Psihosomatica
este o concepţie medicală integratoare care permite abordarea unor
afecţiuni somatice induse psihic, ca reacţie a unor trăiri emotiv
tensionale sau a unor manifestări psihice secundare unor boli
organice. Psihosomatica este o disciplină ştiinţifică ce are ca
obiect studierea relaţiilor ce există între factorii biologici,
psihologici şi sociali care intervin în explicarea sănătăţii şi
a bolii. (IKEMI – a 4a dimensiune-ecologică, existenţială –
libertatea deciziei în cadrul unei autocunoaşteri şi a perceperii
de către individ a sensului vieţii, a asumării responsabilităţii
actelor sale). Psihosomatica este o adevărată mentalitate de
abordare a pacientului deoarece este o concepţie holistică
(unitatea dintre soma şi psihic), se bazează pe observaţii
clinice, include influenţa mediului social asupra bolii, reliefează
dubla vulnerabiliatete la stres (psihică şi de organ), impune
stresul psihic ca factor de risc (exclusiv, aparent sau sumativ).
Cunoaşterea afectivităţii devine un prim element esenţial în
înţelegerea tulburărilor psihosomatice. Anxietatea este simţul
intern care previne Eul despre existenţa unui conflict între două
tendinţe afectiv opuse. Anxietatea, angoasa, frustrarea, dependenţa,
culpabilitatea sunt elemente cauzale. Personalitatea premorbidă
poate fi caracterizată prin reactivitate emoţională crescută,
susceptibilitate accentuată, rigiditate, agresivitatea externă
blocată.
Unii
bolnavi fac nevroze, alţii boli psihosomatice.
Cei care devin somatici dezvoltă un sindrom de renunţare şi cedare
ca răspuns la o pierdere sau ameninţare. Unii autori sunt de părere
că o cauză a suferinţei psihosomatice este alexitimia
– incapacitatea de a recunoaşte şi a descrie sentimente,
dificultatea de a diferenţia stările emoţionale de senzaţii
corporale, incapacitate imaginativă.
Reactivitatea
este un proces modulat de factori genetici şi de personalitate prin
care creierul interpretează evenimentele care-i parvin şi trimite
mesaje somatomotorii, vegetative şi neuroendocrine la organele
ţintă. Vulnerabilitatea la stres este premisa importantă pentru
apariţia nevrozelor, psihozelor
reactive şi a bolilor psihosomatice.
Orice SP este un examen dat nu numai de psihicul individului
solicitat ci şi de fiecare organ (glandele, sistemul imunitar, ap.
cardiovascular, respirator, digestiv), acţiune sumativă a mai
multor agenţi etiologici. Suportul
social are rol de filtru în calea stresului.
Factori de risc biografici în creşterea vulnerabilităţii la stres
sunt: circumstanţe socio-profesionale ale părinţilor (status
socio-economic scăzut, nivel educaţional scăzut al părinţilor),
climat psihic indus de părinţi (tulburări psihice ale mamei sau
tatălui, patologie relaţională, criminalitate), carenţe afective
(copil nedorit, nelegitim, educaţie monoparentală, tată
autoritar), contacte sociale reduse, netrainice, interval mai mic de
18 luni între fraţi, abuz sexual sau viol.
Reacţia de coping este
strategia adaptativă utilizată, adesea inconştient, de a
face faţă situaţiei, de a învinge dificultăţile. Stresul este
un factor agresiv dar şi un proces de adaptare al organismului, un
răspuns nespecific, general la acţiunea agenţilor stresori, prin
reacţii adaptative fiziologice, mediate neurovegetativ-endocrin.
Adaptarea este promovarea creşterii şi dezvoltării umane prin
utilizarea activă a resurselor biopsihosociale care participă la
controlul, stăpânirea şi prevenirea stresului generat de condiţii
externe/ interne. Adaptarea este baza pentru supravieţuirea şi
evoluţia grupului.
Simptome
şi semne psihosomatice: palpitaţii,
tremor, modificări ale vocii, paloare/roşeaţă tegumentară.
Tulburările
psihosomatice sunt (paratrăznet)
stereotipe(aceeaşi zonă de reacţie şi aceleaşi simptome):
cefalee, migrena, tahicardie paroxistică supraventriculară, diaree,
prurit, tulburări de dinamică sexuală, crize de tetanie,
lipotimii, vărsături, acnee, dismenoree, herpes, etc.
