CURS
12
VIRUSOLOGIE
SPECIALĂ
●
Hepatite
Generalităti
•
Hepatitele virale sunt boli specific
umane.
•
Sunt generate de virusurile
hepatitice care aparţin unor familii diferite.
•
Au în comun tropismul pentru celula
hepatică.
►
Hepatita virală A
•
Este produsă de virusul hepatitic A
(HAV) care face parte din familia Picornaviridae,
genul Enterovirus.
•
Este un virus ARN cu capsidă
icosaedrică, neanvelopat şi are 27 nm.
•
Este rezistent la temperatura de 60°
C, eter, detergenii nonionici, dar este distrus în cateva minute de
temperatura de 100°C, de formol 1/4000., după o expunere de 3 h la
370
C, sau de clor activ 0,1 % mg, timp de 30 min.
Rezervorul
de virus A
•
Este reprezentat de bolnavii icterici
sau anicterici.
Calea
de transmitere
•
Este în special fecal-orală, direct
sau indirect (prin intermediul alimentelor sau a apei contaminate).
•
Această boală se mai poate
transmite prin: salivă, contact sexual oral sau anal şi prin sânge
(în perioada de viremie).
Perioada
de incubatie medie
•
Este de 3-4 săptămâni, perioada de contagiozitate
începe cu 2-3 săptămani înainte de perioada icterică şi se
menţine încă o săptămână după dispariţia icterului.
Receptivitatea
•
Este generală iar imunitatea specifică este solidă şi
durabilă.
•
Principalul
antigen este Ag HA.
Anticorpii
corespunzători
- anti-HA IgG
şi
- anti -HA IgM.
•
Virusul
şi antigenele virale
se pot decela din:
-
materiile
fecale
examinate prin imunoelectromicroscopie;
-
în hepatocite
prin biopsie hepatică, tehnici de, imunofluorescenţă,
-
experimental
la animale infectate (cimpanzei şi maimuţe);
-
ARN-ul viral
din produsele patologice prin tehnici de biologie moleculară (PCIZ
etc.).
Hepatita
A se poate manifesta sub mai multe forme clinice:
•
Asimptomatică (anicterică), mai
ales la copii.
•
Icterică cu simptome nespecifice:
anorexie, astenie, prurit, greţuri, vărsături,
•
Fulminantă, foarte rar, cu
manifestări neurologice caracteristice insuficientei hepatice
►
Hepatita virală B
•
Este produsă de HBV
care aparţine familiei Hepadnaviridae,
genul Orthohepadnavirus.
•
Este un virus ADN, particula Dane,
este sferic cu un diametru de 42 nm, cu un centru electronodens de 28
nm corespunzător nucleocapsidei şi are anvelopă.
Particulele
Dane sunt infecţioase şi evidenţierea lor în ser semnifică
existenta replicării virale.
Structura
antigenică
>Ag
de suprafată HBs
•
Constituie învelişul extern al HBV
şi are o structură complexă lipoglicoproteică.
•
Apare în sângele bolnavilor după
4-6 saptămâni de la infecţie, înainte de debutul clinic al
hepatitei şi dispar după 3 luni de la debut.
•
Anticorpii anti-AgHBs apar în
convalescentă şi prezenţa lor semnifică vindecarea bolii, apar şi
în urma vaccinării anti-VHB.
Sursa
de infecţie o reprezintă omul cu
infecţie acută sau cronică cu HBV.
•
HBV a fost izolat din: sânge, lichid seminal, secreţii
cervico vaginale, salivă, colostru.
Căile
de transmitere:
•
parenterală:
injecţii, transfuzii, instrumentar, contactul unor fluide biologice
contaminate cu solutii de continuitate de la nivelul tegumentelor şi
mucoaselor;
•
sexuală,
heterosexuală sau homosexuală cu parteneri infectaţi cu HBV;
•
verticală,
mamă cu serologie pozitivă pentru AgHBs/AgHBe.
Receptivitatea
este generală cu excepţia
persoanelor imunizate natural în urma infecţiei sau a celor
imunizate artificial prin vaccinare.
Structuri
antigenice
•
AgHBs indicator important de boală prin:
- imunodifuzie în gel
-contraimunelectroforeză,latex
- aglutinarea,
HAP, ELISA, RIA,
-
chemiluminisceniă.
•
AgHBe se decelează în sânge prin
ELISA, RIA.
•
ADN-polimeraza virală apare în
stadiul de viremie apare la scurt timp în sânge după AgHBs.
•
AgHBc se
izolează numai pe preparatele de ţrsut hepatic.
►
Virusul hepatitei C (HVC)
•
Este un ribovirus (ARN) aparţinând
genului Hepacivirus,
familia Flaviviridae,
cu capsidă icosaedrică, anvelopat.
•
HVC
produce hepatita virală de tip C
•
Incubatia durează între 2-8
săptămâni, transmiterea este predominant parenterală, cel mai
frecvent posttransfuzională şi post transplant de ţesuturi şi
organe.
•
Transmiterea pe cale sexuală se pare
că are loc la persoanele cu parteneri multipli.
