Glandele cu secreţie
internă sunt formate din epitelii secretorii, ale căror celule
produc substanţe active, numite hormoni,
pe care îi eliberează direct în sânge.
Hormonii sunt subsţante
chimice specifice, care acţionează la distanţă de locul sintezei
şi produc efecte caracteristice. Se consideră glande endocrine
următoarele organe: hipofiza,
suprarenalele, tiroida, paratiroidele, testiculul, ovarul, pancreasul
insular, timusul, epifiza şi, temporar, placenta.
Există şi alte organe care,
în afara funcţiilor principale, au şi celule cu rol endocrin:
antrul piloric secretă gastrina, duodenul secretă 5-6 hormoni cu
rol în reglarea activităţii secretorii şi motorii a aparatului
digestiv, rinichiul secretă şi eritropoietina etc.
În plus unii neuroni
hipotalamici şi ai altor organe nervoase, au şi activitate
secretorie, proces numit neurosecreţie, care
reprezintă tot o funcţie endocrină. Astfel, sistemul endocrin este
conceput ca un sistem anatomo-functional complex, controlat de
sistemul nervos, având rolul de a regla şi coordona pe cale umorală
activitatea diferitelor organe pe care le integrează în ansamblul
funcţiilor organismului.
Principalul rol al glandelor
endocrine constă în reglarea metabolismului celular.
Hormonii sunt mesageri chimici
de ordinul I. Ei sunt eliberaţi în sânge şi sunt transportaţi
spre toate celulele corpului. Aici, unii hormoni (în special cei
proteici ) interacţionează cu receptorii biochimici din membranele
celulare. În urma acestei interacţiuni, rezultă mesageri chimici
de ordinul al doilea (de exemplu, adenozin monofosfatul ciclic-AMPC),
care provoacă modificări metabolice şi funcţionale celulare. Alţi
hormoni (cei sterolici) pătrund în citoplasma celulei şi în
nucleu, unde interacţionează cu materialul genetic, stimulând
biosinteza proteinelor şi a enzimelor.
HIPOFIZA
Localizată la baza
encefalului, înapoia chiasmei optice, pe şaua turcească a osului
sfenoid,hipofiza (glanda
pituitară) are formă rotunjită şi diametrul de 1,3 cm. Cântăreşte
500 mg. Este alcătuită din trei lobi: anterior,
mijlociu (intermediar) şi posterior. Lobul
anterior şi cel intermediar constituie adenohipofiza, iar
lobul posterior neurohipofiza.
Lobul anterior este partea cea
mai dezvoltată a glandei, constituind 75% din masa hipofizei, în
timp ce lobul intermediar reprezintă numai 2%, fiind redus la o
simplă epitelială, aderentă de lobul posterior.
Între hipofiză şi
hipotalamus sunt relaţii anatomice şi funcţionale. Anatomic,
hipofiza este legată de aceasta prin tija pituitară. Între
eminenţa mediană a hipotalamusului şi adenohipofiză, există o
legătură vasculară reprezentată de
sistemul port-hipotalamo-hipofizar.
Între
hipotalamusul anterior şi neurohipofiză există tractul
nervos hipotalamo-hipofizar, format
din axonii nucleilor supraoptici şi paraventriculari. Prin aceste
legături vasculare şi nervoase, şi prin produşii de
neurosecreţie, hipotalamusul controlează şi reglează secreţia
hipofizei, iar prin intermediul acesteia, coordonează activitatea
întregului sistem endocrin.
Controlul hipotalamic se
realizează prin intermediul unor hormoni produşi în neuronii
acestui organ, prin procesul de neurosecreţie. Hipotalamusul este,
în acelas timp, şi glandă endocrină şi centru nervos de reglare
al functiilor vegetative.
Hipotalamusul secretă hormoni
de inhibare a adenohipofizei şi hormonii care se depun în
neurohipofiză.
a.LOBUL
ANTERIOR (Adenohipofiza)
Este situată în partea
anterioară, dar se întinde şi posterior, înconjurând aproape
complet neurohipofiza.
Hormonii adenohipofizei
sunt glandulotropi,
având ca organe ţintă alte glande endocrine (ACTH, TSH, FSH, LH)
şi non-glandulotropi (STH,
prolactina).