Boli
psihosomatice sunt astmul bronşic,
cardiopatia ischemică, diabetul, HTA, obezitatea, spasmul piloric,
psoriazisul, rectocolita ulcerohemoragică, colonul iritabil, ulcerul
gastroduodenal, artrita reumatoidă, cancerul etc.
Terenul psihosomatic este
reprezentat de o dublă vulnerabilitate a bolnavului la stresul
psihic: vulnerabilitatea psihică (medie – personalitate de tip A
sau C) şi vulnerabiliatea de organ.
În
cadrul sistemelor de transmisie de la soma la cortex şi de la cortex
la soma sistemul neuro-vegetativ-endocrin ocupă locul cel mai
important ca sursă de mediatori. Stimulii dotaţi cu o semnificaţie
nocivă acţionează pe calea organelor de simţ, cu proiecţie
corticală; apar influxuri nervoase corticosubcorticale, cu activarea
centrilor neurovegetativi superiori, punerea în funcţiune a
sistemului simpaticoadrenergic şi a axului hipotalamohipofizar
renal, cu eliberarea consecutivă de catecolamine, ACTH, cortisol,
vasopresină, STH, inhibiţia sistemului imunitar - stat inima în
loc, nod în gât, albit, înroşit. Stresul solicită anumite organe
şi aparate cu disfuncţii latente, ori deja manifeste şi conduc la
apariţia tulburărilor psihosomatice.
Situaţii generatoare de stres psihic
I.Conflicte familiale
A.Copilul
cu autoritatea parentală: Copilul cu ceilalţi
fraţi:
-
frustrare – prin exces de autoritate; - concurenţă
afectivă;
-
depresie – prin dezinteres. - interese
divergente.
B.Conflicte
conjugale privind exercitarea autorităţii; probleme materiale;
educaţia şi îngrijirea copiilor; dezacord asupra preferinţelor;
nepotriviri temperamentale/ în raporturile sexuale; despărţiri
temporare.
C.Conflicte paraconjugale – cu
socrii, părinţii.
D.Pierderi,
prejudicii: boli ale membrilor familiei, decese, divorţ.
II.Conflicte
profesionale: activitate profesională excesivă; „recuperare”
inadecvată(lipsa relaxării, somn insuficient);
factori
perturbanţi(sonori, termici); „climat afectiv negativ” -
raporturi inadecvate cu colegii, superiorii, subalternii;
responsabilităţi mari profesionale şi obşteşti - „manager
disease”; veleităţi peste posibilităţi; insuccese de ordin
personal sau ale colectivului, termeni de execuţie nerealizaţi/
nerealizabili în muncă.
III.Conflicte
sociale: probleme materiale şi/ sau de locuinţă; tensiunea vieţii
moderne („criza de timp”, poluarea sonoră, etc.); măsuri
coercitive(inclusiv privarea de libertate); accidente de automobil;
terorismul; şomajul; drogurile; sectele religioase inductoare de
contrângeri.
IV.Conflicte
în sfera vieţii intime: complexe de inferioritate diverse: fizice
(deficit statural, fizionomie, ponderal, etc.), tulburări de
dinamică sexuală(la bărbaţi mai ales), situaţia de bolnav,
legate de inserţia socio-familială; sentimente dominante de
coloratură afectiv-negativă; nesatisfaceea unor trebuinţe
biologice; „spleen” (subsolicitarea, monotonia vieţii
personale).
V.Conflicte
iatrogene: fobii faţă de unele boli, tanatofobie; goana după
medicamente; avatarurile spitalizării.
VI.Calamităţi
naturale: cutremure, inundaţii, modificări bruşte ale climei
VII.Schimbări
ale modului de viaţă: definitive (căsătorie, divorţ, decese ale
celor apropiaţi, boli grave, cronice, invalidante, mutaţii
profesionale, etc.); temporare sau de importanţă mai redusă
(mutarea în altă locuinţă, deplasări temporare în interes de
serviciu sau în concediu, schimbarea unor obiceiuri –renunţarea
la fumat, curele de slăbire).
