1.
SIMPTOME FUNCŢIONALE
Principalele
tulburări funcţionale provocate de o afecţiune pulmonară sunt:
dispneea, durerea toracică, tusea ,expectoraţia, hemoptizia,
sughiţul şi tulburările vocii.
Dispneea
este
dificultatea de a respira. Spre
deosebire de respiraţia normală, care este
involuntară, respiraţia dispneică
este conştientă, voluntară, penibilă. Bolnavul resimte o "sete
de aer". Cu alte cuvinte, bolnavul dispneic simte pe de o parte
necesitatea de a respira, iar pe de alta că efortul respirator pe
care-l face este insuficient.Se ştie că, în stare normală,
mişcările respiratorii au o frecvenţă constantă, o amplitudine
egală şi un ritm regulat, în timp ce în stări patologice aceste
caracteristici se modifică şi apare dispneea.
După
circumstanţele de apariţie se deosebesc: dispneea permanentă
(insuficienţă cardiacă avansată, pneumotorax), dispneea de efort
(procese pleuropulmonare care scad ventilaţia pulmoanră,
insuficienţă cardiacă), dispneea de decubit (bolnavul nu poate sta
culcat, fiind obligat să şadă) şi dispneea paroxistică,
întâlnită în astmul bronşic şi în insuficienţa ventriculului
stâng (astmul cardiac şi edemul pulmonar acut).
După
ritmul respirator, se deosebesc bradipneea sau dispneea cu ritm rar
(procese obstructive ale căilor respiratoare, astm bronşic ) şi
polipneea sau tahipneea - (dispnee cu creşterea frecvenţei
mişcărilor respiratorii, depăşind 40/min.) (majoritatea bolilor
pleuropulmonare şi cardiovasculare).
După
timpul respiraţiei care e tulburat, se întâlnesc dispneea
inspiratorie (edem al glotei, corp străin în laringe), dispneea
expiratorie (astmul bronşic şi emfizemul pulmonar) şi dispneea
mixtă, în care dificultatea interesează atât inspiraţia cât şi
expiraţia şi care se întâlneşte atât în pleureziile cu lichid
mult, cât şi în pneumonia masivă. În unele stări patologice pot
apărea tulburări ale ritmului respirator, întâlnind în acest
sens mai multe tipuri de respiraţii .
Respiraţia
de tip Cheyne-Stokes este o respiraţie periodică, caracterizată
prin alternanţe de polipnee şi apnee. Respiraţiile cresc progresiv
în amplitudine şi frecvenţă, ating un apogeu, apoi descresc până
ce încetează. Perioada de apnee durează 10 până la 20 de
secunde, după care ciclul reîncepe. Acest tip de respiraţie se
întâlneşte în insuficienţa cardiacă stângă, în ateroscleroza
cerebrală, în tumori şi accidente vasculare cerebrale, uremii etc.
Respiraţia
de tip Kussmaul este o respiraţie în patru timpi:
inspiraţie-pauză-expiraţie-pauză. Mişcările respiratorii sunt
profunde şi zgomotoase. Apare în coma diabetică.
Respiraţia
de tip Biot se caracterizează prin cicluri de respiraţii întrerupte
de perioade de apnee de 5 până la 20 de secunde. Este o respiraţie
agonică.
În
practica curentă, dispneea este expresia unei afecţiuni a
aparatului respirator sau cardiovascular.
Durerea
poate sugera deseori diagnosticul,
dar nu orice durere toracică exprimă o boală a
aparatului respirator.
Se
disting dureri: pleurale (junghiul din pleurezie, durerea atroce din
pneumotoraxul spontan), parenchimatoase pulmonare (junghiul din
pneumonie, durerea violentă din embolia pulmonară, gangrena
pulmonară), parietale (fracturi şi neoplasme costale, herpesul
zoster, cancerul sau tuberculoza vertebrală, boli reumatismale
etc.), toracice, de origine cardiovasculară, abdominale iradiate la
nivelul toracelui (dureri veziculare, pancreatita acută).
Unele
caractere particulare ale durerilor pot da indicaţii preţioase. O
durere vie, atroce, care imobilizează toracele şi opreşte
respiraţia, însoţită de stare de colaps, se întâlneşte în
pneumotoraxul spontan şi în embolia pulmonară. Junghiul toracic
este o durere vie, localizată, acută şi superficială, exagerată
de tuse şi de respiraţie profundă. Se întâlneşte în pleurite,
pleurezii, pneumonii, congestii pulmonare etc. Durerea în umărul
drept poate proveni de la o pleurită diafragmatică sau de la o
afecţiune a veziculei biliare. Durerea care se amplifică cu
mişcările respiratorii, sugerează o fractură costală. Durerile
accentuate prin compresiunea punctului dureros, sunt de obicei
parietale.
Tusea
este un act reflex sau voluntar,
care are drept rezultat expulzarea violentă a aerului şi
în unele cazuri a corpurilor
străine din căile respiratorii. Ca mecanism general, actul tusei
cuprinde o fază inspiratorie, în care aerul pătrunde în plămâni,
o fază de compresiune, prin închiderea glotei, şi o fază de
bruscă expulzie a aerului prin contracţia muşchilor abdominali,
ridicarea violentă a diafragmului şi deschiderea forţată a
glotei. In cursul celui de-al treilea timp, odată cu coloana de aer,
sunt proiectate în afară şi expectoraţia, mucozităţile sau
corpurile străine. Aceste trei faze reprezintă o secusă de tuse.
Tusea
poate fi: uscată, fără expectoraţie (pleurite, faza iniţială a
bronşitelor acute sau a tuberculozei pulmonare) sau umedă, urmată
de expectoraţie. Acesta este semnul unui proces bronşic sau
parenchimatos pulmonar (bronşită acută sau cronică, supuraţii
bronşice sau pulmoanare, pneumonie etc.).
Tusea
seacă este vătămătoare, deoarece poate răspândi infecţia,
poate epuiza cordul drept şi tulbură somnul, de aceea trebuie
combătută.
Există
şi alte tipuri de tuse: tusea cvintoasă, care se întâlneşte în
afecţiunea denumită tuse convulsivă şi se caracterizează prin
mai multe expiraţii puternice şi zgomotoase, urmate de o inspiraţie
forţată, numită repriză; tusea bitonală - în două tonuri -
trădează o paralizie a nervului recurent stâng; tusea lătrătoare,
zgomotoasă, apare în adenopatii traheobronşice şi tumori
mediastinale; tusea surdă, răguşită, voalată, survine în
afecţiuni laringiene; tusea emetizantă, urmată de vărsături
alimentare, este întâlnită în tusea convulsivă.
