităţii secretorii şi motorii a aparatului digestiv, rinichiul secretă şi eritropoietina etc.
În plus unii neuroni hipotalamici şi ai altor organe nervoase, au şi activitate secretorie, proces numit neurosecreţie, care reprezintă tot o funcţie endocrină. Astfel, sistemul endocrin este conceput ca un sistem anatomo-functional complex, controlat de sistemul nervos, având rolul de a regla şi coordona pe cale umorală activitatea diferitelor organe pe care le integrează în ansamblul funcţiilor organismului.
Principalul rol al glandelor endocrine constă în reglarea metabolismului celular.
Hormonii sunt mesageri chimici de ordinul I. Ei sunt eliberaţi în sânge şi sunt transportaţi spre toate celulele corpului. Aici, unii hormoni (în special cei proteici ) interacţionează cu receptorii biochimici din membranele celulare. În urma acestei interacţiuni, rezultă mesageri chimici de ordinul al doilea (de exemplu, adenozin monofosfatul ciclic-AMPC), care provoacă modificări metabolice şi funcţionale celulare. Alţi hormoni (cei sterolici) pătrund în citoplasma celulei şi în nucleu, unde interacţionează cu materialul genetic, stimulând biosinteza proteinelor şi a enzimelor.

          HIPOFIZA






Localizată la baza encefalului, înapoia chiasmei optice, pe şaua turcească a osului sfenoid,hipofiza (glanda pituitară) are formă rotunjită şi diametrul de 1,3 cm. Cântăreşte 500 mg. Este alcătuită din trei lobi: anterior, mijlociu (intermediar) şi posterior. Lobul anterior şi cel intermediar constituie adenohipofiza, iar lobul posterior neurohipofiza.

Lobul anterior este partea cea mai dezvoltată a glandei, constituind 75% din masa hipofizei, în timp ce lobul intermediar reprezintă numai 2%, fiind redus la o simplă epitelială, aderentă de lobul posterior.
Între hipofiză şi hipotalamus sunt relaţii anatomice şi funcţionale. Anatomic, hipofiza este legată de aceasta prin tija pituitară. Între eminenţa mediană a hipotalamusului şi adenohipofiză, există o legătură vasculară reprezentată de sistemul port-hipotalamo-hipofizar. Între hipotalamusul anterior şi neurohipofiză există tractul nervos hipotalamo-hipofizar, format din axonii nucleilor supraoptici şi paraventriculari. Prin aceste legături vasculare şi nervoase, şi prin produşii de neurosecreţie, hipotalamusul controlează şi reglează secreţia hipofizei, iar prin intermediul acesteia, coordonează activitatea întregului sistem endocrin.
Controlul hipotalamic se realizează prin intermediul unor hormoni produşi în neuronii acestui organ, prin procesul de neurosecreţie. Hipotalamusul este, în acelas timp, şi glandă endocrină şi centru nervos de reglare al functiilor vegetative.
Hipotalamusul secretă hormoni de inhibare a adenohipofizei şi hormonii care se depun în neurohipofiză.

a.LOBUL ANTERIOR (Adenohipofiza)

Este situată în partea anterioară, dar se întinde şi posterior, înconjurând aproape complet neurohipofiza.
Hormonii adenohipofizei sunt glandulotropi, având ca organe ţintă alte glande endocrine (ACTH, TSH, FSH, LH) şi non-glandulotropi (STH, prolactina).
Hormonul somatotrop (STH), denumit şi hormon de creştere, stimulează, împreună cu insulina, hormonii tiroidieni şi gonadici, creşterea organismului. STH stimulează condrogeneza la nivelul cartilajelor de creştere metafizare (diafizoepifizare), determinând creşterea în lungime a oaselor. Majoritatea efectelor STH se exercită indirect, prin acţiunea unui sistem de factori de crestere numiţi somatomedine. După pubertate, STH produce îngrosarea oaselor lungi şi dezvoltarea oaselor late. Stimulează creşterea muşchilor şi a vişcerelor, cu excepţia creierului.
STH determină o retenţie de compuşi ai Ca, Na, K, P şi N.

Reglarea secretiei de STH. Un rol important îl are hipotalamusul, prin neurosecreţia hormonilor de eliberare RH (releasing hormon) sau de inhibare IH (inhibiting hormon).
  1. Feedback negativ: creşterea secreţiei STH inhibă celulele somatotrope adenohipofizare şi structurile hipotalamice secretoare de hormoni peptidici reglatori: STH-RH (somatoliberina) şi stimulează celulele secretoare de STH-IH (somatostatina). Vârful fiziologic al ritmului nictemeral al STH se situează noaptea, în primele ore de somn profund.
  2. Factori metabolici:
  3. stimulatori: hipoglicemia, creşterea concentraţiei unor aminoacizi circulanţi, inaniţia.
  4. inhibitori: creşterea cantităţii de acizi graşi liberi circulanţi.
    1. STH este un hormon activat de stress.
    2. Secreţia STH este influenţată de interacţiuni cu mediatori şi hormoni: noradrenalina stimulează, iar cortizolul inhibă secreţia STH.