Stresul
– în sens etimologic provine din
latinescul stringere care înseamnă a cuprinde, a îmbrăţişa, a
strânge, a lega, a răni, a jigni. Termenul a fost folosit în limba
engleză încă din secolul al XVII lea pentru a exprima suferinţa,
privaţiunea, necazurile, adversitatea, adică consecinţele unei
vieţi dificile. Din secolul al XVIII lea atenţia este îndreptată
asupra agentului care stă la originea stresului, cauza care produce
o tensiune şi determină într-un timp mai scurt sau mai îndelungat
deformarea unui obiect→stresul poate antrena, pe termen lung, la
oameni, boli somatice şi/ sau boli mintale, depăşindu-se astfel
concepţia fizică şi trecându-se la o viziune medicală sau
psihologică. Din această perspectivă, noţiunea de stres a fost
introdusă în 1931 de Selye pentru a defini ceea ce se va numi
„sindromul general de adaptare”
adică acea stare manifestată
printr-un sindrom specific care corespunde tuturor schimbărilor
nespecifice induse într-un sistem biologic. Pentru Selye stresul
este în mod fundamental un răspuns fiziologic. Sindromul
general de adaptare este un răspuns
biologic particular la un stimul nociv care implică creşterea
hormonilor adrenocorticali, pituitar şi reprezintă sistemul de
apărare biologică împotriva stimulilor nocivi în general. SGA are
trei etape:
- alarma – activare biologică ce cuprinde două forme – şoc- contraşoc;
- rezistenţa – creşte rezistenţa la stimuli dăunători, scade rezistenţa la alţi stimuli, organismul pare că s-a adaptat la situaţie, comportându-se normal, dar cu persistenţa modificărilor din stadiul de contraşoc prelungit;
- epuizarea – dispare efectul adaptării. Prelungit excesiv, produce leziuni ireversibile, boli de adaptare.
Stresul poate stimula sau
dăuna. Este o forţă care produce o tensiune, urmată de o
deformare a obiectului asupra căruia s-a exercitat; este vorba de un
stimul extern, de un agent oarecare: zgomot, căldură, frig, doliu,
pierderea locului de muncă→este rezultatul acţiunii unui agent
fizic, psihologic sau social; este în acelaşi timp stresorul cât
şi rezultatul acestei acţiuni; este reacţia de apărare în faţa
excitaţiilor senzoriale şi motrice.
Sursele
de stres se referă la mediul de lucru, la excesul sau lipsa de
activitate, la pericolul fizic, la adecvarea dintre individ şi
mediul său înconjurător şi la relaţia familie-muncă.
Ambiguitatea rolului(
lipsa de claritate în ceea ce priveşte rolul individului la locul
de muncă, a obiectivelor propuse şi a dimensiunilor
responsabilităţii sale determină obţinerea unui minimum de
satisfacţii profesionale, o stare crescută de tensiune în raport
cu munca prestată şi un sentiment al lipsei de importanţă a
muncii însoţită de o pierdere a respectului faţă de sine.
Stresul relaţional este legat de calitatea raporturilor umane
întreţinute de superiorul ierarhic cu subordonaţii şi colegii de
muncă. Relaţiile bune dintr-un colectiv de muncă sunt un factor
primordial pentru sănătatea individului şi colectivităţii.
Trebuie
luate în considerare şi caracteristicile
situaţiei stresante, caracteristicile
biologice şi psihologice ale indivizilor şi caracteristicile
sistemelor sociale, care acţionează ca nişte bariere protectoare
ale indivizilor. Caracteristicile
stresorilor sunt evaluate în funcţie
de intensitatea, dimensiunea, durata
lor, de imposibilitatea de a fi
prevăzute şi de efectul de noutate→evenimentele
imprevizibile au mai mare efect asupra
persoanelor decât cele anticipate mintal.
Perceperea
stresului de către indivizi depinde de
două mari categorii de variabile: factorii
personali (pragul senzaţiilor,
inteligenţa, capacitatea verbală, tipul de personalitate, sistemele
psihologice de apărare, experienţa trecută şi un anumit simţ de
stăpânire al propriului destin) şi de factori
externi (vârsta, nivelul şcolar,
veniturile, activitatea profesională etc.) Indivizii dotaţi cu mai
multe calităţi, calificare şi resurse decât alţii sunt mai
adaptaţi să facă faţă situaţiilor stresante.