Uneori,
tusea apare în anumite poziţii care, favorizează eliminarea
conţinutului unor cavităţi (ca în tuberculoza pulmonară,
dilataţia bronşică) sau în anumite momente ale zilei. Astfel,
tusea poate surveni noaptea (de obicei în afecţiuni cardiace),
poate fi matinală (supuraţii bronhopulmonare cu secreţie
abundentă), vesperală sau de seară (în special în tuberculoză).
După
etiologie, tusea poate fi: faringiană (faringite acute şi cronice),
laringiană (laringite sau tumori laringiene), bronşică (bronşite,
dilataţii bronşice, cancer bronşic), pulmonară (pneumopatii acute
sau cronice), pleural (pleurite), mediastinală (tumori, insuficienţă
cardiacă, pericardite).
Asistenta
medicală trebuie să urmărească şi să ştie să interpreteze
tusea. Trebuie să liniştească tusea de iritaţie (laringită,
bronşită), obişnuind bolnavul să-şi stăpânească tusea şi
recomandându-i să evite fumatul, discuţiile, deschiderea gurii în
inspiraţie, aerul uscat sau temperatura prea ridicată, să tuşească
cu batista la gură etc. De asemenea, trebuie să aşeze bolnavul în
poziţia care permite expectoraţia şi, la nevoie, să utilizeze
tusea artificială, aspiraţia bronşică etc.
Expectoraţia
este procesul prin care se elimină
produsele formate în căile respiratorii, în
mod current. Prin expectoraţie se
înţeleg atât actul de expulzie, cât şi produsele eliminate
(sputa). Expctoraţia reprezintă, fără îndoială, materialul
patologic cel mai periculos, fapt pentru care trebuie luate măsuri
de asepsie riguroasă. Este contraindicat să se fumeze sau să se ia
masa, fără dezinfectarea mâinilor care au venit în contact cu
scuipătoarea. Expectoraţia are o valoare fundamentală din punct de
vedere diagnostic, mai ales dacă este recentă. Trebuie precizate
totdeauna
cantiatea, aspectul, culoarea şi mirosul. Expectoraţia apare când
exsudatul alveolar sau secreţia bronşică creşte, declanşând
tusea. Adeseori femeile şi copiii nu ştiu să expectoreze,
înghiţind sputa eliminată prin tuse.
După
cum am menţionat, expectoraţia are mai multe caractere, de care
trebuie să se ţină
seama.
Cantitatea.
În mod obişnuit nu se elimină după fiecare tuse mai mult de 50
ml. în unele boli (dilataţie bronşică, abces şi gangrena
pulmonară, tuberculoză pulmonară avansată), cantitatea creşte,
uneori chiar până la 300 – 400 ml/24 de ore. O varietate specială
de expectoraţie este vomica. Prin acest termen se înţelege
expulzarea brutală a unei colecţii purulente situate în
parenchimul pulmonar sau în vecinătate, prin deschiderea în căile
respiratorii. Apare în abcese pulmonare, pleurezii purulente, abcese
subfrenice.
Culoarea
poate furniza de asemenea unele indicaţii. Astfel, sputa din
cancerul bronhopulmonar este roşiegelatinoasă; în infarctul
pulmonar, negricioasă; în pneumonie, ruginie; în tuberculoza
pulmonară şi unele dilataţii bronhice, hemoptoică.
Mirosul
poate fi fetid în abcesul pulmonar şi în dilataţia bronşică şi
putrid, respingător, în gangrena pulmonară.
Aspectul
expectoraţiei este uneori foarte revelator. Sputa mucoasă este
vâscoasă, aderentă şi aerată. Se întâlneşte în bronşita
acută şi în astmul bronşic. In această ultimă afecţiune, sputa
poate fi perlată, numită aşa din cauza dopurilor mici şi
opalescente de mucină din care este constituită. Sputa purulentă
este cremoasă, alcătuită exclusiv din puroi. Sugerează o
supuraţie bronhopulmonară (dilataţie bronşică, abces pulmonar,
tuberculoză pulmonară cavitară, chist hidatic suprainfectat etc.),
evacuată prin bronhie. Sputa mucopurulentă este netransparentă,
galbenă-verzuie, şi o întâlnim în infecţii ale căilor aeriene
(bronşite, dilataţii bronşice). Sputa seromucopurulentă se
deosebeşte de precedenta prin adaosul de serozitate. Recoltată
într-un pahar de sticlă, se dispune în patru straturi: un strat
purulent grunjos la bază, unul seros mai abundent deasupra, apoi un
strat mucos şi la suprafaţă, un altul spumos. Se constată în
dilataţii bronşice şi abcese pulmonar. Sputa pseudomembranoasă
conţine multă fibrină sub formă de membrane. Se
întâlneşte
în unele bronşite.
Rolul
asistentei medicale constă în a face educaţia bolnavilor asupra
modului cum trebuie să expectoreze şi cum să utilizeaze
scuipătorile; să înveţe femeile şi copiii să expectoreze şi să
lupte împotriva rezistenţei acestora faţă de utilizarea
scuipătorilor, să remarce şi să obişnuiască pe bolnav cu
utilizarea poziţiei în care să expectoreze cu mai multă
facilitate şi abundenţă, să şteargă cu tampoane de vată
montate pe pensă, sputele adunate pe gură şi dinţii bolnavului.
De asemenea, trebuie să strângă şi să măsoare - în eprubete
sau pahare gradate – expectoraţia abundentă. Dezinfectarea
scuipătorilor este o regulă absolută.
Pentru
dezobstruarea căilor aeriene, se foloseşte uneori, provocarea tusei
artificiale. Se comprimă brusc şi sacadat, ventral, baza toracelui
- bolnavul afându-se în poziţie semişezândă - după o
inspiraţie forţată, în timp ce bolnavul face un efort de tuse.
Există contraindicaţii speciale: traumatisme craniene, şi fractura
de coloană.În acelaşi scop se efectuează uneori bolnavului - în
poziţie şezândă - compresiuni bruşte şi sacadate la baza
toracelui, la sfârşitul unor inspiraţii forţate, urmate de
eforturi de tuse.
Hemoptizia
este eliminarea pe gură a unei
cantităţi de sânge, provenind din căile aeriene
inferioare. Când sângele provine
de la nivelul rinofaringelui, eliminarea poartă denumirea de
epistaxis; când provine de la nivelul gingiilor - de gingivoragie;
de la nivelul stomacului - de hematemeză. Aceste cauze trebuie
eliminate deoarece, cu excepţia epistaxisului, când sângele se
elimină de obicei prin nas, în celelalte cazuri, sângele este
eliminat tot pe gură.