Prolactinanumit şi hormonul mamotrop, stimulează, la femeie, secreţia lactată a glandei mamare, sensibilizată de estrogeni şi progesteron. Prolactina este un inhibitor al activităţii gonadotrope, fiind capabilă se prevină ovulaţia.
Secreţia de prolactină în afara sarcinii este stimulată de efortul fizic, stress-ul psihic şi chirurgical, hipoglicemie, somn; în timpul sarcinii, secreţia prolactinei creşte gradat, atingând un vârf la naştere şi revenind la nivelul de control după aproximativ 8 zile. Suptul determină creşterea temporară a secreţiei de prolactină.

Hormonul adenocorticotrop. (ACTH-corticotropina) stimulează activitatea secretorie a glandei corticosuprarenale, crescând concentraţia sangvină a glucocorticoizilor şi hormonilor sexosteroizi. Asupra secreţiei de mineralocorticoizi, efectele ACTH sunt mai reduse. În afara acţiunii indirecte, ACTH stimulează direct melanogeneza în celulele pigmentare (melanocite) producând închiderea culorii pielii.
Secreţia de ACTH este controlată de hipotalamus prin CRH, hormon de eliberare a corticotropinei şi de glucocorticoizi prin feedback negativ.

Hormonul tireotrop (tireostimulina-TSH) stimulează sinteza şi secreţia de hormoni tiroidieni. Hipersecreţia de TSH poate duce la hipertiroidism (de exemplu boala Basedow), iar hiposecreţia duce la insuficienţa tiroidiană. Secreţia de TSH este reglată de hipotalamus şi de nivelul tiroxinei sangvine. Hipotalamusul secretă un hormon de eliberare a TSH (TRH).

Hormonii gonadotropi (gonadostimulinele) controlează funcţia gonoadelor.
Hormonul foliculostimulant (FSH), la bărbat, stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi şi spermatogeneza, iar la femeie, determină creşterea şi maturitatea foliculului de Graaf şi secreţia de estrogeni.
Hormonul luteinizat (LH) acţionează la bărbat, prin stimularea secreţiei de androgeni de către celulele interstiţiare testiculare Leydig. La femeie, determină ovulaţia şi apariţia corpului galben, a cărui secreţie de progesteron o stimulează. Hipotalamusul stimulează secreţia de LH şi FSH printr-un hormon de eliberare a gonadotropinei (LHRH).
Reglarea secreţiei de hormoni adenohipofizari se face printr-un mecanism de autoreglare de tip feedback negativ. Hormonii RH sau IH secretaţi de hipotalamus ajung, pe calea sistemului port hipotalamo-hipofizar, la adenohipofiză. Pentru fiecare tip de hormon adenohipofizar, hipotalamusul secretă câte un factor specific de eliberare sau de inhibare. Cantitatea de RH eliberată de hipotalamus este în funcţie de concentraţia sangvină a hormonilor hipofizari sau ai glandelor periferice pe care hipofiza le stimulează.
-
b. LOBUL INTERMEDIAR

Reprezintă 2% din masa hipofizei. Anatomic, face parte din adenohipofiză. El secretă un hormon de stimulare a pigmentogenezei numit hormon melanocitostimulant (MSH), care are acelaşi precursor ca şi ACTH-ul. Hipotalamusul secretă un hormon de inhibare a secreţiei de MSH.

c. LOBUL POSTERIOR (neurohipofiza)

Hormonii eliberaţi în circulaţie de către neurohipofiza sunt vasopresina (sau hormonul antidiuretic ADH) şi oxitocina. EI sunt secretaţi în hipotalamusul anterior, iar punerea lor în circulaţie se face sub influenţa hipotalamusului prin tija pituitară.
Vasopresinadenumită şi hormonul antidiuretic (ADH), are ca acţiune principală creşterea absorbţiei facultative a apei la nivelul tubilor distali şi colectori ai nefronului. În afară de reducerea secreţiilor tuturor glandelor exocrine şi, prin aceasta, contribuie la menţinerea volumului lichidelor organismului în doze mari, ADH produce vasoconstricţie.
Hiposecreţia acestui hormon determină pierderi mari de apă, în special prin urină, a cărei cantitate poate ajunge până la 20 l în 24 de ore. Boala, diabetul insipid, survine în leziuni ale hipotalamusului sau ale neurohipofizei.
Reglarea secreţiei de ADH se face de către hipotalamus care primeşte impulsuri de la osmoreceptori (receptori sensibili la variaţiile presiunii osmotice a lichidelor corpului). Creşterea presiunii osmotice sau scăderea volumului sangvin stimulează secreţia de vasopresină. Variaţiile inverse ale acestor parametrii inhibă eliberarea vasopresinei.