Dependenţa,
autoînvinuirea, perfecţionismul, gândirea rigidă, concepţia
negativă despre sine, despre lume şi viitor, situaţia socială
dezavantajoasă (venitul-la bărbaţi şi educaţia la femei), sexul
(femeile mai vulnerabile decât bărbaţii; femeile oferă mai mult
suport celor din jur, sunt mai empatice decât bărbaţii) sunt
factori care cresc vulnerabilitatea la stres. Rezistenţa unui
individ nu poate fi evaluată fără a ţine cont de mediul în care
trăieşte. Stresul este minim la cei implicaţi într-o structură
care acţionează după modelul protecţiei materne individuale, ca
un scut protector. Orice ruptură a legăturilor cu mediul său duce
la manifestarea slăbiciunilor individuale: izolare socială,
marginalizare, lipsa unui statut.
Medicina
psihosomatică a dezvoltat formularea clasică a teoriei
specificităţii emoţionale. Există
trei factori care împreună determină apariţia bolii:
vulnerabilitatea organului, structura psihologică conflictuală şi
circumstanţele actuale de viaţă responsabile de intensitatea
emoţională.
Bolile
de adaptare exprimă antagonismul hormonal dintre mineralocorticoizi
şi glucocorticoizi: excesul de
mineralocorticoizi este cel care condiţionează maladiile de
adaptare→ factorii emoţionali şi
mediul social influenţează orice maladie (natura psihosomatică),
deoarece factorii emoţionali influenţează toate procesele
fiziologice prin intermediul căilor nervoase şi a hormonilor.
Clasificarea factorilor care ar putea avea o importanţă etiologică:
constituţia ereditară, traumatismul
obstetrical, boli organice ale copilăriei, îngrijiri primite în
copilărie (modul de înţărcare, educaţia pentru controlul
sfincterelor, condiţii materiale şi psihologice pentru somn),
experienţe accidentale de ordin afectiv în copilărie, climat
afectiv în mediul familial şi trăsături personale specifice ale
părinţilor şi rudelor colaterale, traumatisme fizice ulterioare,
experienţe afective ulterioare în relaţiile interpersonale şi în
relaţiile profesionale.
Stresul
devine patogen atunci când durează, creierul fiind incapabil de a
regla mecanismele fiziologice. Reacţia de adaptare iniţială, care
durează între câteva secunde şi mai multe ore, joacă de obicei
un rol pozitiv pentru supravieţuire. Reacţia,
în cazul stresului cronic sau permanent, are un rol negativ asupra
sănătăţii. Agresiunile psihologice,
mai ales repetate, au tendinţa de a dimiua potenţialul de răspuns
imunitar pe care îl are un individ într-un mediu psihosocial dat
ţinând seama de structura personalităţii sale şi de capacităţile
sale de adaptare. Axa hipotalamus – hipofiză – suprarenale este
implicată în mod deosebit.
Stresul
psihic se referă la totalitatea conflictelor personale sau sociale
ale individului care nu-şi găsesc soluţia, o stare de tensiune,
încordare, disconfort determinate de agenţi afectogeni cu
semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimare a unei trebuinţe,
dorinţe, aspiraţii, de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării
unor probleme.
Literatura
de psihosociologie medicală a evidenţiat asocierea certă între
diferite tipuri de personalitate şi anumite stări morbide.
Tipul
A de personalitate caracterizat
prin nerăbdare, ostilitate, competitivitate, îndârjire, implicare
în muncă, ambiţie exagerată, agresivitate, autoritarism şi
dominanţă, anxietate, iritabilitate, impulsivitate interioară şi
exterioară, capacitate redusă de deconectare şi relaxare se
asociază cu bolile cardiovasculare.
Tipul
B de personalitate –
necompetitiv, relaxat, neagresiv, neambiţios, liniştit, fără
grabă, flegmatic, calm, eficient,
organizat este de cinci ori mai puţin
expus riscului de boli cardiovasculare.
Tipul
C de personalitate este
predispus îmbolnăvirii de cancer, proces mediat prin slăbirea
sistemului imunitar – depresie, stări de melancolie, reprimarea
emoţiilor negative, interiorizarea stărilor de furie, sentimentul
neputinţei învăţate, absenţa suportului social, expresivitate
emoţională scăzută, mod de ajustare pasiv şi represiv la
factorii stresanţi.
Vulnerabilitatea
la stres poate fi genetică sau
dobândită. Variabilele patogene ţin de mijloacele individuale
inadecvate de luptă cu stresul (reprimarea sau inhibarea
exteriorizării emoţiilor, anxietatea, depresia, agresivitatea
disproporţionată, încăpăţânarea, pasivitatea, irascibilitatea
excesivă). Persoanele cu slabă stimă de sine apreciază multe
situaţii drept stresante şi se consideră incapabile de a le face
faţă, ceea ce le creşte anxietatea şi depresia.