Hematemeză
are unele caractere particulare: apare în timpul unui efort de
vărsătură; sângele este în general mai abundent, neaerat, mai
închis la culoare, amestecat cu cheaguri de sânge şi uneori, cu
alimente; începe şi se termină de obicei brusc; în orele
următoare bolnavul are deseori dureri, iar a doua zi melenă (scaun
negru, moale şi lucios). În unele cazuri diagnosticul este dificil:
în cazul unei tuse reflexe care însoţeşte hematemeză, al unei
tuse emetizante însoţite de hemoptizie şi al înghiţirii sângelui
în cursul unei hemoptizii. Hemoragia de origine bucală
(stomatoragia, gingivoragia) sau rinofaringiană (epistaxis) poate fi
luată în discuţie în cazul sputei hemoptoice. În aceste cazuri,
sputa este striată cu sânge sau alcătuită din sânge neaerat,
amestecat în mucus. Se elimină în cantităţi mici, de obicei
dimineaţa la trezire şi fără eforturi de tuse. Uneori, sunt
necesare examene de specialitate (O.R.L. etc.).
Caractere
distincte. Hemoptizia poate apărea pe neaşteptate, dar de obicei
este precedată de prodroame: senzaţie de căldură retrosternală,
gust uşor metalic, sărat, hemă respiratorie însoţită de stare
de teamă, gâdilitura laringiană, care precedă imediat tusea.
Eliminarea sângelui este bruscă. Bolnavul prezintă o criză de
tuse, în cursul căreia elimină sânge curat, roşu-viu, aerat
spumos, cantitatea variind între 100 şi 300 ml. Semnele generale
constau în paloare, transpiraţie, dispnee, tahicardie. Eliminarea
sângelui se poate repeta peste câteva ore sau în zilele următoare,
când apar în spută şi cheaguri de sânge, care pot fi
negricioase. De obicei, după câteva ore bolnavul nu mai prezintă
decât spute hemoptoice, care persistă 2-3 zile. Pot apărea însă
şi hemoptizii masive, fulgerătoare (tuberculoză pulmonară,
dilataţie bronşică etc.), când, de obicei fără prodroame,
bolnavul elimină o mare cantitate de sânge şi moare prin asfixie.
Forma minimă a hemoptiziei este sputa hemoptoică fie strită cu
sânge, fie roşie sau negricioasă.
Cauzele
hemoptiziei pot fi multiple, dar
şase domină prin frecvenţă: tuberculoză
pulmonară, cancerul bronşic,
dilataţia bronhiilor, chisturile aeriene, stenoza mitrală şi
infarctul pulmonar. În tuberculoza pulmonară, hemoptizia poate
apărea: la un bolnav care se ignorează, caz în care se numeşte
hemoragia de alarmă; la un bolnav cunoscut, în timpul unui puseu
evolutiv; la un bolnav stabilizat, cu tuberculoză fibroasă, sau în
unele forme de tuberculoză cavitară, cu caracter fulgerător. în
cancerul bronşic, hemoptizia este puţin abundentă, dar frecventă.
În dilataţia bronhiilor şi în chisturile aeriene apar, spute
hemoptoice. În infarctul pulmonar apare, sub formă de spute
hemoptoice, vâscoase, aderente, închise la culoare.
Celelalte
cauze, deşi numeroase, sunt rare: sindroame hemoragice, supuraţii
pulmonare, traheobronşice, tumori beingne, micoze şi spirochetoze
bronşice, astm, bronşite alergice, pneumoconioze, traumatisme
toracice etc.
Tratamentul
hemoptiziei urmăreşte: repaus
absolut la pat, în poziţie semişezândă, dacă
este posibil pe partea leziunii;
repaus vocal absolut. În primele ore sau zile, alimentaţie formată
exclusiv din lichide reci (compot, sirop, limonada, lapte); pungă cu
gheaţă pe hemitoracele presupus bolnav sau pe stern. Ca medicaţie:
clorura de calciu (10-30 mi soluţie 10%, i.v. lent),
Vitamina
C - 500 mg i.m. sau i.v.; Venostat, Vit. K, Adrenostazin, Clauden,
Coagulen sau Manetol (1-4 fiole/zi). în caz de hemoragii mai severe,
cu stare de şoc, mici transfuzii repetate de sânge proaspăt (50 -
100 ml), trombină în aerosoli, Glanduitrin (1 fiolă, i.m. sau i.v.
la 4 ore), Novocaină 1% (10 ml., i.v. foarte lent, după testarea
sensibilităţii cu 1 ml s.c). Nu se administrează ergotină,
deoarece agravează hemoptizia. în situaţii speciale - heparină
(coagulare intravasculară diseminată),
sângerare sau Pendiomid (hemoptizii persistente din stenoza mitrală), oxigen s.c.
(pneumoperitoneu),
Micoren.
Asistenta
medicală are rolul să calmeze pe bolnav şi pe cei din anturajul
acestuia, să-l dezbrace cu blândeţe şi să-l aşeze în pat, în
poziţie semişezândă; să-i asigure izolarea, semiobscuritatea,
aerisirea, temperatura moderată (16°); să-i impună imobilitate
absolută şi tăcere,
să
recomande bolnavului să nu tuşească, să inspire lent şi profund;
să-i cureţe gura de cheaguri şi să-i administreze bucăţi de
gheaţă; să nu recomande alimentaţie şi băuturi timp de 24 de
ore.
Sughiţul
este o contracţie a diafragmului,
provocată de iritaţia nervului frenic. Se
întâlneşte în tumori cerebrale
şi meningite, dar şi în unele pleurezii, tumori pulmonare,
peritonite, iritaţii gastrice şi esofagiene şi în sarcină. Poate
fi şi nevrotic. Se tratează prin unele mijloace empirice (aplicarea
unei lovituri neaşteptate pe spatele bolnavului, gargară
prelungită, sugerea unei bucăţi de
zahăr sau gheaţă, provocarea
unui reflex de strănut sau de vărsătură, orpirea respiraţiei,
presiune pe globii oculari) sau medicale: ingestii de bicarbonat de
sodiu în apă călduţă, spălaturi gastrice repetate, Plegomazin -
foarte eficace
(25
- 50 mg i.m. sau i.v.), Reglan (1-2 fiole i.v.), perfuzii venoase de
xilină (20 ml 1%, în 250 ml ser glucozat 5%) şi după caz,
Algocalmin (i.v.), Mialgin (i.v.), Aminofenazonă, Morfină,
Apomorfină (5 mg s.c), Chinidină etc.