Hormonul
somatotrop (STH),
denumit şi hormon de creştere, stimulează, împreună cu insulina,
hormonii tiroidieni şi gonadici, creşterea organismului. STH
stimulează condrogeneza la nivelul cartilajelor de creştere
metafizare (diafizoepifizare), determinând creşterea în lungime a
oaselor. Majoritatea efectelor STH se exercită indirect, prin
acţiunea unui sistem de factori de crestere
numiţi somatomedine. După
pubertate, STH produce îngrosarea oaselor lungi şi dezvoltarea
oaselor late. Stimulează creşterea muşchilor şi a vişcerelor, cu
excepţia creierului.
STH determină o retenţie de
compuşi ai Ca, Na, K, P şi N.
Reglarea secretiei de
STH. Un
rol important îl are hipotalamusul, prin neurosecreţia hormonilor
de eliberare RH (releasing hormon) sau de inhibare IH (inhibiting
hormon).
- Feedback negativ: creşterea secreţiei STH inhibă celulele somatotrope adenohipofizare şi structurile hipotalamice secretoare de hormoni peptidici reglatori: STH-RH (somatoliberina) şi stimulează celulele secretoare de STH-IH (somatostatina). Vârful fiziologic al ritmului nictemeral al STH se situează noaptea, în primele ore de somn profund.
- Factori metabolici:
- stimulatori: hipoglicemia, creşterea concentraţiei unor aminoacizi circulanţi, inaniţia.
- inhibitori: creşterea cantităţii de acizi graşi liberi circulanţi.
- STH este un hormon activat de stress.
- Secreţia STH este influenţată de interacţiuni cu mediatori şi hormoni: noradrenalina stimulează, iar cortizolul inhibă secreţia STH.
Prolactina, numit
şi hormonul mamotrop,
stimulează, la femeie, secreţia lactată a glandei mamare,
sensibilizată de estrogeni şi progesteron. Prolactina este un
inhibitor al activităţii gonadotrope, fiind capabilă se prevină
ovulaţia.
Secreţia
de prolactină în afara sarcinii este stimulată de efortul fizic,
stress-ul psihic şi chirurgical, hipoglicemie, somn; în timpul
sarcinii, secreţia prolactinei creşte gradat, atingând un vârf la
naştere şi revenind la nivelul de control după aproximativ 8 zile.
Suptul determină creşterea temporară a secreţiei de prolactină.
Hormonul
adenocorticotrop.
(ACTH-corticotropina) stimulează activitatea secretorie a glandei
corticosuprarenale, crescând concentraţia sangvină a
glucocorticoizilor şi hormonilor sexosteroizi. Asupra secreţiei de
mineralocorticoizi, efectele ACTH sunt mai reduse. În afara acţiunii
indirecte, ACTH stimulează direct melanogeneza în celulele
pigmentare (melanocite) producând închiderea culorii pielii.
Secreţia de ACTH este
controlată de hipotalamus prin CRH, hormon de eliberare a
corticotropinei şi de glucocorticoizi prin feedback negativ.
Hormonul
tireotrop (tireostimulina-TSH)
stimulează sinteza şi secreţia de hormoni tiroidieni.
Hipersecreţia de TSH poate duce la hipertiroidism (de exemplu
boala Basedow),
iar hiposecreţia duce la insuficienţa tiroidiană. Secreţia de TSH
este reglată de hipotalamus şi de nivelul tiroxinei sangvine.
Hipotalamusul secretă un hormon de eliberare a TSH (TRH).
Hormonii
gonadotropi (gonadostimulinele)
controlează funcţia gonoadelor.
Hormonul foliculostimulant
(FSH), la
bărbat, stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi şi
spermatogeneza, iar la femeie, determină creşterea şi maturitatea
foliculului de Graaf şi secreţia de estrogeni.
Hormonul luteinizat
(LH) acţionează
la bărbat, prin stimularea secreţiei de androgeni de către
celulele interstiţiare testiculare Leydig. La femeie, determină
ovulaţia şi apariţia corpului galben, a cărui secreţie de
progesteron o stimulează. Hipotalamusul stimulează secreţia de LH
şi FSH printr-un hormon de eliberare a gonadotropinei (LHRH).