•
Majoritatea cazurilor sunt
asimptomatice şi diagnosticate tardiv în stadiul de ciroză sau
hepatită cronică.
•
80% din cazuri fac hepatită cronică,
20% ciroză iar 3 % hepatocarcinom.
•
Acest tip de hepatită poate fi
însoţit de modificări imunologice prin depunerea complexelor imune
în ţesuturi şi organe şi apariţia de: vasculite, artrite,
purpură sau glomerulonefrite membrano proliferative.
Poate
să apară crioglobulinemia mixtă esenţială şi este asociată cu
prezenţa factorului reumatoid.
►
Picornavirusuri
Generalităti
•
Sunt virusuri ARN de dimensiuni mici,
cuprind numeroşi agenţi patogeni pentru oameni şi animale.
•
Afectează tractul digestiv,
respirator şi uneori sistemul nervos, însoţite sau nu de exanteme.
•
Sunt particule sferice sau cu un
contur hexagonal, având dimensiuni de 24-30 nm, cu o medie de 27 nm.
•
Genomul este de tip ARN monocatenar,
de sens pozitiv, având particularitatea de a se comporta şi ca
ARNm.
●Genul
Enterovirus
Se
încadrează următoarele specii patogene pentru om:
- v.
poliomielitei;
- v. coxsachie;
- v. echo;
-
enterovirusuri.
►
V. poliomielitic
Patogeneză
Virusul
polio pătrunde în organism pe cale oro-faringiană.
Incubaţia
•
Este de 7-14 zile (extreme 2-35
zile). Virusul se multiplică în tesuturile limfoide ale
rinofaringelui şi ale intestinului, în plăcile
Payer.
Izolare
•
Din rinofaringe şi materii fecale
înaintea debutului clinic.
•
Diseminarea iniţială se face pe
cale limfatică, urmează o viremie tranzitorie, fenomenele clinice
însoţitoare, gastrointestinale şi respiratorii nu sunt
semnificative, infecţia oprindu-se in majoritatea cazurilor în
acest stadiu.
•
Multiplicarea crescută a virusului
în ţesutul reticuloendotelial conduce la viremie persistentă cu
invazia sistemului nervos (măduvă, creier).
•
Infectarea
sistemului nervos
se face pe cale sanguină, iar propagarea în tesuturile nervoase
de-a lungul axonilor nervilor periferici, o dată intrat în căile
nervoase, progresia acestuia nu mai poate fi oprită.
•
Factorii
favorizanti
ai infecţiei sistemului nervos sunt: tonsilectomia, intervenţii
chirurgicale, injecţii şi traumatisme datorate lezării
terminatiilor nervoase, stresului, oboseala fizică, sarcina şi
vârsta.
Forme
clinice
A. Poliomielita paralitică
(paralizia infantilă) pentru că afectează varste mici, se
manifestă numai la 0,1-1 ‰ dintre indivizii infectaţi cu v.
polio.
1.
Forma comună
- poliomielita paralitică spinală, denumită şi boala
Heine-Medin.
Incubaţia
este de 3-14 zile, boala evoluând în două faze:
-
Faza prodromală,
•
Debutează cu febră de maximum 39oC,
angină tulburări digestive, uneori se asociază cu mialgii. LCR
este clar, cu un număr moderat de elemente, albuminorahia normală.
Durata
acestei faze este de 3-6 zile, apoi o
-
Perioadă asimptomatică,
afebrilă de 2-5 zile.
-
Faza paralitică
•
Se reinstalează febra 390
C, apar dureri şi spasme musculare.
•
Într-un interval de cca. 48 ore
survin paraliziile, ele pot fi limitate, asimetrice, monoplegii sau
paraplegii.
•
Sunt afectaţi în special muşchii
membrelor inferioare, apoi cei ai membrelor superioare şi ai
trunchiului.
•
Sechelele consecutive sunt prezente
în majoritatea cazurilor, cu atrofie musculară însoţită cu
tulburări de creştere la copii.
Caracteristicile
paraliziei în polio:
-
paralizie flască,
-
asimetrică,
-
afectează anumite grupe musculare, lăsând altele integre,
-
hiperestezii şi parestezii în perioada paralitică,
-
ROT: iniţial hiperactive, apoi diminuate până la dispariţie.
2.
Forma respiratorie
Apare
în paraliziile periferice, fiind gravă datorită localizării
bulbo-protuberanţiale paralizia ascendentă tip "tip
Landry".
•
Sunt afectaţi nucleii şi neuronii
motori ai nervilor cranieni:
-
paralizii ale muşchilor respiratori, a muşchilor: diafragmei,
abdominali, intercostali;
-
tulburări ale ritmului respirator , datorită atingerii centrilor
bulbari;
-
tulburări în deglutiţie, obstrucţie traheo-bronşică, tulburări
de vorbire, la care sunt asociate fenomene de anoxie şi pierderea
cunoştinţei. Prognosticul este rezervat
3.
Forma encefalitică
•
Apare în cadrul paraliziei spinale
sou ascendente şi are un prognostic grav.