Tulburările
vocii (disfonia) apar sub
următoarele forme: voce răguşită stinsă
- în laringita
acută sau cronică; voce nazonată
- în astuparea foselor nazale; voce bitonală - în leziunile
nervului recurent stâng.
2.
EXAMENUL OBIECTIV
Examenul
fizic al toracelui se execută de medic şi cuprinde: inspecţia,
palparea, percuţia şi auscultaţia.
Inspecţia
dă informaţii asupra cutiei toracice şi asupra mişcărilor
respiratorii. Cutia toracică poate prezenta şi modificări la
nivelul tegumentelor, sub formă de erupţii veziculare (herpes
zoster(, edeme ale extremităţii superioare a toracelui cu
circulaţie colaterală (tumori mediastinale etc.) sau deformări
toracice, ca de exemplu:
- torace emfizematos, boltit uniform, cu ambele diametre mărite, cu bombarea gropilor supraclaviculare, orizonalizarea coastelor şi unghiul epigastric obtuz;
- torace paralitic, cu cele două diametre micşorate, alungit şi turtit, cu musculatură redusă şi spaţii mtercostale evidente. Apare în scleroze pulmonare întinse la ambii plămâni, poate fi congenital;
- torace rahitic, cu sternul proeminent, asemănător sternului de găină, iar coastele turtite lateral;
- alte deformaţii interesează coloana vertebrală şi constau în exagerarea unor curburi fiziologice;
- toracele cifotic, cu diametrul antero-posterior considerabil mărit;
- toracele lordotic cu acelaşi diametru micşorat;
- toracele cu exagerarea curburii laterale; cifolordotic sau cifoscoliotic, cu prezenţa unei
duble
deformări.
Inspecţia
poate furniza relaţii şi asupra
mişcărilor respiratorii. În mod
normal, există trei tipuri
respiratorii: tipul costal superior (la femei), costal inferior (la
adolescent) şi costo-abdominal sau diafragmatic (la copii şi
adulţi). În unele boli, tipul respirator se inversează, în
afecţiunile pleurei şi în caz de dispnee intensă, respiraţia
devine de tip costal superior, iar în nevralgiile intercostale, de
tip costal inferior sau abdominal. Tot inspecţia, permite să se
precizeze amplitudinea respiraţiilor şi să se constate un eventual
tiraj suprasternal (depresiune inspiratorie profundă a scobiturii
suprasternare şi supraclaviculare) sau un tiraj substernal
(depresiune inspiratorie epigastrică).
Palparea
dă informaţii asupra ritmului
respirator şi asupra transmiterii vibraţiilor vocale.
Ritmul respirator se notează
aşezând palma pe regiunea sternală. La fiecare inspiraţie, mâna
este ridicată. Adultul are 16-l8 respiraţii/min. Vibraţiile vocale
se caută, aplicând palma succesiv, pe fiecare hemitorace, în
diferite regiuni, de sus în jos, cerând bolnavului să repete cifra
33. Normal, vibraţiile produse la nivelul laringelui, sunt transmise
sub forma unui freamăt uşor şi rapid. Amplificarea vibraţiilor,
sugerează o condensare a parenchimului pulmonar (pneumopatii,
tuberculoză pulmonară, tumori pulmonare etc.). Scăderea sau
dispariţia vibraţiilor, arată interpunerea unei mase de lichid sau
de gaze (pleurezii, penumotorax) între parenchimul pulmonar şi
palma examinatorului.
Percuţia
foloseşte lovirea (ciocnirea)
pereţilor toracelui, pentru a provoca zgomote, care
sunt interpretate după calitatea
lor. Percuţia poate fi: imediată, constând în lovirea directă a
peretelui toracic, în puncte variate şi simetrice, cu extremitatea
degetelor, şi mediată (digio-digitală), care dă informaţii mai
fine şi mai localizate.Tehnica acestui procedeu, constă în lovirea
perpendiculară a degetului mijlociu al mâinii drepte, îndoit în
unghi. Se aplică două-trei lovituri egale şi ritmice. După
calitatea sunetului obţinut la percuţie, se deosebesc:
- matitatea (scăderea sonorităţii) indică o condensare a parenchimului pulmonar (pneumonie , tumori pulmonare) sau colecţie lichidiană în pleură (pleurezii);
- hipersonoritatea sau timpanismul (creşterea sonorităţii) apare în pneumotorax şi în emfizemul pulmonar.
Auscultaţia
permite sesizarea şi intepretarea
diverselor zgomote, care se produc în
cavitatea toracică în cursul
respiraţiei, tusei şi al vorbirii. Auscultaţia poate fi imediată,
aplicând pavilionul urechii pe peretele toracic, şi mediată,
folosind stetoscopul. Aplicând urechea sau stetoscopul la nivelul
peretelui toracic, la individul normal se aude numai murmurul
vezicular.
Acest
zgomot este datorat trecerii aerului din bronhiole, în spaţiul
lărgit al vestibulului alveolar. Este un zgomot care se percepe, pe
toată aria toracică în inspiraţie şi la începutul expiraţiei.
În
stări patologice, pot apărea modificări ale murmurului vezicular
(sufluri, raluri şi frecături). Modificările murmurului vezicular
constau în: diminuare sau dispariţie (penumotorax, pleurezie) şi
exagerare (procese patologice care măresc amplitudinea sau frecvenţa
mişcărilor respiratorii).
Suflurile
sunt zgomote respiratorii cu
caractere particulare, care înlocuiesc zgomotul
respirator normal. Ele rezultă din
dispariţia murmurului vezicular şi înlocuirea lui cu zgomotul
laringotraheal, modificat de unele procese patologice pulmonare sau
pleurale. La individul normal, zgomotul laringo-traheal - care ia
naştere prin trecerea aerului din orificiul glotic în trahee - nu
se percepe în parenchimul pulmonar. Când apar modificări
patologice
în parenchimul pulmonar, acest zgomot se aude, dar modificat. După
caracterele lor, se deoebesc următoarele varietăţi de sufluri:
- suflul tubar, apare în cazul unei condensări a parenchimului pulmonar (penumonie, unele cazuri de tuberculoză pulmonară sau tumori) şi este aspru, grav;
- sulful pleuretic este un zgomot ascuţit, voalat, depărtat şi este caracteristic în pleurezie;
- suflul cavitar apare în cazul unor cavităţi deschise în bronhii (tuberculoză pulmonară, abcese pulmonare sau chisturi hidatice cu conţinutul evacuat), este grav, intens.