Oxitocina (ocitocina) stimulează contracţia musculaturii netede a uterului gravid, mai ales în preajma travaliului, şi expulsia laptelui din glanda mamară, datorată contracţiei celulelor mioepiteliale care înconjoară alveolele.
Reglarea secreţiei de oxitocină o face hipotalamusul, care primeşte stimuli de la organele genitale interne sau de la receptorii din tegumenele glandei mamare. În lipsa secreţiei de oxitocină, naşterea se poate duce dificil, iar alăptarea este imposibilă.

GLANDELE SUPRARENALE

Sunt glande pereche, situate la polul superior al rinichiului. Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală (periferică) şi una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional.
CORTICOSUPRARENALA (CSR)

Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lichidă. Ei se sintetizează din colesterol. Rolul lor este vital. Îndepărtarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni, ei sunt împărţiţi în trei grupe:

  1. Mineralocorticoizii – cu reprezentatntul principal aldosteronul, joacă rol în metabolismul sărurilor minerale, determinând reabsorbţia Na+ în schimbul K+ sau H+ pe care îi exercită la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali sau colectori. Se produce potasiurie şi acidurie. Reabsorbţia sodiului este însoţită de reabsorbţia clorului. Reabsorbţia apei este consecinţa gradientului osmotic creat de transportul NaCl. Aldosteronul, prin acţiunea sa de reţinere a Na+ în organism, are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sangvin, precum şi în echilibrul acido-bazic.
Celulele-ţintă asemănătoare se află şi în glandele sudoripare, salivare şi colice.
Reglarea secreţiei de mineralocorticoizi se face prin mai multe mecanisme. Scăderea Na+ sau creşterea K+ din sânge, scăderea presiunii osmotice şi scăderea volumului sangvin stimulează secreţia de aldosteron, în timp ce creşterea acestora o inhibă. Un rol important îl are renina secretată de rinichi. Sub influenţa ei are loc transformarea anglotensinogenului în angiotensină, care stimulează secreţia de aldosteron. ACTH-ul stimulează şi el 20% din secreţia de aldosteron.

  1. Glucocorticoizii – sunt reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol). Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. O mică fracţiune liberă a cortizolului exercită efecte metabolice specifice.

Efectele specifice asupra unor organe şi ţesuturi:

Organe sau ţesuturi Rol
Sistemul osos
Catabolism: sinteza matricei
Organice şi absorbţia intestinală a calciului
Organe hematopoietice şi sistemul imun
Numărul de eozinofile şi bazofile circulante
Numărul de neutrofile, plachete, hematii
Stabilitatea membranelor lizozomale
Numărul de limfocite circulante (limfopenie)
Funcţiile superioare ale SNC Necesită prezenţa acestor hormoni pentru integritatea lor (scăderea cantităţii lor determină: modificări EEG, alterarea personalităţii, modificări senzoriale).

Roluri fiziologice în metabolicmul intermediar:

Metabolism Rol
Protidic
Catabolismul în muşchi scheletici
Anabolismul în ficat
Glucidic Hiperglicemie
Lipidic
Lipoliza
Concentraţia acizilor graşi liberi plasmatici


Reglarea secreţiei de glucocoticoizi se face de către sistemul hipotalamo-hipofizar, printr-un mecanism de “Feedback” negativ. Sub influenţa CRH, hipofiza secretă mai mult ACTH, tac acesta stimulează secreţia de glucocorticoizi. Creşterea concentraţiei sangvine a cortizolului liber inhibă secreţia de CRH, iar scăderea o stimulează.

  1. Hormonii sexosteroizi – sunt reprezentaţi de două grupe de hormoni, unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Acţiunea acestor hormoni o completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. Rolul lor se manifestă în special în cazul apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. Ei determină, la băieţi, creşterea bărbii şi mustăţilor, dezvoltarea laringelui şi îngroşarea vocii, dezvoltarea scheletului şi a masei musculare. La fete, stimulează dezvoltarea glandei mamare, depunerea lipidelor pe şolduri şi pe coapse etc.
Reglarea secreţiei hormonilor sexosteroizi se face prin mecanisme hipotalamo-hipofizare. Rolul cel mai important îl joacă ACTH.