4.
Forma cu paralizii izolate ale nervilor cranieni,
(paraliziile de nerv facial) evoluează benign.
Sindromul
postpoliomielită
•
La interval de 30-40 ani de la
poliomielita acută, bolnavii acuză slăbiciune musculară, dureri
şi oboseală extremă, fenomenele nu sunt reactivări ale infecţiei,
ci al epuizării structurilor nervoase motorii, ca urmare a
leziunilor asociate cu boala.
B.
Poliomielita neparalitică
-
Meningita poliomielitică
•
Este o meningită cu lichid clar,
debutează cu febră, cefalee, stare generala alterată, redoarea
cefei, mialgii, hiperestezii, tulburări, gastro-intestinale, greaţa,
vărsături, evolulia este favorabila.
-
Miopericardita,
•
Este ca afeţiune de sine stătătoare
şi are un prognostic bun.
C.
Poliomielita abortivă
Este
o boală minoră, cu simptomatologie asemănătoare gripei.
D.
Poliomielita inaparentă
Este
cea mai frecventă formă de manifestare a infecţei.
Simptomele
sunt absente, însă bolnavul excretă virusul, fiind sursa de
imbolnăvire pentru contacţii susceptibili.
Transmiterea
se
realizează:
•
direct,
-
pe cale fecal-orală,
-
prin contact cu indivizi aparent sau inaparent,
-
aerogen, prin dispersia secreţiilor nazofaringiene în mediul extern
prin: tuse, strănut, vorbire;
•
indirect
-
prin intermediul apei contaminate din lacuri, râuri sau prin apa de
canalizare,
-
prin alimente contaminate, lapte nefiert sau nepasteurizat, legume,
zarzavaturi (cultivate în soluri contaminate) şi
-
fructe manevrate cu mâini murdare, pot fi la originea unor epidemii
alimentare ce evoluează lent şi cu puţine cazuri.
-
Susceptibilitatea este generală.
Profilaxie
Măsuri
generale:
-
bolnavul se spitalizează pe toată durata bolii,
-
reprimirea convalescentului în colectivitate (în special în
sectorul alimentar) se face dupa 3 luni de la îmbolnăvire (absenta
eliminării de virus),
-
Contactii copii sunt carantinati 21 de zile, vaccinaţi,
supravegheaţi medical şi termometrizaţi zilnic.
Profilaxia
pasivă
•
Se aplică persoanelor expuse
riscului de îmbolnăvire:
-
personalului medico-sanitar,
-
gravide,
-
contacţii din focare.
•
Se face prin administrarea de IgG
(0,14 ml/kg corp), este eficace înaintea contactului infectant şi
oferă protectie 5 -8 săptămâni.
Profilaxie
activă
•
Vaccinuri virale
•
A fost posibil datorită lui Enders,
Weller şi Robbins, care în 1949 au cultivat v. polio în culturi
celulare.
Tratament
-
este simptomatic.
- reducerea
durerilor, spasmelor,
- mentinerea
respiraţiei, hidratare.
-
în convalescenţă, kinetofizioterapia.
►
Familia Orthomyxoviridae
•
Orthomyxovirusurile
sunt agenii etiologici ai unor infeciii respiratorii acute, uneori
grave, cu impact global ce evoluează în epidemii/pandemii cu
mortalitate mai ales în rândul copiilor şi bătrânilor.
•
Denumirea de myxovirus
exprimă afinitatea pentru mucoproteinele suprafeţei celulare, myxa
mseamnă mucus în greceşte.
•
Termenul de orthomyxovirusuri
le deosebeşte de paramyxovirusuri
care, deşi are mecanisme asemănătoare de ataşare de celulă, sunt
diferite ca modalitate de structură şi replicare.
•
In 1996 Comitetul Internaţional de
Clasificare şi Taxonomie Virală a inclus în Orthomyxovirusuridae
genul Thogotovirus,
ce cuprinde virusuri având proprietăţi similare familiei, iar în
anul 2000 a divizat genul Influenzavirus
în alte trei genuri: A, B, C, cu genurile:
- genul
Influenzavirus
A cu tipul
de v. gripal A,
- genul
Influenzavirus
B cu tipul
vf gripnl B,
- genul
Influenzavirus
C cu tipul
de v. gripal C,
- genul
Thogotovirus,
cu tipurile Thogoto,
Dhori şi Batken.
●
Genurile Influenzavirus:
A, B, C
Morfologie
•
Virionii au aspect polimorf de la
forme sferice cu diametrul de 80-120 nm, la forme filamentoase.
•
Virionii sunt înveliţi, pe
suprafaţa învelişului viral se observă nişte proeminente,
spiculi, care au dimensiuni de 10-14 nm lungime şi 4-6 nm diametru.
•
Virionul este constituit din ARN 1%,
proteine 73%, lipide 24% şi carbohidraţi 6%.
Nucleocapsida
•
Are simetrie helicoidală, este
alcătuită din genom ARN dublu spiralat, cu dimensiuni între 50 şi
150 nm, de sens negativ,
•
Este segmentat: virusurile gripale A
şi B au genomul format din 8 segmente, iar v. gripar C este format
din 7 segmente.