Reglarea secreţiei de hormoni
adenohipofizari se face printr-un mecanism de autoreglare de tip
feedback negativ. Hormonii RH sau IH secretaţi de hipotalamus ajung,
pe calea sistemului port hipotalamo-hipofizar, la adenohipofiză.
Pentru fiecare tip de hormon adenohipofizar, hipotalamusul secretă
câte un factor specific de eliberare sau de inhibare. Cantitatea de
RH eliberată de hipotalamus este în funcţie de concentraţia
sangvină a hormonilor hipofizari sau ai glandelor periferice pe care
hipofiza le stimulează.
-
b.
LOBUL INTERMEDIAR
Reprezintă 2% din masa
hipofizei. Anatomic, face parte din adenohipofiză. El secretă un
hormon de stimulare a pigmentogenezei numit hormon
melanocitostimulant
(MSH), care
are acelaşi precursor ca şi ACTH-ul. Hipotalamusul secretă un
hormon de inhibare a secreţiei de MSH.
c.
LOBUL POSTERIOR (neurohipofiza)
Hormonii eliberaţi în
circulaţie de către neurohipofiza sunt vasopresina
(sau hormonul antidiuretic ADH) şi oxitocina. EI
sunt secretaţi în hipotalamusul anterior, iar punerea lor în
circulaţie se face sub influenţa hipotalamusului prin tija
pituitară.
Vasopresina, denumită
şi hormonul antidiuretic (ADH), are ca acţiune principală
creşterea absorbţiei facultative a apei la nivelul tubilor distali
şi colectori ai nefronului. În afară de reducerea secreţiilor
tuturor glandelor exocrine şi, prin aceasta, contribuie la
menţinerea volumului lichidelor organismului în doze mari, ADH
produce vasoconstricţie.
Hiposecreţia acestui hormon
determină pierderi mari de apă, în special prin urină, a cărei
cantitate poate ajunge până la 20 l în 24 de ore. Boala, diabetul
insipid, survine în leziuni ale hipotalamusului sau ale
neurohipofizei.
Reglarea secreţiei de ADH se
face de către hipotalamus care primeşte impulsuri de la
osmoreceptori (receptori sensibili la variaţiile presiunii osmotice
a lichidelor corpului). Creşterea presiunii osmotice sau scăderea
volumului sangvin stimulează secreţia de vasopresină. Variaţiile
inverse ale acestor parametrii inhibă eliberarea vasopresinei.
Oxitocina (ocitocina)
stimulează contracţia musculaturii netede a uterului gravid, mai
ales în preajma travaliului, şi expulsia laptelui din glanda
mamară, datorată contracţiei celulelor mioepiteliale care
înconjoară alveolele.
Reglarea secreţiei de
oxitocină o face hipotalamusul, care primeşte stimuli de la
organele genitale interne sau de la receptorii din tegumenele glandei
mamare. În lipsa secreţiei de oxitocină, naşterea se poate duce
dificil, iar alăptarea este imposibilă.
GLANDELE SUPRARENALE
Sunt glande pereche, situate
la polul superior al rinichiului. Fiecare este formată dintr-o
porţiune corticală (periferică) şi una medulară, diferite din
punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional.
CORTICOSUPRARENALA
(CSR)
Hormonii secretaţi de
corticosuprarenală sunt de natură lichidă. Ei se sintetizează din
colesterol. Rolul lor este vital. Îndepărtarea glandelor
suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. În funcţie
de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni, ei sunt
împărţiţi în trei grupe:
- Mineralocorticoizii – cu reprezentatntul principal aldosteronul, joacă rol în metabolismul sărurilor minerale, determinând reabsorbţia Na+ în schimbul K+ sau H+ pe care îi exercită la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali sau colectori. Se produce potasiurie şi acidurie. Reabsorbţia sodiului este însoţită de reabsorbţia clorului. Reabsorbţia apei este consecinţa gradientului osmotic creat de transportul NaCl. Aldosteronul, prin acţiunea sa de reţinere a Na+ în organism, are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sangvin, precum şi în echilibrul acido-bazic.