MEDULOSUPRARENALA (MSR)

Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale. Anatomic şi funcţional, medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic, ai cărui neuroni nu au prelungiri.
Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine: Adrenalina, în proporţie de 80%, noradrenalina, în proporţie de 20%. Acţiunea acestor hormoni este identică cu stimularea sistemului nervos simpatic. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt:
  • Asupra aparatului cardiovascular, produc tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune. Creşte excitabilitatea inimii; adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele, mucoase şi vişcere. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare.
  • Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilatarea bronhiilor.
  • Asupra tubului digestiv determină relaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfincterelor. Inhibă majoritatea secreţiilor. Contractă splina şi ficatul.
  • Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie, mobilizarea grăsimilor din rezerve şi catabolismul acizilor graşi. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice.
  • Alte acţiuni: – dilată pupila, contractă, fibrele netede ale muşchilor erectori ai firului de păr. Produc alertă corticală, anxietate şi fircă. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent.
Atât secreţia corticalei, cât şi cea a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică, de emoţii, traumatisme, frig sau căldură excesiă etc.). Aceşti hormoni au un rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni interna şi externe.


TIROIDA

Este localizată în zona anterioară gâtului, într-o capsulă fibroasă (loja tiroidei). Glanda are doi lobi laterali, uniţi între ei prin istmul tiroidian. Ţesutul secretor (parenchimul glandular) este format din celule epiteliale organizate în foliculi, în interiorul cărora se află un material omogen, vâscos numit coloid. Acesta conţine tireoglobulină, forma de depozit a hormonilor tiroidieni, tiroxina şi triiodotironina. Tireoglobulina este o proteină sintetizată de celulele foliculare. Prin iodarea moleculelor de tirozină din structura tireoglobulinei, rezultă hormonii tiroidieni (tiroxina şi triiodotironina). Sinteza hormonilor şi eliberarea lor din coloid în sânge se face sub acţiunea TSH hipofizar.
Între foliculii tiroidieni se găsesc celule speciale numite celule parafoliculare sau celule “C”, care secretă calcitonina.
Hormonii tiroidieni cresc metabolismul bazal şi consumul de energie şi au un rol în procesele morfogenetice, de creştere şi diferenţiere celulară şi tisulară. Această acţiune se manifestă foarte pregnant la nivelul sistemului nervos.
Efectele asupra metabolismului intermediar:
- glucidic – hiperglicemie (prin stimularea absorţiei intestinale a glucozei, a transportului intracelular al glucozei, glicoliză, gluconeogeneză);
- lipidic – efect hipercolesterolemiant;
- proteic – catabolism.


Efecte specifice pe sisteme şi organe:

Sistem sau organ Efect
Aparat cardiovascular Forţa şi frecvenţa contracţiilor cardiace; vasodilataţie
Muşchi scheletici Tonusul, forţa de contracţie şi promptitudinea răspunsului; reflex de tip miotatic
Aparat respirator Amplitudinea şi frecvenţa mişcărilor respiratorii
Sistem nervos Stimulează diferenţierea neuronală, dezvoltarea normală a sinapselor, mielinizarea.

Activitatea psihică rămâne dependentă de tiroidă şi la adult, a cărui viteză de ideaţie şi reactivitate se corelează pozitiv cu funcţia tiroidiană. Rolul stimulator se extinde şi asupra sistemului nervos perifiric şi vegetativ.
Reglarea secreţiei tiroidei se face printr-un mecanism de feedback hipotalamo-hipofizar-tiroidian.

Calcitonina – la nivelul tiroidei şi paratiroidelor, au fost puse în evidenţă celule diferite de restul epiteliului glandular, numite celule “C”. Ele secretă un hormon hipocalcemiant (care ajută la fixarea Ca2+ în oase), numit calcitonină.


PARATIROIDELE


Sunt patru glande mici, situate câte două pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni, conţinând celulele parafoliculare, identice cu celulele “C”de la tiroidă, care secretă calcitonina.
Parathormonul (PTH) este activ asupra osului, rinichiului şi tractului digestiv, fie prin efecte directe, fie prin efectele vitaminei D3 a cărei secreţie o controlează.
Hipercalcemia şi hipofosfatemia sunt rezultatul efectelor conjugate ale PTH, prin activarea osteoclastelor, creşterea absorbţiei intestinale a calciului, stimularea reabsorbţiei tubulare a calciului în nefronul distal şi inhibarea reabsorbţiei tubulare a fosfaţilor anorganici.
Reglare: Buclă de feedback negativ care corelează direct celulele secretoare de PTH cu nivelul circulant al calciului ionic. Hipercalcemia inhibă secreţia de PTH, şi invers. În caz de hipersecreţie, are loc rarefierea oaselor care pot prezenta fracturi spontane, iar calciul aflat în exces în sânge se depune în ţesuturi sau formează calculi urinari.