•
Fiecare segment este o minigenă
responsabilă de codificarea unor proteine virale:
- trei
polimeraze,
-
hemaglutinina,
-
neuraminidaza,
-
nucleoproteina
- proteina
matrix (M) şi o
- proteină
nestructurală.
•
Infectiile gripale cu tipul A se
întâlnesc şi la animale domestice sau la păsări sălbatice
(rate, gâşte, păsări călătoare).
•
Uneori pot să apară la om infectii
simultane la om cu tulpini umane şi animale. În astfel de infecţii
mixte, cu tulpini de la specii diferite, dar de acelaşi tip, apar
noi tulpini prin reasortarea minigenelor, acestea se numesc
reasortanti, pentru a le diferenţia de recombinanţi (în care
schimbările genomice presupun ruperi ale genomului şi legături
covalente pentru refacerea genomului modificat).
•
Antigenul nucleocapsidar conferă
specificitate de tip virusului gripal (permiţând diferentierea
între cele trei tipuri: A, B, C).
•
După cum s-a amintit în interiorul
virionului se găseşte şi ARN polimeraza care este esentială
pentru infectivitate (genomul are polaritate negativă).
•
Virionul gripal prezintă două
feluri de proiecţii: hemaglutinina (HA) şi neuraminidaza (NA).
•
La exterior anvelopa contine lipide,
glicolipide şi glicoproteine partial derivate din membrana
plasmatică a celulei gazdă, parţial codificate de genomul viral.
•
Pe
suprafaţă sunt dispuse proeminente în formă de spiculi (spikes),
peplomere, cu care virionul se ataşează de celulele receptoare.
Două
tipuri de peplomere sunt importante:
1.
Hemaglutinina (HA)
•
Printre
peplomerele de HA se găseşte o altă categorie de proiectii,
structuri cu aspect de ciupercă, numite neuraminidaze (NA).
2.
Neuraminidazele
sunt enzime formate din mucopolizaharide şi mucoproteine.
•
Neuraminidaza previne aglutinarea
noilor particule virale, favorizeaza creşterea numărului de virioni
infectaţi şi difuzarea lor către alte teritorii tisulare (altele
decât locul de invazie).
•
În infecţia gripală, NA
facilitează fluidificarea stratului de mucină de la nivelul
arborelui respirator şi angajarea tractului respirator inferior în
procesul infecţios.
Faţă
de aceste componente antigenice apar anticorpi
specifici:
- inhibitori ai
hemaglutinării,
- neutralizanti
şi inhibitori ai activităţii neuraminidazice.
Tulpinile
gripale au
o nomenclatură specifică ce cuprinde:
- tipul
antigenic al ribonucleoproteinei virale (A, B, C),
- localitatea
de izolare (originea geografică a tulpinii),
- numărul
tulpinii, anul izolării,
- tipul de HA
şi NA
Exemplu:
A/SolomonIslande/3/2006/H1N1
Patogenie
•
Gripa este o boală
infecto-contagioasă de grupă B, cu evoluţie ciclică sezonieră
şi multianuală, cu manifestari clinice generale şi respiratoru cu
potenţial de severitate.
•
Sursa
de infecţie este omul bolnav.
Calea
de transmitere
•
Este
aerogenă (prin picăturile Pflügge).
Modul
de transmitere
•
Este
direct.
Incubatia
este de 1-3 zile.
Debutul
•
Poate fi brusc cu: febră, frisoane,
cefalee, catar oculonazal, mialgii, poliartralgii.
În
perioada de stare
•
Apare o stare de astenie până la
prostraţie, cu inapetenţă, cefalee, febră frisoane, vărsături,
mialgii, obstrucţie nazală, strănut, tuse, faringită, laringită,
traheobronşită, pneumonie interstiţială.
Convalescenţa
•
Durează cca. 2 săptămâni cu
astenie şi tuse.
•
Pot să apară complicaţii: crup
gripal, bronşiolite, pneumonii severe, miocardită,
pericardită,
miozite, suprainfectii bacteriene (otite, sinuzite, conjunctivite
etc.),
Profilaxie
•
nespecifică
Prin
măsuri igieno-dietetice,izolare eventual spitalizare.
•
specifică
Prin
administrarea vaccinului anti gripal, care este un trivaccin,
recomandat de OMS cu tulpinile de virus care sunt circulante în anul
repectiv.
•
El se obţine pe ouă embrionate. iar
pentru 2008/2009 a avut următoarea compoziţie:
-
A/Brisbane/59/2007 (N1H1) 15 µg
-
A/Brisbane/10/2007 (H3N2) 15 µg
-
B/Florida/4/2006 15 µg
•
El se recomandă persoanelor expuse,
bătrânilor, copiilor etc.
•
Este contraindicat persoanelor care
are hipersensibilitate la substanţa activă din preparatul vaccinal,
ouă sau in general la proteinele aviare, neomicină, precum şi la
cei cu boli acute sau febrile.