Celulele-ţintă asemănătoare
se află şi în glandele sudoripare, salivare şi colice.
Reglarea secreţiei de
mineralocorticoizi se face prin mai multe mecanisme. Scăderea
Na+ sau
creşterea K+ din
sânge, scăderea presiunii osmotice şi scăderea volumului sangvin
stimulează secreţia de aldosteron, în timp ce creşterea acestora
o inhibă. Un rol important îl are renina secretată de rinichi. Sub
influenţa ei are loc transformarea anglotensinogenului în
angiotensină, care stimulează secreţia de aldosteron. ACTH-ul
stimulează şi el 20% din secreţia de aldosteron.
- Glucocorticoizii – sunt reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol). Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. O mică fracţiune liberă a cortizolului exercită efecte metabolice specifice.
Efectele
specifice asupra
unor organe şi ţesuturi:
| Organe sau ţesuturi | Rol |
| Sistemul osos |
Catabolism:
sinteza matricei
Organice şi absorbţia
intestinală a calciului |
| Organe hematopoietice şi sistemul imun |
Numărul
de eozinofile şi bazofile circulante
Numărul
de neutrofile, plachete, hematii
Stabilitatea
membranelor lizozomale
Numărul de limfocite
circulante (limfopenie) |
| Funcţiile superioare ale SNC | Necesită prezenţa acestor hormoni pentru integritatea lor (scăderea cantităţii lor determină: modificări EEG, alterarea personalităţii, modificări senzoriale). |
Roluri
fiziologice în metabolicmul intermediar:
| Metabolism | Rol |
| Protidic |
Catabolismul
în muşchi scheletici
Anabolismul în ficat |
| Glucidic | Hiperglicemie |
| Lipidic |
Lipoliza
Concentraţia acizilor
graşi liberi plasmatici |
Reglarea secreţiei de
glucocoticoizi se face de către sistemul hipotalamo-hipofizar,
printr-un mecanism de “Feedback” negativ. Sub influenţa CRH,
hipofiza secretă mai mult ACTH, tac acesta stimulează secreţia de
glucocorticoizi. Creşterea concentraţiei sangvine a cortizolului
liber inhibă secreţia de CRH, iar scăderea o stimulează.
- Hormonii sexosteroizi – sunt reprezentaţi de două grupe de hormoni, unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Acţiunea acestor hormoni o completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. Rolul lor se manifestă în special în cazul apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. Ei determină, la băieţi, creşterea bărbii şi mustăţilor, dezvoltarea laringelui şi îngroşarea vocii, dezvoltarea scheletului şi a masei musculare. La fete, stimulează dezvoltarea glandei mamare, depunerea lipidelor pe şolduri şi pe coapse etc.
Reglarea secreţiei hormonilor
sexosteroizi se face prin mecanisme hipotalamo-hipofizare. Rolul cel
mai important îl joacă ACTH.
MEDULOSUPRARENALA
(MSR)
Reprezintă porţiunea
medulară a glandelor suprarenale. Anatomic şi funcţional, medulara
glandei suprarenale este un ganglion simpatic, ai cărui neuroni nu
au prelungiri.
Hormonii secretaţi de
medulară se numesc catecolamine:
Adrenalina,
în proporţie de 80%, noradrenalina,
în proporţie de 20%. Acţiunea acestor hormoni este identică cu
stimularea sistemului nervos simpatic. Principalele acţiuni ale
acestor hormoni şi mediatori chimici sunt:
- Asupra aparatului cardiovascular, produc tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune. Creşte excitabilitatea inimii; adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele, mucoase şi vişcere. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare.
- Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilatarea bronhiilor.
- Asupra tubului digestiv determină relaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfincterelor. Inhibă majoritatea secreţiilor. Contractă splina şi ficatul.
- Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie, mobilizarea grăsimilor din rezerve şi catabolismul acizilor graşi. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice.
- Alte acţiuni: – dilată pupila, contractă, fibrele netede ale muşchilor erectori ai firului de păr. Produc alertă corticală, anxietate şi fircă. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent.