Ralurile
sunt zgomote patologice care iau naştere în alveole sau bronhii şi
se modifică prin respiraţie sau tuse. Pot fi uscate sau umede.
Dintre ralurile uscate se deosebesc:
- Ralurile crepitante care sunt fine, egale, apărând în salve, la sfârşitul inspiraţiei, mai evidente după tuse. Sunt asemănătoare cu zgomotul pe care-l auzim când frecăm între degete o şuviţă de păr. Apar în pneumonie, edemul pulmonar etc.;
- Ralurile bronşice, care se datoresc secreţiilor mucoase abundente din bronhii, şi care vibrează ca nişte coarde, când trece aerul. Unele sunt groase ca nişte sunete de contrabas (raluri ronflante); altele sunt asemănătoare cu ţiuitul vântului sau al fluierăturilor (raluri sibilante).
Dintre
ralurile umede, cele mai frecvent întâlnite, sunt ralurile
subcrepitante, asemănătoare
cu
zgomotul care se aude când, se suflă într-un tub de sticlă plin
cu apă şi apar băşicuţe care se sparg. Se.formează în bronhii
şi bronhiole şi se întâlnesc în bronşite, supuraţii pulmonare,
tuberculoză pulmonară. Se aud şi în respiraţie, şi în
expiraţie şi se modifică după tuse.
Frecăturile
pleurale sunt zgomote patologice, care iau naştere între cele două
foiţe ale pleurei, când acestea sunt inflamate. Se aud în
pleurite, la începutul şi la sfârşitul unei pleurezii şi sunt
asemănătoare cu zgomotul produs prin frecarea unei bucăţi de
piele.
3.
EXAMENE COMPLEMENTARE
Puncţia
pleurală (toracocenteza) este un
examen indispensabil pentru precizarea
diagnosticului de pelurezie, când
semnele clinice nu sunt evidente şi pentru a preciza natura
lichidului. Toracocenteza se face fie în scop explorator (precizarea
existenţei, aspectului şi naturii lichidului), fie în scop
evacuator. Examenul de laborator al lichidului
pleural
presupune un examen chimic, citologic şi bacteriologic. Lichidul
poate fi un transsudat, când este de origine mecanică (cardiac cel
mai adesea), sărac în albumină, cu reacţia Rivalta negativă sau
un exsudat, când este de natură inflamatorie (tuberculoză sau
reacţie pleurală, la o penumopatie cu germeni piogeni sau la o
embolie pulmonară), bogat în albumină şi cu reacţia Rivalta
pozitivă. Reacţia Rivalta se practică la patul bolnavului: într-un
pahar, de obicei conic, cu 200 ml apă distilată şi două picături
de acid acetic glacial, se lasă să cadă o picătură din lichidul
pleural de examinat. Dacă se produce un nor tulbure, ca fumul de
ţigară, reacţia este pozitivă, fiind vorba de un exsudat; dacă
acesta nu produce nimic, reacţia este negativă: lichidul este un
transsudat.
După
aspect, lichidul pleural poate fi:
- seros, lichid deschis, uşor gălbui, limpede - de obicei transsudat (insuficienţă cardiacă, nefroze, stări distrofice cu edem);
- sero-fibrinos, lichid serocitrin - de obicei exsudat (pleurezii de natură tuberculoasă,
- penumonică, reumatismală, neoplazii);
- hemoragic (neoplasme, tuberculoza pulmonara, infarcte pulmonare);
- purulent (tuberculoza pulmonara, unele pneumonii).
Diagnosticul
de laborator al chistului hidatic pulmonar constă în depistarea
eozinofiliei sanguine (10 - 30% eozinofile) şi a hipersensibilităţii
cutanate prin reacţia Casoni. Reacţia Casoni se face inoculând
intradermic antigen de chist hidatic. Pozitivitatea e dovedită, de
apariţia unei papule la locul de inoculare.
Examenul
de laborator al sputei. Sora
medicală deţine un rol important, trebuind să
pregătească pe bolnav şi să
răspundă de toate operaţiile legate de recoltare şi de transport.
Pentru aceasta va urmări ca bolnavul, înaintea recoltării, să-şi
spele cavitatea bucală cu muşeţel sau apă călduţă şi să
evite amestecul salivei cu sputa. în cazuri speciale, cu
expectoraţie abundentă, bolnavul va colecta întreaga, cantitatea
de spută eliminată în 24 de ore, pentru a o trimite la laborator,
şi va avea la dispoziţie vase sterile pentru recoltare. În unele
cazuri, sora poate chiar efectua unele examene, ca de exemplu
recoltarea lichidului de spălătură gastrică, care poate conţine
spută înghiţită. Materialul recoltat, trebuie transportat imediat
la laborator, spre a se cerceta prezenţa bacilului Koch. Pentru
examenele obişnuite, sputa trebuie să fie proaspătă, deci va fi
transportată la laborator imediat după recoltare. Cea mai simplă
metodă, rămâne recoltarea
sputei
cu ocazia unui acces de tuse, direct pe mediul de cultură. Totuşi
examenul sputei este dificil, fiind greu de obţinut un produs
necontaminat de flora din gură. De aceea, este bine să se recurgă
la "tamponul laringian" sau la un tampon condus pe un
apăsător de limbă până la dreptul laringelui, cu limba trasă
puternic în afară. Bolnavul va face o expiraţie bruscă şi
puternică, fără să tuşească, proiectând pe tampon secreţia
traheobronşică. Se poate folosi şi spălătura bronşică, prin
puncţie traheală sau aspiratul bronşic, în cursul unei
bronhoscopii (cancer bronşic pulmonar, bronşiectazie, tuberculoză).
Un examen extrem de preţios în diagnosticul cancerului
bronhopulmonar, este citodiagnosticul expectoraţiei. Se recoltează
şi se examinează expectoraţiile bolnavului timp de 3 zile
consecutiv, şi se repetă dacă este nevoie, încă 3 zile la rând.
De obicei, examenul conferă rezultate pozitive în 80% din cazuri,
în stadii foarte precoce. Se bazează pe exfolierea continuă a
celulelor maligne. Pentru însămânţări şi inoculări se va
întrebuinţa obligatoriu, spută proaspăt recoltată. În cazul
recoltării în plăci Petri, asistenta va avea grijă ca placa să
fie transportată cu capacul deasupra, pentru ca produsul să nu se
reverse şi să nu împrăştie germenii în jur.