●
Genul Rubulavirus
►Virusul
urlian (VU)
Este
virus ARN. Este agentul etiologic al parotiditei
epidemice.
Patogeneză
•
Virusul este transmis prin picăturile
Pflügge (saliva şi secreţii respiratorii) pătrunde in caile
respiratorii superioare unde se multiplică, apoi virusul disemineaza
în ganglionii regionali, apoi prin viremie în tot organismul.
•
Organele ţintă sunt: glandele
salivare, glanda parotidă, ovarele, testiculele, pancreasul.
•
Virusul este excretat în salivă 5-6
zile înainte şi cca. 9 zile de la debut, când sunt detectaţi
anticorpii IgM.
•
Sistemul nervos este interesat în
50% dintre cazuri, care variază de la meningism, exprimat prin
uşoară creştere o elementelor celulare până la meningoencefalita
(0,5% dintre cazuri).
•
Infecţia cu v. urlian este
sistemică, acesta multiplicându-se in celulele epiteliale ale
diferitor organe, chiar dacă clinic predomină parotidita.
Aspecte
clinice
■
Parotidita epidemică (oreionul)
Incubaţie
medie
Este
de 18 zile (7-25 zile), cu febră medie anorexie otalgie,
indispoziţie, urmată rapid de hipertrofia bilaterală, dureroasă a
glondelor parotide şl a glandelor salivare.
Durata
bolii
Este
de 10-15 zile cu evoluţie autolimitantă. Localizările glandulare
extrasalivare pot să apară înainte, concomitent, după, sau în
absenţa parotiditei.
■
Orhita
•
Mai frecvent după pubertate, la
10-30% dintre cazuri, este precedată de febră, frison, dureri
abdominale.
•
Apare
inflamatia scrotală, eritemo-edematoasă, dureroasă, în 25 % sunt
interesate ambele testicule.
•
Evoluţia este favorabilă, cu durata
de 8-10 zile. Uneori
(5 % o) poate să apară atrofia testiculară, iar azoospermia este
excepţională.
•
La femei poate să apară ovarita şi
mastita la 31 % dintre cazuri la fete după 14 ani.
Complicatii:
•
Meningita
urliană
care este o meningită limfocitară, ea poate să apară după 5-7
zile de la debut cu febră, redoarea cefei, vărsături, cefalee şi
fotofobie. Evoluţia este favorabilă, cu vindecare în câteva zile.
•
Encefalita,
înainte de introducerea vaccinului, reprezenta cca. 20 -30% dintre
encefalitele virale.
•
Ea apare la cca. 1,4% dintre cazuri,
ea poate să apară în timpul parotiditei sau la 2-3 săptămâni,
se manifestă prm confuzie, convulsii, tulburări motorii sau
senzoriale.
•
Majoritatea cazurilor evoluează fără
sechele.
•
Afectarea nervilor cranieni,
surditate la 0,05‰ din cazuri, uni sau bilaterale ireversibile.
•
Foarte rar este cecitatea prin
nevrită optică.
•
Alte complicaţii:miocardite,
nefrite, pancreatite.
•
4% dintre pacienţi – diabetul
juvenil ar fi o consecinţă posibilă (prin afectarea celulelor beta
pancreatice).
Profilaxie
Măsuri generale
Măsuri generale
-
Profilaxie pasivă
•
Prin administrarea de IgG specifice
hiperimune mai ales la indivizii de sex masculin după pubertate.
-
Profilaxie activă
•
Vaccinuri inactivate cu formol
conferă protecţie limitată (6 luni).
•
Vaccinuri vii atenuate.
•
Vaccinarea se administrează după
vârsta de 1 an la toate persoanele cu risc crescut (colectivităţi
şcolare, tineri, adulţi într-o singură doză).
•
Poate fi
-
monovalent
-
bivalent (antiurlian + antirujeolă) sau
-
trivaccin (antiurlian + antirujeolă + antirubeolă).
Contraindicaţii
-
Nu se administrează la femeile gravide, în boli acute şi la
imunodeprimaţi.
●
Genul Morbilivirus
►
Virusul rujeolic
Este
un ribovirus anvelopat ce face parte din genul Morbilivirus,
familia Paramyxoviridae.
•
Este agentul etiologic al rujeolei.
•
Genomul este ARN cu capsidă
helicoidală, care este acoperit de proteina M, matrix, şi la
exterior peplos format din dublu strat lipidic derivat din membrana
celulei infectate şi spiculi glicoproteici: hemaglutinina şi
proteina F (de fuziune).
Patogeneză
•
Virusul rujeolos pătrunde în
organism prin aerosoli, se replică local în mucoasa respiratorie şi
conjunctivală.
•
Diseminenză în ganglionii
regionali, ajunge în sânge şi apoi în organele interne.
Sursa
de infecţie
•
Sunt bolnavii de rujeolă (nu sunt
purtători sănătoşi).
Calea
de transmitere
-
aeriană,
direct prin picăturile Pflügge eliminate prin tuse sau strănut,
-
indirect,
prin obiecte proaspăt contaminate.