Atât secreţia corticalei,
cât şi cea a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de
stress (stări de încordare neuropsihică, de emoţii, traumatisme,
frig sau căldură excesiă etc.). Aceşti hormoni au un rol
important în reacţia de adaptare a organismului în faţa
diferitelor agresiuni interna şi externe.
TIROIDA
Este localizată în zona
anterioară gâtului, într-o capsulă fibroasă (loja tiroidei).
Glanda are doi lobi laterali, uniţi între ei prin istmul tiroidian.
Ţesutul secretor (parenchimul glandular) este format din celule
epiteliale organizate în foliculi, în interiorul cărora se află
un material omogen, vâscos numit coloid. Acesta conţine
tireoglobulină, forma de depozit a hormonilor tiroidieni, tiroxina
şi triiodotironina. Tireoglobulina este o proteină sintetizată de
celulele foliculare. Prin iodarea moleculelor de tirozină din
structura tireoglobulinei, rezultă hormonii
tiroidieni (tiroxina şi triiodotironina).
Sinteza hormonilor şi eliberarea lor din coloid în sânge se face
sub acţiunea TSH hipofizar.
Între foliculii tiroidieni se
găsesc celule speciale numite celule parafoliculare sau celule “C”,
care secretă calcitonina.
Hormonii tiroidieni cresc
metabolismul bazal şi consumul de energie şi au un rol în
procesele morfogenetice, de creştere şi diferenţiere celulară şi
tisulară. Această acţiune se manifestă foarte pregnant la nivelul
sistemului nervos.
Efectele asupra metabolismului
intermediar:
- glucidic – hiperglicemie
(prin stimularea absorţiei intestinale a glucozei, a transportului
intracelular al glucozei, glicoliză, gluconeogeneză);
- lipidic – efect
hipercolesterolemiant;
- proteic – catabolism.
Efecte specifice pe sisteme şi
organe:
| Sistem sau organ | Efect |
| Aparat cardiovascular | Forţa şi frecvenţa contracţiilor cardiace; vasodilataţie |
| Muşchi scheletici | Tonusul, forţa de contracţie şi promptitudinea răspunsului; reflex de tip miotatic |
| Aparat respirator | Amplitudinea şi frecvenţa mişcărilor respiratorii |
| Sistem nervos | Stimulează diferenţierea neuronală, dezvoltarea normală a sinapselor, mielinizarea. |
Activitatea psihică rămâne
dependentă de tiroidă şi la adult, a cărui viteză de ideaţie şi
reactivitate se corelează pozitiv cu funcţia tiroidiană. Rolul
stimulator se extinde şi asupra sistemului nervos perifiric şi
vegetativ.
Reglarea secreţiei tiroidei
se face printr-un mecanism de feedback
hipotalamo-hipofizar-tiroidian.
Calcitonina –
la nivelul tiroidei şi paratiroidelor, au fost puse în evidenţă
celule diferite de restul epiteliului glandular, numite celule “C”.
Ele secretă un hormon hipocalcemiant (care ajută la fixarea Ca2+ în
oase), numit calcitonină.
PARATIROIDELE
Sunt patru glande mici,
situate câte două pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni,
conţinând celulele parafoliculare, identice cu celulele “C”de
la tiroidă, care secretă calcitonina.
Parathormonul (PTH) este
activ asupra osului, rinichiului şi tractului digestiv, fie prin
efecte directe, fie prin efectele vitaminei D3 a
cărei secreţie o controlează.
Hipercalcemia şi
hipofosfatemia sunt rezultatul efectelor conjugate ale PTH, prin
activarea osteoclastelor, creşterea absorbţiei intestinale a
calciului, stimularea reabsorbţiei tubulare a calciului în nefronul
distal şi inhibarea reabsorbţiei tubulare a fosfaţilor anorganici.
Reglare:
Buclă de feedback negativ care corelează direct celulele secretoare
de PTH cu nivelul circulant al calciului ionic. Hipercalcemia inhibă
secreţia de PTH, şi invers. În caz de hipersecreţie, are loc
rarefierea oaselor care pot prezenta fracturi spontane, iar calciul
aflat în exces în sânge se depune în ţesuturi sau formează
calculi urinari.