Trăsăturile
de personalitate fragilizante sunt:
- toleranţa scăzută la frustrare
- tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută
- rigiditate
- încăpăţânare
- introversie
- egocentrism accentuat
- impulsivitate, emotivitate crescută
- personalitate dezechilibrată de tip borderline, cu frica excesivă de abandon
- nevroticii cu tendinţe obsesive şi fobice pe un fond anxios.
La baza stresului psihic există
o neconcordanţă între resursele, abilităţile, capacităţile
individului şi cerinţele impuse acestuia.
Eustresul
este o stare provocată de stimuli plăcuţi ai ambianţei sau de trăiri psihice plăcute, palpitante, de la emoţii până la sentimente. În cursul eustresului are loc creşterea secreţiei de adrenalină ca factor stabilizant, stimulator al organismului şi a endorfinelor ca neurohormoni moderatori ai plăcerii. El este generat de stări psihice cu tonalitate afectivă pozitivă puternic exprimată şi cu durată prelungită (sentimentul de dragoste împărtăşită constituie un eustres cu rol dinamizator atât asupra conduitei cât şi asupra creativităţii, practicarea unor sporturi, actul sexual).
Remedii „tradiţionale”
S-a
constatat că, pentru a face faţă stresului, s-a recurs la
utilizarea accentuată a funcţiei orale. În condiţii de stres se
produce o regresie afectivă care facilitează întoarcerea la
preafericita perioadă a alimentaţiei materne. Dintre remediile
tradiţionale se notează recurgerea la alcool, care induce o
senzaţie de destindere şi o uşoară stare de excitaţie, dar care,
în exces, provoacă şi intensifică tulburările de somn, agravează
depresia latentă. Tutunul, stimulând producerea de adrenalină,
diminuează angoasa, sporeşte starea de veghe şi creează o
senzaţie de energie. Pe termen lung, folosirea lui antrenează
tulburări cardiace, respiratorii şi anumite forme de cancer. Cacao,
cafeaua au ca efecte negative tulburări ale ritmului cardiac, dureri
de cap, iritabilitate, insomnii.
Remedii „moderne” antistres
Consumul de somnifere şi
tranchilizante, utilizarea drogurilor au drept obiectiv acţiunea de
diminuare progresivă a tensiunilor psihice şi musculare şi
scăderea excitaţiilor senzoriale, cu importante consecinţe de
relaxare asupra funcţiilor vitale, conduc la automedicaţie şi
dependenţă.
Remediile
efective împotriva stresului sunt exerciţiile de relaxare
corporală, de relaxare mintală, metode psihoterapeutice.
Principii de conduită antistres:
-Realizarea activităţilor în linişte, nepresaţi de timp sau persoane
-Programarea
activităţilor în funcţie de capacitatea de muncă
-Desfăşurarea
activităţilor zilnice în locuri plăcute ca ambianţă,
înconjuraţi de persoane cu care putem discuta fără a ne supăra –
în cazul în care ne supără cineva să încercăm reducerea
efectelor prin exteriorizarea nemulţumirii
-Relaxarea
în timpul lucrului pentru câteva minute
-Utilizarea
muzicoterapiei, amuzamentului, lecturilor plăcute
-Evitarea
agresiunilor psihice
-
Calcularea resurselor financiare în funcţie de priorităţi pentru
a evita stresul financiar
-Armonizarea
aspiraţiilor cu aptitudinile
-Oferirea
cu regularitate a afecţiunii
-Somn
de 7-8 ore pe noapte
-Discutarea
dificultăţilor cu alţii, prieteni cărora să le poţi face
confidenţe
-Practicarea
exerciţiului fizic, mersul pe jos
-Cultivarea
unor trăiri şi sentimente pozitive, recurgerea la umor.
Rezistenţa
la stres sau resursele persoanei de
adaptare la stres sunt suportul economic, abilităţile personale,
tehnicile pozitive de apărare a Eului, suportul social, dorinţa de
a face ceva, resursele de sănătate şi energie, convingerile
pozitive asupra vieţii, posibilitatea de a-şi rezolva problemele
asociată cu o stare de bine fizic, părere bună despre sine şi
speranţă