Receptivitatea
este generală.
Incubaţia
•
Este de 9-11 zile.
•
Este o perioadă
prodromală
care durează 3-4 zile şi se caracterizenză prin febră, catar
oculo-nazal, fotofobie, lăcrimare, tuse seacă, uneori cu anorexie,
vărsături şi rar convulsii.
Perioada
de stare
•
Se manifestă cu febră, erupţie
maculopapuloasă generalizata cu caracter descendent, catifelată la
palpare, confluentă în 4-6 zile.
•
Exantemul este nepruriginos care
dispare la presiune.
Complicaţii:
-
suprainfecţiile,
-
complicaţiile
nervoase imediate
(encefalomielita acută postinfecţioasă care poate să apară în 2
săptămâni de la rash),
-
complicatii
nervoase tardive
(panencefalita sclerozantă subacuta - PESS) care poată să apară
la 2-15 ani de la infecţia rujeoloasă; incidenta este 1/106 de
cazuri, se întâlneşte mai frecvent la băieti.
Tratamentul
•
Este simptomatic
►
Virusul rubeolos
•
Este agentul etiologic al rubeolei,
este o boală de gravitate medie sau uşoară, dar este importantă
pentru gravide unde infecţia cu acest virus poate produce
concomitent leziuni fetusului şi malformaţii congenitale.
•
Rubeola a fost recunoscută ca
entitate nosologică distinctă de rujeolă şi scarlatină în 1881.
Patogeneza
•
Poarta de intrare şi locul de
multiplicare a virusului este mucoasa rinofaringiană, de aici
virusul difuzează în ganglionii regionali şi sânge (viremie) în
tot organismul.
•
Virusul este detectat in sânge
începând cu a 7 a zi de la infecţie şi se mentine încă 1-2
săptamani, care dispare o dată cu apariţia anticorpilor.
•
La femeile gravide, virusul se
transmite:
-
prin intermediul placentei,
-
ascendent din căile genitale materne, deoarece v.
rubeolos
este prezent la nivelul cervixului începând cu prima săptamână
de la debutul rash-ului.
•
Avortul spontan în primul
trimestru de sarcină survine în aproximativ 20% dintre cazuri.
Rubeola
congenitală
-
malformaţii oculare:
cataractă subtotală sau totală adesea bilaterală şi retinopatie,
microoftalmie şi glaucom;
-
malformaţii cardiace:
persistenţa canalului arterial dintre aortă şi artera pulmonară
şi stenoză pulmonară, miocardită;
-
malformaţii auditive:
surditate;
-
malformatii ale sistemului nervos central:
microcefalie, întârziere psihomotorie.
Familia
Rhabdoviridae
•
Sunt virusuri care infectează plante,
nevertebrate,vertebrate.
•
Virusurile produc zoonoze care se pot transmite la om
prin intermediul animalelor.
•
Denumirea familiei provine de la cuvântul grecesc
rhabdos(bastonaş) şi care defineşte forma virionilor.
Cuprinde
două genuri:
-
genul Veziculovirus
cu specia virusul stomatitei veziculare,
-
genul Lyssavirus,
care cuprinde V. rabic.
►
Virusul rabic (VR)
•
Este agentul etiologic al turbării,
boala este cunoscută din antichitate.
•
Studii fundamentale au fost realizate de Louis Pasteur
în 1881.
Structură
•
Are formă cilindrică cu o
extremitate rotunjită, aspect de cartuş cu dimensiuni de 180/75 nm.
•
Este un virus ARN monocatenar,
liniar, sens negativ.
•
Nucleocapsida are simetrie
helicoidală înfăşurată ordonat în, jurul axului central al
structurii, este virus învelit cu un dublu înveliş lipidic şi
spiculi de natură glicoproteică.
Rezistentă
la agenti fizici şi chimici
•
Virusul rabic rămâne infectant la
temperatura de 40°C în glandele salivare şi creier mai multe
saptămâni.
•
Menţinut în suspensie 1/100, câteva
ore la 45°C, 1h la 56°C, 2h la 100°C îşi pierde infectivitatea.
•
Prin liofilizare (desicare rapidă şi
controlată) îşi păstrează viabilitatea ani de zile.
•
V.
rabic este
inactivat sub influenţa radiaţiilor UV, RX şi lumina solară.
•
Solventii lipidelor (eter,
dezoxicolat de sodiu) inactivează toate rhabdovirusurile prin
deteriorarea învelişului viral. Tripsina este agent inactivant.
•
Fenolul
şi formolul în concentraţie de 0,5-4 %, atenuează în diferite
grade virulenţa.
Patogenie
•
Virusul pătrunde în organism prin
muşcătura de câine bolnav o dată cu saliva infectată, sau
aerogen în peşterile cu lilieci infectati, sau prin soluţii de
continuitate ale tegumentului atunci cand vine in contact cu virusul
rabic.
•
La locul infectării virusul se
multiplică, este un virus neurotrop, virusul trece în receptorii
nicotinici de acetilcolină de la joncţiunea neuromusculară, apoi
se diseminează centriped spre SNC.