Examenul
microscopic al sputei, poate pune în
evidenţă existenţa elementelor
celulare, a
fibrelor elastice, a cristalelor, a
paraziţilor şi a germenilor patogeni. Examenul microscopic se poate
face: direct pe lamă din materialul proaspăt, depu-nând o
particulă de spută, în care se pot pune în evidenţă, în cazuri
de chist hidatic -cârlige de echinococ, iar în cazuri de astm
bronşic, cristale Charcot-Leyden (cristale subţiri, alungite) şi
spiralele Curshmann (precipitări de mucină). Uneori, examenul se
face după colorare cu albastru de metilen sau soluţie
May-Grunwald-Giemsa. Pot fi puse în evidenţă epitelii, leucocite,
eritrocite. În astmul bronşic apar multe eozinofile, iar în
cancerul bronşic cellule atipice. Mai multe garanţii dă - pentru
celulele atipice - recoltrea prin aspiraţie bronşică. Pentru
cercetarea fibrelor elastice - care denotă distrugerea de parenchim
(abces sau gangrena pulmonară) – se pune deasupra frotiului o
picătură de hidrat de sodiu. Pentru examenul bacteriologic este
indicat să se preleveze steril sputa, direct din bronhia interesată
fie cu bronhoscopul, fie cu o sondă sterilă. Diagnosticul de
certitudine în tuberculoza pulmonară fiind dat de prezenţa
bacilului Koch, acesta se caută în sputa bolnavului sau în
produsul recoltat prin bronhoaspiraţie. Se utilizează coloraţia
Ziehl pe frotiu sau unele metode speciale ca: examene prin
concentrare, însămânţări pe medii de cultură, inoculare la
cobai.
Bronhoscopia
este o metodă cu ajutorul căreia
se explorează vizual, interiorul conductelor
traheobronşice. Metoda permite pe
de o parte, examinarea mucoasei, a traheii şi a bronhiilor mari, iar
pe de alta recoltarea materialului pentru biopsie şi a exsudatului
bronşic, pentru studiul citologic şi bacteriologic. Este foarte
utilă pentru diagnosticarea unor forme de tuberculoză şi mai ales,
a cancerului bronhopulmonar, în care poate preciza existenţa unor
strâmtorări bronşice, ulceraţii sau a unor mici formaţiuni
tumorale. Aparatul folosit se numeşte bronhoscop şi este alcătuit
dintr-un tub metalic, prevăzut cu un sistem optic, care se indroduce
în trahee şi bronhii. Prin acest tub se pot introduce tuburi mai
înguste, care pătrund până în bronhiile mai mici. Se adaugă un
dispozitiv luminos, care permite vizualizarea zonelor explorate.
Premedicaţia se face cu Atropină, pentru a scădea secreţia
bronşică şi cu Morfină, pentru sedarea bolnavului.
Alte
examene: puncţia ganglionară, cu
biopsia ganglionară cervicală sau axilară, utilă
pentru diferenţierea unei
adenopatii tuberculoase, de o metastază canceroasă sau o adenopatie
sistemică; puncţia pulmonară, pentru diferenţierea sindroamelor
de condensare pulmonară; biopsia prescalenică, utilă în
diagnosticul cancerului bronhopulmonar; scintigrafia, pentru
depistarea tulburărilor circulaţiei pulmonare.
Măsurarea
perimetrului toracic se face cu ajutorul unui metru de panglică,
care se trece circular în jurul toracelui, la nivelul mameloanelor.
în inspiraţie profundă, perimetrul toracic măsoară cam 89 cm,
iar în expiraţie cam 82. Diferenţa se numeşte indice respirator
(indicele Hirtz). Micşorarea acestui indice arată, uneori, o
tulburare a funcţiei respiratorii (emfizem pulmonar, tuberculoză
pulmonară).
4.
EXAMENUL RADIOLOGIC
Examenul
radiologie este indispensabil, relevând uneori, leziuni care nu au
fost depistate, el precizând totdeauna topografia, întinderea şi
tipul acestora. Dar examenul radiologic nu poate lămuri etiologia
leziunilor. Principalele examene radiologice sunt: radioscopia,
radiografia, tomografia şi bronhografia.
Radioscopia
este un examen rapid şi simplu,
care permite studierea diferitelor componente
ale toracelui în dinamică, în
mişcare. Deoarece radioscopiile repetate expun atât pe bolnav cât
şi pe medic unor iradieri importante, se preferă radiografia.
Radiografia
constă în imprimarea pe un film fotografic a imaginii
toraco-pulmonare, din faţă şi din profil, bolnavul fiind în
inspiraţie forţată. Imaginea obţinută este precisă, evidenţiază
toate detaliile, serveşte şi ca element de comparaţie în viitor
şi comportă mult mai puţin riscul iradierii.
Tomografia
este o metodă radiografică, prin
care se înregistrează pe placă imaginea
plămânilor la diferite adâncimi.
Metoda permite precizarea sediului exact şi a întinderii unor
imagini patologice, vizibile pe radiografie. Mai poate preciza şi
existenţa unor leziuni (caverne, bronhii dilatate, tumori) din hil
şi medistin, care nu apar pe o radiografie obişnuită.
Bronhografia
este examenul radiologic
prin care se pune în evidenţă
arborele bronşic injectat
cu un lichid opac la razele Rontgen. Se utilizează lipiodolul, care
are avantajul de a se elimina mai rapid, prin expectoraţie şi
resorbţie. Metoda permite să se precizeze existenţa şi sediul
dilataţiei bronşice, al stenozelor bronşice, al unor leziuni
tuberculoase sau cancere bronşice. Este contraindicată în bolile
acute pulmonare şi în cazul hipersensibilităţii la iod.
Lecturarea
unui clişeu radiografic se face în condiţii bune numai la
negatoscop. Radiografia pulmonară
normală scoate în evidenţă o
umbră mediană opacă şi două
câmpuri
clare laterale, pe care se proiectează claviculele, coastele şi
omoplaţii. Umbra mediană este dată de cord, vasele mari şi
celelalte organe din mediastin. Câmpurile pulmonare sunt delimitate
în jos de diafragm şi cuprind:
- vârfurile (porţiunile situate deasupra claviculelor);
- bazele (porţiunile situate deasupra diafragmului);
- hilurile (regiunile situate de o parte şi de alta a umbrei mediane); opacităţi create în principal de arterele pulmonare; hilul drept este mai mare şi mai vizibil decât cel stâng;
- parenchimul pulmonar propriu-zis cuprinde câmpurile pulmonare şi este străbătut de un desen arborizat, care porneşte de la hiluri şi se micşorează spre periferie.