Calcitonina –
stimulul declanşator al secreţiei de CT este hipercalcemia, iar
rezultatul global al efectelor sale este hipocalcemia.
PANCREASUL
ENDOCRIN
Este implicat în controlul
metabolismului intermediar al glucidelor, lipidelor şi proteinelor
prin hormonii secretaţi şi constă din insule de celule endocrine
-–insulele Langerhans. Acestea conţin mai multe tipuri de celule
secretorii, dintre care celulele α (20%), care secretă Glucagon,
şi celule β (60-70%), care secretă Insulină.
Efectele metabolice ale
insulinei:
| Ficat | Ţesut adipos | Muşchi | |
| Metabolism glucidic |
Glicogenogeneza
Glucogenogeneza |
Transportul
de glucoză
Sinteza de glicerol |
Transportul
de glucoză
Glicoliza
Sinteza de glicogen |
| Metabolism lipidic | Lipogeneza |
Sinteza
trigliceride şi acizi graşi
Sinteza
enzimelor lipogenetice
Lipoliza |
|
| Metabolism proteic | Proteoliza |
Captarea
aminoacizilor
Sinteza proteică |
Insulina a
fost pentru prima dată descoperită de către cercetărorul român
Nicolae C. Paulescu în 1921. Pentru redescoperirea ei, în 1922,
Banting McLeod şi Best au primit Premiul Nobel.
În concluzie, insulina este
singurul hormon cu efect anabolizant pentru toate metabolismele
intermediare şi singurul hormon hipoglicemiant.
Reglarea secreţiei de
insulină
Nivelul glicemiei este
principalul reglator al secreţiei de insulină. Alţi factori care
controlează în mai mică măsură secreţia de insulină sunt:
- Aminoacizii
- Hormonii gastro-intstinali: gastrina, secretina, colecistokinina
- Hormonii insulari: glucagonul stimulează secreţia de insulină
- Alţi hormoni: STH, cortizolul, progesteronul şi estrogenii cresc secreţia de insulină; adrenalina determină creşterea glicemiei ca răspuns la stress.
- Obezitatea se caracterizează prin hiperinsulinemie şi rezistenţă la insulină, dar nivelul glicemiei şi cel al glucagonului sunt normale.
Glucagonul
şi efectele sale:
- Metabolism glucidic: +glicogenoliza şi +gluconeogeneza
- Metabolism lipidic: + lipoliza
- Metabolism proteic: +proteoliza
- Altele: + forţa de contracţie miocardică, + secreţia biliară, – secreţia gastrică
EPIFIZA
(glandă pineală)
Este situată între
tuberculii cvadrigemeni superiori şi intră în componenţa
epitalamusului.
Anatomic şi funcţional, are
conexiuni cu epitalamusul, cu care formează un sistem neurosecretor
epitalamo-epifizar.
Epifiza secretă indolamine
– melatonina –
cu acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor – şi hormonii
peptidici – vasotocina –
cu puternică acţiune antigonadotropă, mai ales anti-LH. Extractele
de epifiză au şi metabolice, atât în metabolismul lipid,
glucidic, proteic, cât şi în cel mineral.
Epifiza are legături strânse
cu renina. Stimulii luminoşi produc, prin intermediul nervilor
simpatici, o reducere a secreţiei de melatonină. La întuneric,
secreţia de melatonină creşte, frânând funcţia gonadelor.
Există studii ce sugerează existenţa unui rol al pinealei în
termoreglare. O serie de experimente indică anumite interrelaţii
ale pinealei cu suprarenala, tiroida şi pancreasul.
TIMUSUL
Are rol de glandă endocrină
în prima parte a ontogenezei, până la pubertate. Este o glandă cu
structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are
localizare retrosternală. La pubertate, involuează, fără să
dispară complet.
În organism are atât rol de
organ limfatic central, cât şi de glandă endocrină.
Deşi nu au fost
individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale
extractelor de timus:
- Acţiune de frânare a dezvoltării osoase
- Acţiune de stimulare a mineralizării osoase
- Efecte de orpire a mitozelor.
Funcţiile timusului sunt
puternic blocate de hormonii steroizi, care determină involuţia
acestui organ.