•
Multiplicarea virală are loc în
citoplasma neuronilor, unde se detectează incluziile
Babeş -Negri.
•
Diseminarea în creier este rapidă
determinând encefalita rabică înainte ca raspunsul imun să apară.
•
Sunt afectate în special zonele
motorii, căile piramidale, extrapiramidale şi formaţiunea
reticulată, ceea ce determina paraliziile şi hiperestezia.
•
Apar tulburări de comportament,
hiperexcitabilitate, iritabilitate şi tendinţa de a muşca.
•
Prezenţa virusului se poate detecta
şi în tractul respirator, muşchiul cardiac, rinichi, pancreas,
retină, cornee, foliculi piloşi.
Rabia
la om
Incubaţia
•
Este relativ lungă 14-100 zile, cu o
medie de 50 de zile, rar poate fi de un an sau chiar zece ani.
Stadiul
prodromal
Este
scurt, de 2-4 zile, cu o simptomatologie nespecifică: anorexie,
febră moderată, cefalee, greţuri, disfngie, parestezii în zona
muşcăturii, nervozitate, anxietate.
Perioada
de stare
1.
Rabia furioasă (spastică)
•
Se manifestă prin excitaţie
psihomotorie: hiperestezie cutanată senzorială exacerbată de
stimuli exteriori, halucinaţii, convulsii, dilataţie pupilară
(midriază), hipersalivaţie, hipersudoratie.
•
Hidrofobia este determinată de
spasme ale musculaturii faringiene, care este însoţită de febră
ridicată (40-41°C) şi tulburări neurovegetative, variaţii ale
tensiuni arteriale, pulsului, dificultăţi în respiraţie.
2.
Rabia paralitică
•
Debutează cu paralizii, dureri ale
membrelor, urmate de paralizii flasce progresive, ascendente de la
membrele inferioare pună la teritoriile inervate de nervii cranieni.
Tulburări ale sfincterelor.
•Această
formă este rară la om.
3.
Perioada terminală
•
În rabia furioasă moartea survine
după 3-4 zile, iar în forma paralitică în 5-6 zile prin stop
cardiac şi respirator.
•
O
formă particulară
este forma clinică de rabie
de laborator,
contractată accidental, prin infectie cu virus rabic. Pot să apară
paralizii ascendente, tulburări bulbare care duc la moarte prin stop
respirator.
Profilaxie
Profilaxie
nespecifică
•
Tratamentul local al plăgii, dacă
nu permite curăţarea şi suturarea, se va infiltra local IgG
specifice antirabice sau ser antirabic, hiperimun, se va administra
anatoxină tetanică, tratament cu antibiotice pentru prevenirea
infecţiilor bacteriene.
•
Aprecierea riscului de contaminare
rabică în funcţie de starea de sănătate a animalului, specia
animalului (muşcătura animalului sălbatic este mai gravă).
Prezenta enzootiei în teritoriu.
Profilaxie
pasivă
•
Seroterapia sau administrare de IgG
specifice.
•
Acestea se recomnndă în cazul
muşcăturilor grave, adanci, la cap, gât, membre
produse de animale sălbatice.
Profilaxie
activă
Vaccinuri
antirabice este singura metodă eficientă de prevenire a rabiei.
Tratament
•
Tratamentul antiviral nu a dat
rezultate.
•
Se face seroterapie concomitent cu
vaccinarea antirabică de servicii specializate.
Familiu
Retroviridae
•
Este formată din virusuri care sunt
agenţi patogeni ai vertebratelor (om, mamifere, păsări, reptile,
peşti) şi nevertebratelor (insecte, moluşte).
•
Deşi prezintă caractere morfologice
comune, infecţiile pe care le provoacă se pot exprima divers, de la
forme asimptomatice, la manifestări clinice grave.
►
Virusul HIV
•
Virusul imunodeficienţei
umane (HIV) apartine familiei Retroviridae,
subfamilia Lentivirinae.
•
Sunt virusuri ARN.
•
HIV I şi HIV II sunt agentii etiologici ai sindromului
de imunodeficienţă dobândită (SIDA).
•
A, apărut ca entitate clinică în 1981, iar agentul
etiologic a fost izolat în 1983, iar după 10 ani răspândirea SIDA
a fost pandemică.
•
În anul 2000 creşterea a fost de
30-40 milioane pe glob.
Structură
•
Virusul are un diametru de 100µm.
•
Genom ARN, monocatenar, de sens
pozitiv, diploid.
•
Are trei categorii de gene: majore,
reglatoare şi accesorii.
•
Are simetrie icosaedrică de formă
cilindrică sau de trunchi de con.
•
Cea mai importantă enzimă este
reverstranscriptaza
(capabilă
să transforme ARN-ul în ADN proviral, având rol de
ADN-polimerază-ARN dependentă şi ADN polimerază),
Adsorbţia
şi penetrarea virusului în celula.
•
HIV pătrunde în celulele care au
la suprafaţa lor receptori CD4, în urma fuziunii peplosului cu
membrana celulară.