Calcitonina – stimulul declanşator al secreţiei de CT este hipercalcemia, iar rezultatul global al efectelor sale este hipocalcemia.


PANCREASUL ENDOCRIN

Este implicat în controlul metabolismului intermediar al glucidelor, lipidelor şi proteinelor prin hormonii secretaţi şi constă din insule de celule endocrine -–insulele Langerhans. Acestea conţin mai multe tipuri de celule secretorii, dintre care celulele α (20%), care secretă Glucagon, şi celule β (60-70%), care secretă Insulină.





Efectele metabolice ale insulinei:



Ficat Ţesut adipos Muşchi
Metabolism glucidic
Glicogenogeneza
Glucogenogeneza
Transportul de glucoză
Sinteza de glicerol
Transportul de glucoză
Glicoliza
Sinteza de glicogen
Metabolism lipidic Lipogeneza
Sinteza trigliceride şi acizi graşi
Sinteza enzimelor lipogenetice
Lipoliza


Metabolism proteic Proteoliza

Captarea aminoacizilor
Sinteza proteică

Insulina a fost pentru prima dată descoperită de către cercetărorul român Nicolae C. Paulescu în 1921. Pentru redescoperirea ei, în 1922, Banting McLeod şi Best au primit Premiul Nobel.
În concluzie, insulina este singurul hormon cu efect anabolizant pentru toate metabolismele intermediare şi singurul hormon hipoglicemiant.

Reglarea secreţiei de insulină
Nivelul glicemiei este principalul reglator al secreţiei de insulină. Alţi factori care controlează în mai mică măsură secreţia de insulină sunt:
  1. Aminoacizii
  2. Hormonii gastro-intstinali: gastrina, secretina, colecistokinina
  3. Hormonii insulari: glucagonul stimulează secreţia de insulină
  4. Alţi hormoni: STH, cortizolul, progesteronul şi estrogenii cresc secreţia de insulină; adrenalina determină creşterea glicemiei ca răspuns la stress.
  5. Obezitatea se caracterizează prin hiperinsulinemie şi rezistenţă la insulină, dar nivelul glicemiei şi cel al glucagonului sunt normale.

Glucagonul şi efectele sale:
  • Metabolism glucidic: +glicogenoliza şi +gluconeogeneza
  • Metabolism lipidic: + lipoliza
  • Metabolism proteic: +proteoliza
  • Altele: + forţa de contracţie miocardică, + secreţia biliară, – secreţia gastrică

EPIFIZA (glandă pineală)

Este situată între tuberculii cvadrigemeni superiori şi intră în componenţa epitalamusului.
Anatomic şi funcţional, are conexiuni cu epitalamusul, cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar.
Epifiza secretă indolamine – melatonina – cu acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor – şi hormonii peptidici – vasotocina – cu puternică acţiune antigonadotropă, mai ales anti-LH. Extractele de epifiză au şi metabolice, atât în metabolismul lipid, glucidic, proteic, cât şi în cel mineral.
Epifiza are legături strânse cu renina. Stimulii luminoşi produc, prin intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreţiei de melatonină. La întuneric, secreţia de melatonină creşte, frânând funcţia gonadelor. Există studii ce sugerează existenţa unui rol al pinealei în termoreglare. O serie de experimente indică anumite interrelaţii ale pinealei cu suprarenala, tiroida şi pancreasul.

TIMUSUL

Are rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, până la pubertate. Este o glandă cu structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are localizare retrosternală. La pubertate, involuează, fără să dispară complet.
În organism are atât rol de organ limfatic central, cât şi de glandă endocrină.
Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus:
  1. Acţiune de frânare a dezvoltării osoase
  2. Acţiune de stimulare a mineralizării osoase
  3. Efecte de orpire a mitozelor.
Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormonii steroizi, care determină involuţia acestui organ.
Unitatea histologică a timusului este lobul timic format dintr-o reţea de celule reticulare, între care se află timocite. Acestea sunt celule hematoformatoare primordiale (stern), migrate din măduva hematogenă şi transformate sun influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip T. Timocitele “însămânţează” organele limfoide periferice (ganglionii limfatici, splina, amigdalele, etc.).