Imaginile
patologice cuprind modificările transparenţie pulmonare - fie prin
exces de umbră (opacităţi), fie prin exces de tranparenţă
(hipertransparenţă, clarificări), fie prin procese mixte.
Opacităţile în funcţie de intensitate, pot fi: voalări -
opacităţi de intensitate redusă, fără limită precisă
(atelectazie, congestie pulmonară etc.); opacităţi micronodulare
(granulie tuberculoasă, carcinoză miliară, pneumoconioze);
opacităţi macronodulare (tuberculoză pulmonară, metastaze
neoplazice, chisturi hidatice); opacităţi întinse, care pot ocupa
o zonă, un lob sau întreg hemitoracele (atelectazii, neoplasme,
pleurezii sau pneumonii masive); opacităţi liniare, sub formă de
fascicule sau benzi (scizurite, tuberculoză pulmonară, scleroză
pulmonară).
Hipertransparenţele
(diminuarea sau dispariţia desenului pulmonar) pot fi: difuze
(emfizem pulmonar, pneumotorax) sau delimitate (dilataţii bronşice,
caverne tuberculoase, abcese pulmonare golite etc.).
Imaginile
mixte (hidro-aerice) se întâlnesc în tuberculoza pulmonară, în
pleurezii puncţionate, abcese pulmonare sau chisturi hidatice cu
conţinutul parţial evacuat.
5.
EXPLORAREA FUNCŢIEI RESPIRATORII
Explorarea
funcţiei respiratorii a devenit astăzi insipensabilă pentru
practica medicală.
Datorită
creşterii mediei de vârstă, cu afecţiunile inerente vârstelor
înaintate (emfizem, fibroze,, scleroze pulmonare), răspândirii
unor practici nocive ca fumatul şi datorită poluării atmosferice,
insuficienţa pulmonară devite tot mai frecventă. Probele
funcţionale permit depistarea insuficienţei pulmonare şi a celor
mai frecvente boli care o pot provoca (astm bronşic, emfizem
pulmonar, bronşită cronică etc.) în stadii latente, iniţiale. Se
folosesc metode clinice, radiologice, spirometrice şi chimice.
Metode
clinice. Cele mai utilizate sunt:
- Urmărirea ritmului respirator. Accelerarea sa de durată, sugerează şi o insuficienţă respiratorie.
- Amplitudinea respiratorie. Indicele Hirtz (diferenţa dintre perimetrul toracic în inspiraţie şi expiraţie profundă) este la normal de cel puţin 7 cm. Micşorarea acestui inidce sugerează o tulburare a funcţiei respiratorii.
- Timp de apnee. La individul normal, oprirea respiraţiei (apneea), poate fi de 30" în expiraţie şi 40" în inspiraţie. O durată mai scurtă, poate fi datorată unei isuficienţe respiratorii.
- Cianoza sugerează uneori, tot o tulburare a funcţiei respiratorii şi se traduce printr-o coloraţie violacee a pielii şi a mucoaselor, datorită prezenţei în capilarele sanguine a unei mari cantităţi de hemoglobina (Hb) redusă (peste 5 g%). Hemoglobina redusă creşte pe seama sângelui arterial în: oxigenarea pulmonară insuficientă (fibroză pulmonară, emfizem pulmonar, astm bronşic) şi în malformaţii cardiace congenitale (comunicaţii interventriculare sau interatriale). Cianoza care apare în aceste tulburări, se numeşte cianoză centrală, cianoza care apare ca urmare a creşterii hemoglobinei reduse în sângele venos, poartă denumirea de periferică, pentru că aici procesul se petrece la periferie, sângele cedând o cantitate mai mare de O2 ţesuturilor. Apare în insuficienţă cardiacă sau în starea de şoc.
Cianoza
poate fi discretă - când se evidenţiază la lobii urechilor şi la
extremitatea degetelor , marcată - când apare la nas, buze şi în
jurul ochilor şi intensă, când acoperă toată faţa, inclusiv
limba. Asistenta medicală are obligaţia să urmărească bolnavii,
să aprecieze şi să semnaleze apariţia cianozei. Identificarea
depinde de genul iluminatului (lumina zile de preferat), de
temperatura camerei (călduţă) etc.
Metode
radiologice. La examenul
radioscopic, în inspiraţie profundă, diafragmul trebuie
să coboare cu cel puţin 8-l0 cm.
Reducerea acestei valori, arată o reducere a valorii funcţionale a
plămânilor.
Metode
de explorare funcţională. Acestea
pot explora atât funcţia globală a plămânului,
menţinera homeostaziei gazelor
respiratorii, cât şi fiecare mecanism al acesteia.
Explorarea
funcţională decelează perturbarea funcţională în stadiul
incipient al bolii, înainte de apariţia stadiului organic.
Metodele
de explorare funcţională trebuie:
- să obiectiveze insuficienţa respiratorie pneumogenă;
- să aprecieze atât tipul şi gradul insuficienţei, cât şi mecanismul perturbat, inclusiv cauza generatoare;
- să uşureze stabilirea unei conduite terapeutice şi să anticipeze un prognostic.
Obiectivarea
insuficienţei respiratorii se face
curent prin:
Determinarea
SaHbO2% (saturaţia hemoglobinei cu O2) sau a PaO2 (presiunea
parţială a
O2)
din sângele arterial.
Valoarea
normală a SaHbO2% este > 95% si se realizează prin metoda
oximetriei directe, pe sânge prelevat din arteră, la adăpost de
aer.
Valoarea
normală a PaC>2 este de 91 mm Hg.
Scăderea
sub 95% a SaHbC>2 şi sub 91 mm Hg a PaO2 exprimă hipoxemie şi
obiectivează insuficienţa respiratorie.
Determinarea
PaCO2 (presiunea parţială a CO2 în sângele arterializat), a cărui
valoare normală este de 40 ± 2 mm Hg, se realizează cu metode
variate, cea mai curent utilizată fiind metoda Astrup. Creşterea
PaCO2 peste 45 mm Hg evidenţiază hipercapnia, element deseori
însoţitor al insuficienţei respiratorii.
Determinarea
pH-ului prin metoda electrometrică, cu ajutorul unor aparate numite
pH-metre: o scădere a pH-ului sub 7,35 - limita inferioară a
normalului - obiectivează acidoza respiratorie corelată cu unele
forme de insuficienţă.