•
În citoplasmă are loc
decapsidarea.
•
Sinteza ADN-ului proviral şi
integrarea în genomul celular, se realizează cu ajutorul
reverstranscriptazei, iar integrarea acestuia prin integraza virala.
•
Eliberarea virionilor din celulă
gazdă se realizează prin înmugurire.
Pătrunderea
virusului în organism se face la nivelul:
-
mucoasei urogenitale, rectale sau orale prin contact hetero sau
homosexual;
-
perinatal, de la mamă la făt;
-
parenteral, prin soluţii de continuitate ale tegumentelor şi
mucoaselor, injectii, acupunctură, tatuaje, transfuzii cu sânge
integral sau derivate contaminate, transplanturi de la donatori
infectaţi.
Rezistentă
la agenti fizici şi chimici
•
HIV este sensibil la căldură umedă
se inactivează în 15 min la 121°C.
•
Este insuficientă inactivarea la 30
min la 56°C, este distrus după 10 h la 60°C, prin fierbere este
inactivat după 20 min.
•
Căldura uscată 180°C îl distruge
timp de 2 h. HIV este rezistent la radiatiile UV.
•
Ph-ul optim de dezvoltare este de
7,1 este distrus la pH-uri extreme sub 5 şi peste 10. Substantele
chimice care-l distrug sunt:
- aldehida glutarică 2% în 30 min,
- peroxidul de hidrogen 6% in 30 min,
- alcoolul etilic de 70% şi
- iodul de 10% in 30 min, de asemeni derivatele de clor.
+
Patogenie
•
Ţintele sunt celulele Langerhans
din lamina propria subiacent acestora.
•
Sunt infectate mai ales macrofagele
in curs de diferentiere, cu susceptibilitate crescută la replicare
şi limfocitele T activate.
•
Infecţia limfocitelor T CD4
favorizează progresia spre ganglionii teritoriali şi ţesuturile
moi profunde.
•
Intrarea directă prin transfuzie de
sânge a virusului favorizează acces direct la limfocitele CD4 şi
monocitele periferice circulante.
•
Diseminarea virusului de la poarta
de intrare se face pe cale sanguină, fie liber, fie asociat cu
limfocitele CD4 sau monocitele spre sistemul limfatic.
•
La câteva zile de la infectie,
replicarea lui în sistemul limfatic este masivă.
Răspunsul
imun
Apare
la câteva săptămâni şi se manifestă prin:
-
creşterea limfocitelor T CD8 (care se menţin crescute luni sau
ani),
-
apariţia anticorpilor seroneutralizanti.
Perioada
de infectie latentă asimptomntică
este însoţită de replicare virală permanentă cu creşterea
încărcăturii virale şi distrugerea permanentă a limfocitelor T
CD4.
•
Trecerea de forma asimptomatică la
forma clinic manifestă se face într-un interval de cca. 2 ani (5 %
dintre pacienţi) până la 10 ani (50% dintre pacienţi).
Tablou
clinic
•
Clasificarea infecţiei cu HIV la
adult se face în funcţie de anumite criterii
-
clinice (stadiul A, B sau C) şi
-
imunologice (scăderea limfocitelor T CD4 sub 200/mm3 sau sub 14% din
totalul limfocitelor, acestea indicând stadiul SIDA).
În
stadiul A
•
Perioada
de incubaţie
este între câteva zile până la 3 luni, sunt anumite aspecte
clinice:
-
infecţie asimptomatică
-infecţie
acută nespecifică (sindrom retroviral), însoţit de febră,
oboseală, faringită, artralgii, erupţii maculo-papulare,
limfadenopatie generalizată poate dura 2-3 săptămani, remisiunea
fiind completă
Această
perioadă poate dura până la 10 ani.
În
stadiul B
•
Sunt cazurile cu infectie
simptomatică, lipsind manifestările clinice cuprinse în stadiul C.
•
Manifestările clinice
corespunzătoare stadiului B sunt:
- stare febrilă
38,5°C care persistă mai mult de o lună,
- sindrom
diareic care persistă mai mult de o lună,
- candidoză
orofaringiană sau vulvovaginală persistentă sau recidivantă,
- herpes zoster
extins sau recidivant,
- purpură
trombocitopenică idiopatică,
- neuropatie
periferică,
- infectii
pelviene sau tubo-ovoriene,
- listerioza.
•
Înrăutăţirea unor markeri de
laborator, scăderea numărului de limfocite T CD4 la 500-200/mm3.
Stadiul
C
•
Corespunde stadiului final al
infecţiei cu HIV, SIDA.
•
Pacientul va prezenta:
- o scădere
mare în greutate,
- febră
persistentă de etiologie neprecizată,
- infectii cu
germeni oportunişti (bacteriene, virale, micotice),
- parazitoze,
- neoplasme şi
în stadiile tardive manifestări neurologice.
•
Forma gravă de manifestare a
encefalopatiei HIV este demenţa asociată cu SIDA, ADC (AIDS
dementia complex).
•
Manifestările oportuniste apar când
limfocitele T CD4 şcad la 200-50/mm3.