Tipul
şi gradul insuficienţei şi mecanismul perturbat, se apreciază
prin numeroase metode cum sunt: spirometria, spirografia, analize de
gaze etc.
Dintre
mecanismele alterate, cel mai frecvet, explorat este ventilaţia.
Ventilaţia
este apreciată prin numeroase teste: volumele şi capacităţile
pulmonare, debitele ventilatorii de repaus şi de vârf, timpul de
mixică etc.
Metodele
curente - spirometria şi spirografia - utilizează ca aparatură
spirometrele şi spirografele, variabile din punctul de vedere al
construcţiei.
Spirometrul
este alcătuit dintr-un cilindru
gradat, comunicând cu exteriorul printr-un tub
de cauciuc, prin care suflă
pacientul. Cilindrul gradat este cufundat într-un cilindru mai mare
plin cu apă. Aerul expirat face ca cilindrul să se ridice deasupra
apei, putându-se citi direct pe el volumul de aer.
Spirograful
foloseşte acelaşi principiu, dar
permite înregistrarea mişcărilor respiratorii.
Volumele şi capacităţile
pulmonare care formează valorile respiratorii sunt: volumul curent
(V.C.
= 500 ml), volumul inspirator de rezervă (numit şi aer
complementar), (V.I.R. = în medie 2 000 ml), volumul expirator de
rezervă (V.E.R. = 1 500 ml), capacitatea vitală (CV. = 3 000 - 5
000 ml). Pe lângă acestea, mai există volumul rezidual (V.R.), de
cea. 1 500 ml, capacitatea totală (C.T.), suma capacităţii vitale
şi a volumului rezidual (CP. + V.R.), capacitatea inspiratorie (CI.)
(suma volumului curent cu V.T.R.) şi capacitatea reziduală
funcţională (C.R.F.), care reprezintă cantitatea de aer care
rămâne în plămân în cursul respiraţiei normale, constând din
V.E.R. şi V.R. Aceste constante exprimă limitele între care se
desfăşoară procesul ventilator; reducerea lor, în special a
capacităţii vitale, confirmă restricţia pulmonară.
Capacitatea
vitală. Scăderea cu 20% a valorii ideale este patologică; la
scăderea cu 40% apare dispneea. În compoziţia sa intră V.C,
V.E.R. şi V.I.R. Deşi este un test static, când valoarea ei scade
sub 1 500 ml, arată o disfuncţie ventilatorie restrictivă.
Scăderea apare în afecţiuni care micşorează mobilitatea cutiei
toracice (anchiloză costo-vertebrală, difoscolioză, toracoplastii)
şi în reducerea directă sau indirectă a parenchimului pulmonar
(lobectomii, tumori, pleurezii, pneumotorax, pneumonie, astm bronşic,
emfizem). Dintre celelalte volume şi capacităţi, volumul rezidual
- extrem de important pentru diagnostic - creşte în obstrucţii
(stenoză) bronşice, mai ales când obstacolul interesează
bronhiolele. Este crescut şi în emfizemul pulmonar etc.
Debitele
ventilatorii şi testele de dinamică ventilatorie explorează
modalitatea în care sunt utilizate volumele şi capacităţile
pulmonare în timp. Astfel:
Minut-volumul
respirator sau debitul ventilator de repaus (D.V.R.) reprezintă
cantitatea de aer ventilat de plămân într-un minut, în condiţii
de respiraţie liniştită. El rezultă din înmulţirea numărului
de respiraţii pe minut cu volumul curent. D.V.R. este de 6 - 8
1/min. (16x500).
Debitul
respirator maxim (D.R.M.) reprezintă volumul maxim de aer care poate
fi respirat
într-un
minut. El este foarte important pentru aprecierea funcţiei
respiratorii şi poate creşte fie pe seama amplitudinii mişcărilor
respiratorii (V.C.), fie pe seama frecvenţei. Există însă o
frecvenţă optimă, dincolo de care valorile scad. Valoarea
debitului respirator maxim se calculează după formula: V.E.M.S. x
30.
Volumul
expirator maxim pe secundă (V.E.M.S.) reprezintă testul de bază al
ventilaţiei şi arată gradul de permeabilitate bronşică şi
elasticitatea alveolară, deci disfuncţiile obstructive, spastice
sau organice. Aceste teste pot contribui la diagnosticul unor forme
şi tipuri de insfucienţă respiratorie şi la elucidarea gradului
de alterare a ventilaţiei de repaus. Astfel: debitul ventilator de
rapaus (D.V.R) creşterea ventilaţiei de repaus peste 10 1/min arată
o disfuncţie respiratorie.
Debitul
respirator maxim (D.R.M.) este una dintre cele mai valoroase probe
ale funcţiei pulmonare. Normal variază între 100 şi 140 1/min. la
bărbat şi între 80 şi 100 1/min. la femeie. Se raportează la
valorile standard. Marchează limita superioară a posibilităţilor
ventilatorii şi este în funcţie de frecvenţă şi amplitudine.
Frecvenţa optimă este de 80 - 90/min. Reducerea D.R.M. poate fi
determinată fie de reducerea C.V., fie de scăderea V.E.M.S.
Volumul
expirator maxim pe secundă (V.E.M.S.) raportat sub forma indicelui
Tiffeneau, valoarea normală peste 70% din CV. Scăderea sa sub
această limită, exprimă o disfunţcie obstructivă, provocată fie
de o permeabilitate bronşică alterată, fie de o elasticitate
pulmonară redusă.
Timpul
de mixică, test care explorează distribuţia ventilaţiei, se
măsoară cu ajutorul unui gaz străin (He) şi are valoarea normală
situată între 1 min. 30 sec. şi 3 min. în afecţiuni care duc la
inegalitatea ventilaţiei în plămâni, timpul de mixică depăşeşte
limitele normalului, atingând - ca în cazul emfizemului sau al
bronşitei cronice - valori până la 7 - 8 min.
Difuziunea
si circulaţia pulmonară sunt investigate prin metode de strictă
specialitate: capacitate de difuziune, cateterism cardiovascular,
toracografie cu radioizotopi, scintigramă pulmonară, angiografie,
pneumoangiografie etc. În vederea stabilirii unei conduite
terapeutice sau pentru anticiparea unui prognostic, explorarea
funcţională furnizează suficiente date prin probele
farmacodinamice bronho-motorii (dilatatoare şi constrictoare) şi
prin alte examene de specialitate cum sunt: bron-hospirografia
(explorare ventilatorie unilaterală a plămânilor),
cateterismul
cardiovascular, pneumoangiografia etc.